(O piesa de teatru în doua acte)

          I.

          Ninge neîntrerupt de câteva zile. Conacul Monkswell este la această oră a înserării acoperit de zăpadă, o linişte veche, ca şi el, îl învăluie; pădurea din jur pecetluieşte şi ea liniştea adâncă, în care parcă se aude căderea necontenită a fulgilor.

          Conacul nu arată atât a relicvă istorică, cât, mai ales, a cămin familial, în deplinul înţeles al cuvântului: o casă unde s-au succedat generaţii dispunând de venituri din ce în ce mai modeste.

          Intrând în hol totul ne vorbeşte despre modestia vetustă a acestui loc, devenit Casă de oaspeţi, Pensiune, cu firma ruginită, acoperită acum de zăpadă, căci holul e mobilat ca o cameră de primire sau, dacă vreţi, salonul unui hotel. Mobilă bună, bătrânească, de stejar: o masă pe care se pot servi gustări aşezată în faţa ferestrei, un cufăr-banchetă, un taburet vechi în arcada dinspre etaj. Perdelele şi husele de pe sofa, de pe fotoliile în stil victorian sunt uzate şi demodate; la fel, fotoliul mare de piele aşezat în spaţiul dintre arcada holului de la intrare şi cămin, biblioteca sărăcăcioasă, telefonul vechi şi el, uşile ce dau spre sufragerie, măsuţa din spatele sofalei îmbătrânite, chiar şi cele două lămpi de perete, telefonul chiar, căminul englezesc, scara ce dă spre dormitoare, maşina de scris, comutatoarele duble ce se întrezăresc prin întunericul care se lasă, toate par adormite şi vechi. Şi în această tăcere se aude melodia pentru copii „Trei şoricei…”, parcă vrând să sfideze liniştea înserării. Şi întrerupând melodia ingenuă se aude strigătul de groază al unei femei, urmat de o rumoare, de voci care se întretaie:

          — Doamne, ce s-a întâmplat?

          — E-ngrozitor!

          — Într-acolo! A fugit într-acolo!

          — Bine, dar de ce?

          După care, un fluier poliţienesc, prelung, pătrunzător, căruia îi răspund, din ce în ce mai depărtate, altele.

          Tăcere completă. Doar radioul se aude şi glasul cronicarului care anunţă grav: În legătură cu crima comisă azi după amiază pe Culver Street, Paddington, numărul 24, Scotland Yard ne roagă să transmitem următoarele… Deodată se aprinde lumina care dezvăluie acum holul mare al conacului. După amiază târziu, cu puţin înainte de a se însera. Prin fereastra din fund se vede cum ninge cu fulgi mari. În cămin e aprins focul. Lângă arcada dinspre etaj sprijinită de perete, o firmă proaspăt vopsită, cu litere mari: „CONACUL MONKWELL” (o literă lipsă – s) CASA DE OASPEŢI. PENSIUNE…

          Glasul de la Radio:În împrejurimile casei unde a fost asasinată sălbatic doamna Maureen Lyon a fost văzut un bărbat îmbrăcat într-un palton de culoare închisă, purtând o pălărie moale de fetru şi un fular gri sau bej deschis. Cine îl cunoaşte, este rugat să anunţe poliţia…

          În arcada holului de la intrare apare Mollie Ralston. Tânără, înaltă, drăguţă, aer ingenuu, douăzeci-douăzeci şi cinci de ani. Îşi lasă poşeta şi mănuşile în fotoliul din centru, apoi se duce la radio şi pe parcursul celor ce spune în continuare speakerul, îl închide. Pacheţelul cu care a venit îl pune într-un sertar al mesei de scris.

          Glasul de radio: În atenţia posesorilor de vehicule-auto! Majoritatea şoselelor sunt acoperite de polei. Ninsoarea abundentă va continua să cadă în întreaga ţară. Se prevede îngheţ mai ales în nordul şi nord-estul coastelor Scoţiei…

          — Doamna Barlow! Strigă Mollie, Doamna Barlow! Şi fiindcă nu-i răspunde nimeni, se duce la fotoliul din centru, îşi ia poşeta şi o mănuşă după care trece în holul de la intrare, unde îşi dezbracă paltonul. Revine. Brrr! Frig! Aprinde – la comutatorul de lângă uşă – lămpile de perete de deasupra căminului. Apoi se duce la fereastră, pipăie radiatorul şi trage perdelele. După care se întoarce spre măsuţa din spatele sofalei şi aprinde veioza. Priveşte în jur şi observă firma. O ridică şi pentru a o privi în voie, o ţine sus, pe peretele dintre arcadă şi fereastră. Un pas îndărăt, clatină aprobator din cap – Zău că-i aspectuoasă… Ah! A observat litera lipsă – Giles, Giles, unde ţi-i capul? Se uită la ceasul de la mână, apoi la cel de perete – Vai de mine!

          Urcă în fugă la etaj. Giles vine prin holul de la intrare. Are douăzeci-douăzeci şi cinci de ani, băiat frumos dar şi cu ceva arogant în înfăţişare. Îşi scutură zăpada de pe picioare, deschide cufărul-banchetă şi pune înăuntru pachetul voluminos de sub braţ. Îşi scoate paltonul, pălăria, fularul şi le aruncă pe fotoliu. Apoi se duce la cămin şi-şi încălzeşte mâinile la foc.

          — Mollie?! Strigă Giles. Mollie?! Mollie? Ce dumnezeu faci? Mollie coborând de la etaj răsfăţându-se.

          — Tot ce-i de făcut. Şi singură, pe deasupra. Eşti o fiară.

          — Nu ştiam ce-i cu tine… Preiau eu tot. Încep de la calorifere?

          — Prea târziu. Am început eu, spune Mollie cu acelaşi alint.

          — Atunci încep c-o sărutare. Ţi-i nasul ca de gheaţă, şi tânărul o sărută.

          — Acum am intrat, spune fata îndreptându-se spre cămin.

          — De ce? Unde ai fost? Sper, n-ai ieşit pe vremea asta?

          — A trebuit să cobor în sat. Nişte târguieli de care uitasem. Sârmă pentru cuşca de găini ai găsit?

          — Nu. Am umblat din depozit în depozit – degeaba. O zi întreagă, pierdută. Şi-s pe jumătate degerat. Maşina mi-a derapat tot timpul. Dacă mai ninge aşa, pun rămăşag că mâine suntem înzăpeziţi.

          — Doamne fereşte! Se duce la radiator, îl pipăie.

          — Mă tem să nu îngheţe ţevile.

          — N-avem voie să stingem boilerul nici o clipă. Giles pipăie şi el radiatorul.

          — Hm, nu-i grozav. Bine ar prinde să ne trimită azi cărbunii. Pivniţa-i destul de goală.

          — Ah! Tare-aş vrea ca la început să meargă strună toate. Prima impresie a clienţilor este cea mai importantă.

          — Chiar suntem gata? Sper, n-a venit încă nici un muşteriu.

          — Slavă domnului, nu. Cred că totul e-n ordine. Doamna Barlow a şters-o devreme. Probabil s-a speriat de ninsoare.

          — Mare pacoste, femeile astea cu ziua. Toată treaba, pe capul tău.

          — Şi al tău. Dacă nu mă-nşel, suntem asociaţi de afaceri.

          — Mă rog, câtă vreme nu-mi pretinzi să-ţi fiu şi asociat-bucătar…

          — Nu, te rog, bucătăria-i feuda mea. Până, una alta, conserve avem destule. Rezistăm şi la o înzăpezire. Se apropie de el. Giles, crezi c-o să reuşim?

          — De când îndoielile astea? Nu cumva a început să-ţi pară rău că n-am vândut moştenirea mătuşii în loc s-o transformăm în casă de oaspeţi – ceea ce, trebuie să recunoşti şi tu, seamănă puţin a nebunie… Moştenirea ta, nebunia ta.

          — Îndoielile mele, asociatul meu şi apropo de afaceri – ce părere ai despre firma noastră, stimate domnule asociat?

          — Mi-a ieşit bine, nu? Spune Giles complezent trecând în stânga firmei.

          — Bine? Dezastruos! Nu vezi? Ai mâncat o literă: „Monkwell”' în loc de „Monkswell”.

          — Ei ştii că-i bună?! Cum dumnezeu? Şi am lucrat cu cea mai mare atenţie. La urma urmei, n-are nici o importanţă. „Monkwell” sună la fel de englezeşte ca şi „Monks…”

          — Uite o părere de care eu mă disociez. Mollie trece la masa de scris.

          — Trebuie să umpli cazanul de apă caldă.

          — Şi să traversez toată curtea pe viforniţa asta, da? Îl umplu de pe acuma pentru la noapte.

          — Da pe acuma, pentru diseară. La zece-unsprezece o să trebuiască să-l umpli din nou.

          — Sunt un martir! Se autocompătimeşte Giles.

          — Grăbeşte-te. Poate să sosească vreunul, din clipă în clipă.

          — Camerele-s gata? Ştii cum le dai?

          — Ştiu. Fata se aşează la masa de scris, de unde ia o hârtie. Doamna Boyle, camera albastră, domnişoara Casewell, camera de la răsărit, Domnul Wren, camera de stejar.

          — Mă întreb a ce-or fi semănând indivizii ăştia. N-ar fi trebuit să le cerem un avans?

          — A, nu, nu-i cazul.

          — Deajuns că suntem începători. Să nu le părem şi naivi.

          — Doar vin cu bagaje. Dacă nu plătesc, le reţinem bagajele. Nimic mai simplu.

          — Păcat, totuşi, că n-am urmat un curs de administraţie hotelieră, măcar prin corespondenţă. Aşa, oricine ne poate trage pe sfoară. La urma-urmei, şi-o valijoară umplută cu cărămizi se cheamă bagaj. În cazul ăsta, le reţii?

          — Adresele de la care ne-au scris îi recomandă pe toţi ca nişte oameni de cea mai bună condiţie.

          — Exact ca personalul de serviciu care ţi se prezintă cu recomandaţii false. Unii pot fi şi criminali, căutaţi de poliţie. Se duce la firmă, o ridică.

          — Nu mă interesează decât un lucru: chiria, şapte guinee pe săptămână.

          — Iubito, ai un simţ de afaceri înnăscut.

          Giles iese cu firma prin holul de la intrare. Mollie dă drumul la radio.

          Glasul de la Radio: În legătură cu crima comisă azi după amiază pe Culver Street, Paddington, numărul 24, Scotlană Yard ne roagă să transmitem următoarele… Mollie se ridică şi trece la fotoliul din centru. În împrejurimile casei unde a fost asasinată sălbatic doamna Maureen Lyon, a fost văzut un bărbat îmbrăcat într-un palton de culoare închisă… Mollie ia de pe fotoliu paltonul lui Giles… Purtând o pălărie moale de fetru… Mollie ia pălăria… Şi un fular gri sau bej, deschis. Mollie ia şi fularul, trecând cu lucrurile lui Giles în holul de la intrare. În atenţia posesorilor de vehicule-auto, majoritatea şoselelor sunt acoperite de polei. Ninsoarea abundentă va continua să cadă în întreaga ţară… Mollie revine, opreşte radioul şi fuge îndărăt să deschidă.

          — Bună seara, salută fata pe cineva, sosit chiar acum.

          — Bună seara, răspunde un glas. Venind din holul de la intrare, înaintează Christopher Wren, cu un geamantan pe care-l depune lângă masa din faţa ferestrei. Tânăr, înfăţişare destul de excentrică, sub care se poate ghici un anume dezechilibru nervos; păr lung, neîngrijit, cravată boemă. În toată comportarea lui, un fel de naivitate credulă, aproape copilărească. Mollie care-l urmează, se opreşte în mijlocul holului.

          — E-o vreme de groază, spune noul venit. Taxi-ul cu care am venit n-a putut să înainteze mai departe de poartă. M-a lăsat în drum, ce părere aveţi? Îşi pune pălăria pe măsuţa de lângă sofa.

          — Sincer vorbind, nici eu nu m-aş fi aventurat mai departe. La capitolul aptitudini sportive, sunt nul. Se duce la Mollie: Doamna Ralston? Încântat! Numele meu este Wren.

          — Îmi pare bine, domnule Wren.

          — Arătaţi cu totul altfel decât mi-am imaginat eu. Mă aşteptam la onor văduva unui ofiţer superior în colonii: ţeapănă, încuiată, mă rog, o fostă Ma'm Sahib, iar casa mi-o închipuiam ca pe-un mic muzeu de artizanat exotic, tot ce poate fi mai de prost gust. Şi când colo, la dumneavoastră e… E divin… Divin. Ăsta-i cuvântul. Fiecare lucru, pe măsură. Arătând masa de scris. Deşi piesa asta nu-i autentică. O imitaţie. Arătând măsuţa din spatele sofalei.

          — Astalaltă, da, e veritabilă. Presimt c-am să fac o pasiune pentru decoraţia interioară a caselor de oaspeţi. Trece la fotoliul din centru.

          — Nelipsitele flori artificiale de ce vă lipsesc? Dar păsările paradisului?

          — Mă tem că n-avem, răspunde Mollie mereu surâzătoare.

          — Mare păcat! Dar un bufet? Un bufet bătrânesc de mahon, cu sculpturi de preferinţă, fructifere toate impresionante prin veridicitatea lor?

          — Bufetul, da… În sufragerie. Priveşte spre uşa din dreapta.

          — Alături chiar? Trece în dreapta, deschide uşa. Ard de nerăbdare să-l văd. Tânărul intră în sufragerie; Mollie după el. Giles vine prin holul de la intrare. Se uită în jur, examinează geamantanul. Auzind vocile din sufragerie, iese, tot prin holul mic. Se aude glasul lui Mollie:

          — Dar poftiţi să vă încălziţi un pic. Vine din sufragerie urmată de Christopher.

          — E perfect. Asta numesc eu tradiţionala respectabilitate britanică, întruchipată în ziduri, mobilă, ambianţă. Dar de ce aţi renunţat la masa de mahon din mijlocul camerei? Privind spre dreapta. Măsuţele strică efectul.

          Giles care revine prin holul de la intrare se opreşte lângă fotoliul mare din dreapta.

          — Am crezut că oaspeţii noştri vor prefera intimitatea. Faceţi cunoştinţă. Soţul meu. Christopher îi dă mâna.

          — Îmi pare bine. Oribilă vreme, nu-i aşa? E-o atmosferă de melodramă: Dickens pus în scenă de Arthur Rank pentru menajerele emotive deşi, personal, n-am nimic împotriva artei de larg consum. Se întoarce spre cămin. Desigur, doamna Ralston are perfectă dreptate în privinţa meselor mici. Slăbiciunea mea pentru mobila „stil” m-a făcut întotdeauna să exagerez. La o masă mare de sufragerie se cerea şi familia corespunzătoare. Tatăl, bărbat frumos, impunător şi bine înţeles, prolific, mama, veştejită înainte de vreme, plus cel puţin unsprezece copii de toate vârstele, o guvernantă severă şi o „sărmană Harriet”, rubedenia săracă, recunoscătoare până la sacrificiul de sine că soarta i-a hărăzit un cămin!

          — Vă duc bagajul sus. Camera de stejar? Întreabă Giles pe Mollie, fără să-şi ascundă antipatia faţă de musafir.

          — Da, aprobă soţia sa.

          — Sper, are cuvenitul pat dublu cu dulcea-i husă de creton înflorat…?

          — Nu are. Giles iese prin stânga, urcând la etaj cu geamantanul.

          — Soţul dumneavoastră, cum s-ar spune gazetăreşte, îmi face o primire „cordială”. Sunteţi căsătoriţi de mult? Vă mai iubiţi ca-n prima zi?

          — Suntem căsătoriţi de un an, răspunde Mollie glacial, îndepărtându-se spre scară. Poate doriţi să urcaţi ca să vedeţi camera?

          — Unu la zero pentru tânăra pereche. Păcatul meu e că ador să aflu secretele oamenilor. Nimic mai pasionant decât ce ascund semenii noştri. Dumneavoastră nu sunteţi de părere?

          — Unii. Întorcându-se spre Christopher. Alţii n-au nimic de ascuns.

          — Îmi pare rău dar trebuie să vă contrazic. În fiecare zace un mister. Niciodată nu se ştie cine suntem şi ce gândim de fapt. De exemplu, dumneavoastră, acum, ştiţi la ce mă gândesc eu? Râde ca de o glumă care-i secretul lui.

          — Nu şi nici nu ţin să ştiu. Trece la măsuţa din spatele sofalei, deschide cutia de ţigări aflată aici şi-i oferă una.

          — Fumaţi?

          — Nu, arhitect. Părinţii m-au botezat Christopher tainele semenilor lor sunt artiştii – dar nici ei nu-s conştienţi de asta! Un pictor însă, un portretist va pune pe pânză, la lumina mare a zilei (se aşează pe braţul drept al sofalei) toate ascunzişurile sufletului.

          — Sunteţi pictor? Întrebă gazda şi îşi aprinde o ţigară.

          — Nu, arhitect. Părinţii m-au botezat Christopher în speranţa c-am să devin arhitect, precum ilustrul meu înaintaş omonim, Christopher Wren, autorul celebrei catedrale Sfântul Paul, Michelangelo al Angliei, etcetera, etcetera, etcetera (râde). Deocamdată, sunt numai un pretext de amuzament pentru colegi, deşi cum se spune.

          — S-ar putea ca, râzând la urmă, să râd eu mai bine. (Giles coboară scările şi trece spre holul de la intrare). Mai e timp şi ca operele lui Christopher Wren al doilea să intre în istorie. Către Giles: Am să mă simt bine la dumneavoastră. Soţia îmi inspiră o mare simpatie.

          — Şi mie, răspunde Giles cu vădită răceală.

          — Fără să mai vorbesc de frumuseţea doamnei; o priveşte pe Mollie.

          — Nu fiţi absurd.

          — Poftim: reacţie tipică a englezoaicei. Omagiile o stânjenesc. Europeana primeşte complimentele ca pe un lucru firesc, feminitatea englezoaicei e însă atrofiată de soţ (se întoarce spre Giles). Englezii proprietari de soţii au o aroganţă de latifundiari.

          — Poftiţi la etaj, să vedeţi camera.

          — Chiar să poftesc? O întrebă pe Mollie.

          — Nu uitaţi de apa caldă, da?

          Mollie şi Christopher ies prin stânga. Giles rămâne încruntat. Se aude soneria de la intrare. Apoi din nou, de câteva ori din ce în ce mai impacientată. Giles iese în grabă prin dreapta. Câteva clipe se aude şuieratul viscolului.

          — Conacul Monkswell, sper? Întreabă glasul unei femei.

          — Da.

          Doamna Boyle, vine prin holul de la intrare, cu o valiză, câteva reviste şi mănuşile. Femeie mare, impozantă, furioasă la culme.

          — Numele meu e Boyle. Doamna Boyle. Pune jos valiza.

          — Giles Ralston. Poftiţi lângă foc, doamnă Boyle, să vă mai încălziţi. Doamna Boyle trece la cămin. Îngrozitoare vreme, nu-i aşa? Acesta vi-i tot bagajul?

          — De rest are grijă un domn… Metcalf… Maiorul Metcalf, dacă am reţinut eu bine…

          — A, atunci să-i las uşa deschisă.

          — Nu cred că taxiul are să răzbată până aici. S-a oprit la poartă. A trebuit să luăm împreună un taxi… Nu vă spun cu ce greutăţi! (Acuzatoare): Nu s-a îngrijit nimeni să fim aşteptaţi la gară.

          — Scuzaţi. N-am ştiut cu ce tren sosiţi, altfel, cu siguranţă am fi trimis ceva… pe cineva, să vă aştepte…

          — O casă de oaspeţi care ţine la bunul ei nume, îşi aşteaptă clienţii la toate trenurile.

          — Permiteţi-mi… Paltonul dumneavoastră. (Doamna Boyle îi dă lui Giles mănuşile şi revistele, apoi stând lângă foc, îşi încălzeşte mâinile). Soţia mea va coborî într-o clipă. Eu mă duc să-l ajut la bagaje pe domnul… Domnul maior.

          — Fără să mai spun că măcar drumul putea fi curăţit de zăpadă. (După ieşirea lui Giles). Aici la dumneavoastră, seamănă totul a improvizaţie… Şi a amatorism. Ăsta-i cuvântul. Se întoarce la foc privind dezaprobator în jur. Mollie coboară în grabă scările din stânga, destul de emoţionată.

          — Scuzaţi, vă rog, tocmai…

          — Doamna Ralston?

          — Da. Eu… Înaintează spre doamna Boyle şi îi întinde o mână şovăielnică pe care şi-o retrage imediat, nesigură de protocolul raporturilor cu clienţii. Doamna Boyle o urmăreşte cu vădită neplăcere.

          — Dumneata eşti foarte tânără.

          — Tânără?

          — Pentru conducerea unei atari întreprinderi. Câtă experienţă poţi avea?

          — Orice lucru îşi are începutul său, nu-i aşa?

          — Aha! Total lipsită de experienţă (Priveşte în jur). Clădirea-i veche. Sper, nu aveţi igrasie. (Adulmecă suspicioasă).

          — A, asta, nu. Categoric, nu! Mollie e indignată.

          — Multă lume nu ştie că are igrasie până nu-i prea târziu.

          — Clădirea-i în perfectă stare, spune Mollie.

          — Hm – poate, dacă aţi fi avut grijă s-o zugrăviţi din nou. Cât despre panelul de stejar, trebuie să vă spun… Are carii!

          — Pe aici, domnule maior. Giles şi maiorul Metcalf intră prin arcada din dreapta. Maiorul Metoalf este un bărbat de vârstă mijlocie, îndesat, foarte milităros şi ca înfăţişare, şi ca mod de a se comporta. Maiorul îşi depune geamantanul şi se îndreaptă spre fotoliu. Mollie păşeşte în întâmpinarea lui.

          — Soţia mea, spune Giles.

          — Îmi pare bine. Afară viscoleşte în toată puterea cuvântului. Cât pe ce să dăm de dracu. O zăreşte pe Doamna Boyle. Scuzaţi de expresie. Îşi scoate pălăria. Dac-o ţine tot aşa până dimineaţă – mâine, după părerea mea zăpada o s-atingă un metru jumate-doi. Se apropie de foc. O viforniţă ca asta n-am mai văzut de la manevrele din nouă sute patruzeci.

          — Vă duc bagajele sus, spune Giles, ridicând geamantanele, apoi lui Mollie: Ce camere spuneai? Cea albastră şi cea stacojie?

          — Nu, camera stacojie am dat-o domnului Wren. I-a plăcut aşa de mult patul dublu, încât… Doamna Boyle va şedea în camera de stejar şi domnul maior Metcalf în cea albastră.

          — Domnule maior! Giles trece în stânga, spre scări.

          — Ordonaţi! Maiorul îl urmează pe Giles şi ies prin stânga. Doamna Boyle se apropie de cămin:

          — E greu să găsiţi personal de serviciu?

          — O singură femeie avem. Externă. Locuieşte jos în sat.

          — Şi ca personal intern?

          — Nimeni. Decât noi doi.

          — Înţeleg, înţeleg. Credeam totuşi că e vorba de o casă de oaspeţi cu tot confortul.

          — Aşa şi este, dar suntem abia la început.

          — Un personal calificat, drăguţă, mi se pare condiţia esenţială înainte de-a începe, nu după. Aşa că anunţul din ziar îl consider absolut inexact. Şi incorect. Nu cumva sunt aici singurul „oaspete”. Bineînţeles, împreună cu domnul maior Met… Met…?

          — Metcalf. A, nu, mai avem câţiva.

          — Şi pe deasupra, vijelia de-afară. O adevărată calamitate. Se întoarce spre foc. Nenorocirile nu vin niciodată singure.

          — Doar nu ne puteţi face răspunzători şi pentru vreme!

          Christopher Wren coboară fără zgomot prin stângă şi înaintează până în spatele lui Mollie, începând să fredoneze melodia „Trei şoricei”

          — Ador cântecele englezeşti de copii, dumneavoastră, nu? „Trei şoricei, orbi şi mititei… „ Absurd, tragic, macabru. De asta le şi place copiilor.

          — Îmi permiteţi? Domnul Wren – Doamna Boyle. Christopher se înclină.

          — Îmi pare bine.

          — Cum vi se pare casa? O adevărată încântare pentru ochi, nu-i aşa?

          — Eu, dragă tinere, am ajuns la o vârstă când nu mai judec după aparenţe. Înainte de a-mi satisface ochii caut să-mi satisfac nevoia de confort. Christopher se retrage spre dreapta. Giles, care coboară din stânga, se opreşte sub arcadă.

          — Dacă n-aş fi înţeles din anunţ că e vorba de o casă de oaspeţi pusă la punct, în absolut toate privinţele, n-aş fi călcat aici pentru nimic în lume. E ultima oară când mă mai las indusă în eroare.