Capitolul I.

O tovarăşă de călătorie

Cred că este bine cunoscută anecdota cu privire la un tânăr scriitor care, hotărât să-şi înceapă cartea într-un mod destul de şocant şi original încât să capteze şi să reţină atenţia celui mai blazat dintre editori, a scris următoarea propoziţie:

— „Drace! spuse ducesa.”

Pare destul de ciudat, însă povestirea mea începe aproape la fel. Numai că doamna care a exclamat asta nu era ducesă!

Era o zi de la începutul lui iunie. Rezolvasem nişte afaceri la Paris şi mă întorceam cu trenul de dimineaţă la Londra, unde încă mai împărţeam aceeaşi locuinţă cu vechiul meu prieten, fostul detectiv belgian, Hercule Poirot.

Expresul de Calais era ciudat de gol... de fapt, în compartimentul meu mai era o singură persoană. Plecasem oarecum în graba de la hotel şi eram foarte preocupat de a mă asigura că-mi luasem toate hârtiile, când trenul a pornit. Până atunci abia dacă o remarcasem pe cealaltă pasageră, însă, în momentul acesta, prezenţa ei mi s-a impus în mod violent. Sărind de pe locul ei, coborî fereastra şi-şi scoase capul afară ca, o clipă mai târziu, să şi-l tragă la loc cu o scurtă şi puternică exclamaţie: „Drace!”

Eu sunt un om de morală veche. După părerea mea, o femeie trebuie să aibă feminitate. Nu suport fetele nevropate care dănţuie de dimineaţă până seara, fumează ca un horn şi folosesc un limbaj ce le-ar face să roşească până şi pe precupeţele de peşte din Billingsgate!

M-am uitat uşor încântat la chipul drăguţ şi obraznic de sub eleganta pălăriuţă roşie. Câte un ciorchine bogat de bucle negre îi acoperea urechile. După părerea mea, să fi avut puţin mai mult de şaptesprezece ani, însă obrajii îi erau acoperiţi cu pudră, iar buzele îngrozitor de stacojii.

Deloc ruşinată, mi-a înfruntat privirea, apoi făcu o grimasă expresivă.

— Vai, Doamne, l-am şocat pe stimabilul domn! se adresă ea unui auditoriu imaginar. Îmi cer scuze pentru limbajul meu. Total nepotrivit cu al unei doamne etc, dar oh, Dumnezeule, e destul de justificat! Ştii că mi-am pierdut unica soră?

— Adevărat? am întrebat politicos. Ce nenorocire!

— El nu-i de acord! rosti doamna. Are o părere cumplit de proastă... despre mine şi sora mea... ceea ce e total nedrept, căci n-a văzut-o!

Am deschis gura, dar mi-o luă înainte.

— Să taci! Nimeni nu mă iubeşte! Am să mă duc în grădină şi-am să mănânc viermi! Huo! Sunt zdrobită!

Se ascunse în spatele unui ziar mare, francez, de umor. După câteva minute i-am văzut ochii privindu-mă pe furiş pe deasupra ziarului. Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc şi, în momentul următor, puse ziarul de-o parte şi izbucni într-un hohot de râs vesel.

— Ştiam eu că nu eşti atât de ursuz precum arăţi, strigă ea.

Avea un râs atât de molipsitor încât n-am putut să nu râd şi eu, deşi nu-mi plăcea deloc cuvântul „ursuz”.

Era clar că fata îmi displăcea în cel mai înalt grad, dar ăsta nu era un motiv ca să mă comport ridicol. Eram pregătit să mă relaxez. În plus, fata era extrem de drăguţă...

— Iată! Acum suntem prieteni! declară obrăznicătura. Spui că-ţi pare rău de sora mea...

— Sunt dezolat!

— Ce băiat bun!

— Lasă-mă să termin. Vroiam să adaug că, deşi sunt dezolat, pot reuşi foarte bine să-i suplinesc absenţa. M-am înclinat uşor.

Dar această de nedescris domnişoară se încruntă şi scutură din cap.

— Las-o baltă! Prefer povara „demnei dezaprobări”. Oh, fata dumitale! „Nu-i de-a noastră” se spune. Şi aici ai dreptate... deşi, bagă de seamă, e destul de greu să te pronunţi în ziua de azi. Nu oricine poate face deosebirea între o vampă şi o ducesă. Ei, uite, cred că iar te-am şocat! Parc-ai fi scos din fundul pădurii, să ştii. Nu că m-ar deranja asta. Am mai avut de-a face cu de-alde ăştia ca dumneata. Chiar urăsc un tovarăş care vânează prospătură. Asta mă scoate din minţi. Dădu din cap cu putere.

— Şi cum faci când eşti scoasă din minţi? am întrebat-o zâmbind.

— Ca un adevărat drăcuşor! Nu mă stăpânesc în ce spun sau în ce fac. Aproape că l-am omorât pe un tip odată. Da, e adevărat. Şi ar fi meritat-o. Am sânge italian. Într-una din zile am să dau de bucluc.

— Ei, nu te înfuria pe mine, am rugat-o.

— N-am să mă-nfurii. Îmi placi... mi-am pus ochii pe dumneata din prima clipă. Dar arătai atât de dezaprobator încât nu mi-aş fi închipuit vreodată că vom fi prieteni.

— Ei bine, uite că suntem. Spune-mi câte ceva despre dumneata.

— Sunt actriţă. Nu... nu dintre acelea la care te gândeşti, care iau masa la Savoy, acoperite cu bijuterii şi ale căror fotografii apar în toate ziarele, spunând cât de mult le place crema de faţă a lui madame Cutare sau Cutare. Am fost pe platou de când aveam şase ani... făceam acrobaţii.

— Iartă-mă, am spus încurcat.

— N-ai mai văzut copii acrobaţi?

— Oh, înţeleg.

— M-am născut în America, însă cea mai mare parte din viaţă mi-am petrecut-o în Anglia. Acum avem un show nou...

— Avem?

— Sora mea şi cu mine. Un recital de muzică şi dans, câteva anecdote şi, printre ele, strecurăm şi ceva din vechea noastră ocupaţie, acrobaţia. E o idee foarte nouă care prinde de fiecare dată. Ies bani din asta...

Noua mea cunoştinţă se aplecase în faţă şi vorbea înflăcărată, cea mai mare parte a termenilor folosiţi de ea fiindu-mi complet necunoscuţi. Totuşi, m-am pomenit tot mai interesat de ea. Părea să fie o foarte ciudată îmbinare între copil şi femeie. Deşi trecută prin şcoala vieţii şi capabilă să-şi poarte singură de grijă, după cum afirmase, exista totuşi o anume ingenuitate în modul ei sincer de a privi viaţa şi în hotărârea fermă de „a face bani”. Această expresie necunoscută mie nu era lipsită de farmec şi mă amuzam privind cum feţişoara ei vioaie se lumina în timp ce vorbea.

Am trecut prin Amiens. Numele mi-a redeşteptat multe amintiri. Însoţitoarea mea părea să posede ştiinţa de a intui gândurile.

— Te gândeşti la război?

Am confirmat.

— Presupun că ai trecut prin el.

— Chiar destul de bine. Am fost rănit o dată, iar după Somme m-au declarat invalid de război. O perioadă scurtă de timp am avut o slujbă de jumătate de normă în armată. În prezent, sunt un fel de secretar particular al unui domn P.

— Vai de mine! Asta-i foarte obositor!

— Nu, nu e. În realitate e foarte puţin de făcut. Îmi ia doar câteva ore pe zi. Pe deasupra, mai e şi o muncă plictisitoare. Însă nu ştiu ce m-aş face dacă n-aş fi avut ceva de care să m-agăţ.

— Să nu spui că prinzi muşte!

— Nu. Locuiesc împreună cu un om foarte interesant. E belgian... fost detectiv. Lucrează ca detectiv-particular în Londra şi o face extraordinar de bine. E cu adevărat un omuleţ fermecător. Mereu a dovedit că a avut dreptate acolo unde poliţia a dat greş.

Însoţitoarea mea asculta cu ochii larg deschişi.

— Nu-i aşa că-i interesant? Ador crimele. Mă duc la toate filmele cu mistere. Iar când apare vreo crimă în ziare, pur şi simplu le devorez.

— Îţi aminteşti de cazul Styles? am întrebat[1].

— Stai să văd, era cu o doamnă bătrână care a fost otrăvită? Undeva în Essex?

Am confirmat.

— Ăsta a fost primul caz mare al lui Poirot. Nu încape îndoială că fără el asasinul ar fi scăpat cu faţa curată. A fost o extrem de minunată mostră a muncii de detectiv.

Înfierbântat de subiect, am trecut în revistă principalele aspecte ale cazului, insistând asupra triumfătorului şi neaşteptatului deznodământ. Fata asculta cu sufletul la gură. De fapt, eram atât de absorbiţi încât nici nu ne-am dat seama când trenul a ajuns la Calais.

— Doamne fereşte! strigă însoţitoarea mea. Unde mi-e pudriera?

Şi începu să se pudreze de zor, după care îşi rujă buzele, urmărind efectul într-o oglinjoară de buzunar şi netrădând nici cea mai mică umbră de stinghereală.

— Te-aş întreba... am ezitat... n-aş vrea să fiu nepoliticos, însă, aş îndrăzni să te-ntreb de ce faci toate lucrurile astea?

Fata îşi întrerupse ocupaţia şi mă privi sincer surprinsă.

— Ai fi la fel de drăguţă şi fără astea, m-am bâlbâit.

— Dragul meu băiat! Trebuie s-o fac. Toate fetele o fac. Crezi că mi-ar place să arăt ca o slujnicuţă de la ţară?

Aruncă o ultimă privire în oglindă, zâmbi mulţumită, apoi băgă oglinda şi pudriera la loc în geantă.

— Aşa-i mai bine. Îţi ia ceva efort ca să-ţi păstrezi aparenţele, recunosc, dar o fată care se respectă nu-şi poate permite să arate oricum.

În faţa acestui esenţial adevăr, am rămas fără replică. Gusturile nu se discută!

Am făcut rost de doi hamali şi am coborât pe peron, însoţitoarea mea întinse mâna.

— La revedere. Şi am să ţin cont ca pe viitor să-mi îmbunătăţesc limbajul.

— Oh, însă cu siguranţă mă vei lăsa să-ţi port de grijă pe vapor, nu?

— S-ar putea să nu fiu pe vapor. Trebuie să văd dacă sora asta a mea nu s-o fi rătăcit pe undeva, după toate câte s-au întâmplat. Însă, oricum, îţi mulţumesc.

— Dar precis c-o să ne mai întâlnim din nou? Eu... Am ezitat. Vreau s-o cunosc pe sora dumitale.

Am râs amândoi:

— E într-adevăr drăguţ din partea dumitale. Am să-i spun. Însă nu cred că ne vom mai întâlni. Ai fost foarte bun cu mine în timpul acestei călătorii, mai ales că am fost obraznică cu dumneata. Însă ce ţi s-a citit pe faţă de la început e perfect adevărat. Eu nu fac parte din lumea dumitale şi asta provoacă probleme... O ştiu destul de bine...

Chipul i se schimbă. Pentru o clipă toată luminozitatea şi veselia muriră. Părea supărată... răzbunătoare.

— Deci, la revedere, încheie ea pe un ton mai senin.

— Nu vrei să-mi spui măcar cum te cheamă? am strigat după ea. M-a privit peste umăr. În obraji îi apărură gropiţe. Era ca o fermecătoare pictură de Greuze.

— Cenuşăreasa, mi-a spus râzând.

Însă n-am crezut deloc c-am s-o mai revăd cândva.