O SEARĂ LA TEATRU

Lumea uită uşor: indignarea intervenită cu ocazia asasinatului lui George Alfred Saint-Vincent Marsh, baronul Edgware, s-a spulberat deja pentru a lăsa loc noilor evenimente.

În timpul procesului, numele prietenului meu Hercule Poirot n-a fost citat niciodată, îndeplinindu-i-se astfel propria dorinţă de a rămâne în umbră. El era mulţumit dacă laurii puteau fi decernaţi altora.

Poirot considera această afacere ca un eşec şi, de altfel, repeta oricui vroia să-l asculte, că orice reflecţie cu totul întîmplătoare a vreunui trecător de pe stradă l-ar fi îndrumat pe pista cea bună.

În acelaşi timp, pentru a descoperi întregul adevăr în această dramă, era nevoie de geniul lui Hercule Poirot, căci fără el, această crimă ar fi rămas probabil nepedepsită.

Apreciez momentul când a venit la mine dezvăluindu-mi toate detaliile acestei întâmplări tenebroase şi sunt sigur că astfel voi satisface din plin dorinţele unei persoane încântătoare care a fost implicată.

Îmi amintesc de seara când, aşezat în micul, cochetul şi atât de ordonatul salon al lui Poirot, ascultam relatările acestuia cu privire la moartea lordului Edgware.

Precum celebrul detectiv belgian, voi începe şi eu cu reprezentaţia ce a avut loc în luna iunie a anului trecut, într-un teatru londonez, unde vedeta americană - Carlotta Adams - atrăgea mulţimea.

Cu un an în urmă, Carlotta Adams dăduse două matinee care aveau să obţină un succes triumfal. În momentul în care-mi încep istorisirea, ea îşi ducea la bun sfîrşit un angajament pe trei săptămîni ce avea să se încheie a doua zi.

Carlotta excela în sketchuri în care juca singură, fără schimbări de costume sau de decoruri. Părea a fi capabilă de a se exprima în orice limbă cu aceeaşi uşurinţă. Una dintre scenetele sale se petrecea seara, într-un hotel cosmopolit, ea interpretând pe rând rolurile cele mai variate: turişti americani sau germani, diferiţi membri ai unei familii engleze aflate în călătorie, nobili ruşi ruinaţi, servitori stilaţi... Toate aceste personaje se încarnau în ea, succesiv, cu o uluitoare veridicitate, sub ochii fascinaţi ai publicului.

În seara cu pricina, termina cu un număr intitulat: "Cîteva imitaţii".

Aici, de asemenea, era incomparabilă. Trăsăturile sale, lipsite de orice machiaj, se ştergeau brusc pentru ca să formeze imediat caricatura unui om politic, a vreunei mondene celebre sau a unui star de renume. În cîteva fraze zugrăvea trăsăturile sau maniile personalităţii alese ca model.

Una dintre ultimele sale imitaţii fuse cea a lui Jane Wilkinson, o actriţă new-yorkeză foarte frumoasă şi de mare talent, apreciată în mod deosebit la Londra. Carlotta a reprodus-o de-o manieră uimitoare, cel puţin pentru mine, admirator frecvent al comedienei americane.

În această seară, ascultând-o pe Carlotta, regăseam cu emoţie această voce caldă cu un timbru puţin grav... acest gest lent al mâinii care se deschidea şi se închidea... acea bruscă mişcare a capului aruncînd părul pe spate la sfîrşitul triadelor dramatice.

Ştiam că în urmă cu trei ani, Jane Wilkinson se căsătorise cu lordul Edgware, bărbat foarte bogat, dar mai ales original. Zvonul zburase că ea l-ar fi părăsit după numai câteva luni. Se mai zicea că, la un an şi jumătate după căsătorie, ea turnase un film în America şi că de-a lungul ultimului sezon teatral cunoscuse un viu succes la Londra.

Urmărind imitaţiile foarte reuşite, dar poate un pic caustice ale Carlottei Adams, mă întrebam ce puteau gândi personalităţile "puse pe tavă". Se bucurau de această publicitate gratuită? Sau erau înmărmurite de această etalare a defectelor lor?

Mi se părea că în locul persoanelor astfel vizate, aş fi încercat un sentiment foarte acut de ciudă - ascunzîndu-le, bineînţeles. Trebuie să posezi un spirit foarte tolerant și un simț al umorului deosebit pentru a aprecia o astfel de interpretare nemiloasă.

Tocmai ajunsesem la aceste concluzii când, din spatele meu, se auzi un râset fermecător și puțin răgușit, asemănător cu cel de pe scenă.

M-am întors brusc și am văzut pe scaunul din spate, aplecată un pic înainte, cu buzele întredeschise, tocmai persoana imitată în acel moment - Lady Edgware, cunoscută mai bine sub numele de Jane Wilkinson.

Am constatat că mă înșelasem în deducțiile mele. Întreaga ei atitudine și expresia ei de încântare și amuzament susțineau contrariul.

La finalul imitației, ea aplaudă zgomotos, râzând alături de partenerul ei din acea seară, un bărbat înalt și extrem de arătos, asemănător zeilor greci din Antichitate, pe care l-am recunoscut imediat ca fiind Bryan Martin, un star de cinema foarte popular la acel moment. Ei interpretaseră împreună mai multe roluri în producții ale marelui ecran.

— Este minunată, nu-i așa? Îi spuse Lady Edgware însoțitorului ei.

— Jane, se pare că te-a emoționat profund, îi răspunse acesta râzând.

— Ei bine, este într-adevăr încântătoare! Chiar mai talentată decât aș fi crezut.

Carlotta Adams începu o nouă imitație și n-am apucat să aud comentariul lui Bryan Martin.

Însă, ceea ce se întâmplă mai târziu în acea seară fu o coincidență mai mult decât stranie.

După reprezentație, eu și Poirot am mers să cinăm la Savoy.

La masa de alături, se aflau Lady Edgware, Bryan Martin și alte două persoane pe care nu le cunoșteam. I-am atras atenţia lui Poirot, fiindcă un cuplu tocmai se aşezase foarte aproape de noi. Văzusem deja chipul femeii, dar nu reuşeam să-i atribui vreun nume.

Deodată o identificai pe CarIotta Adams. Purta o rochie neagră foarte discretă şi fizionomia nu oferea nimic care să-ţi atragă în mod deosebit atenţia. Trăsăturile sale mobile şi sensibile se pretau foarte bine artei de a mima: fiind lipsite de un caracter personal, luau uşor expresia unui alt chip.

Îl făcui părtaş al reflecţiilor mele pe Poirot. El mă asculta cu capul plecat, înclinat uşor înspre mine, dar în acelaşi timp ochiul său observa alternativ cele două mese în discuţie.

— A! E lady Edgware! Am văzut-o adesea jucînd. O femeie frumoasă!

— Şi nu mai puţin o actriţă perfectă.

— Posibil!

— Nu pari prea convins.

— Totul depinde de rolul care îi este rezervat. Dacă este centrul piesei, dacă totul se raportează la ea, atunci devine inegalabilă. Dar mă îndoiesc că ar face faţă convenabil unui rol secundar sau unui rol secundar sau unui rol de compoziție. Mi se pare că face parte dintre acele femei pentru care nimic nu există în afară de ele însele... Aceste femei se expun la grave pericole, adăugă el după o pauză.

— Ce pericole? îl întrebai, surprins.

— Acest cuvânt te miră, dragul meu. Îl menţin pentru că, vezi tu, o astfel de femeie nu vede decât un singur lucru - pe ea însăși. Femeile de acest gen nu observă nimic din pericolele și riscurile ce le înconjoară, multitudinea de interese conflictuale și relațiile dintre oameni. Nimic din toate acestea, ci doar propriul drum în viață. Și astfel, mai devreme sau mai târziu, le iese în cale inevitabilul.

Am devenit brusc interesat de idee pentru că, trebuie să recunosc, nu m-aș fi gândit niciodată la așa ceva.

— Și despre cealaltă ce ai putea spune?

— Despre domnișoara Adams? Replică el aruncând o privire rapidă spre masa ei și zâmbind. Ce ai dori să-ți spun despre ea?

— Doar primul lucru care-ți vine în minte.

— Mon cher, cred că mă confunzi cu acei ghicitori în palmă care-ți spun cine ești cu adevărat.

— Ei bine, cred că te-ai descurca mai bine decât mulți dintre ei, am continuat eu jocul început de Poirot.

— Văd că ai foarte multă încredere în judecata mea, Hastings. Sunt impresionat. Nu știai că fiecare dintre noi este un mister greu de pătruns, un labirint de pasiuni, dorințe și atitudini, în permanent conflict unele cu altele? Mais oui, c'est vrai. Oricare dintre noi poate exprima o părere, dar, de cele mai multe ori, din zece încercări doar una este adevărată.

— Nu și în cazul lui Hercule Poirot, am replicat zâmbind.

— În special în cazul lui Hercule Poirot! O, sunt perfect conștient de faptul că m-ai considerat întotdeauna puțin vanitos, însă te asigur că in realitate sunt o persoană foarte modestă.

Răspunsul lui Poirot îmi provocă râsul.

— Tu? Modest?

— Chiar așa. Mărturisesc însă că sunt mândru de mustața mea mai mult decât ar trebui, pentru că n-am văzut nicăieri în Londra una care să fie demnă de comparație.

— Ești în perfectă siguranță, pentru că nici nu există vreuna, i-am răspuns scurt. Deci nu vrei să rişti o părere despre Carlotta Adams?

— E o actriţă. Ce-aş adăuga în plus?

— După tine, viaţa ei nu prea e presărată cu pericole ca cea a lady-ei Edgware?

— Noi toţi ne strecurăm printre piedici, observă Poirot cu o voce gravă. Pe drumul nostru, răul se ține adesea în ambuscadă. Dar în ceea ce o priveşte pe doamna Adams, ea va triumfa, graţie a două motive: nu-i lipseşte prezenţa de spirit, şi, fără îndoială ai remarcat deja, e evreică.

Acest detaliu, mărturisesc, mi-a scăpat. Sesizam acum pe faţa sa urme de origine semită.

— Prevăd acolo mari şanse de succes, continuă Poirot, numai dacă va fi atentă: un obstacol o poate face să clacheze.

— Care?

— Dragostea exagerată pentru bani.

— Fiecare dintre noi poate da în această boală.

— Sunt de acord. În acelaşi timp, noi doi cântărim "pentru" şi "contra" înainte de a acţiona şi nu ne-am lăsa ghidaţi de simpla dorinţă de a îngrămădi bani.

Tonul serios al lui Poirot mă făcu să zâmbesc.

— Se pare că Esmeralda, regina țiganilor, este în mare formă în această seară, l-am tachinat pe Poirot.

Fără a se emoţiona, micul detectiv belgian reluă:

— Criminologia implică studiul psihologiei. Detectivul nu se apleacă numai asupra actului asasinului, el încearcă să descopere mobilul care a dus la acest act. Mă asculţi, Hastings?

L-am asigurat de atenţia mea completă.

— Dragul meu Hastings, am observat că de fiecare dată când lucrăm împreună la un caz mă îndemni să măsor urme de pași, să analizez scrumiere sau să mă intind pe podea pentru a examina cine știe ce detaliu. Te-ai gândit oare vrodată că așezat comod într-un fotoliu, cu ochii închiși, poți găsi mai ușor soluția unei probleme, pentru că atunci vezi lucrurile cu ochii minții?

— Nu este și cazul meu. Mie mi se întâmplă doar un singur lucru când stau așezat într-un fotoliu cu ochii închiși.

— Am observat, continuă Poirot. Și mi se pare surprinzător. În astfel de momente, creierul ar trebui să lucreze cu mai multă înverșunare și nu să se scufunde într-un somn liniștit. Activitatea mentală este atât de interesantă, atât de stimulantă! Folosirea celulelor cenușii este o plăcere mentală. Doar ele sunt singurele in care putem să ne încredem pentru a ajunge la adevăr...

Recunosc că l-am auzit pe Poirot de atâtea ori menționând celulele lui cenușii, încât mi-am creat un obicei de a-mi îndrepta atenția spre altceva când vine vorba despre ele. Și de această dată, mi-am ocupat timpul observând cele patru persoane de la masa alăturată. Când monologului lui se apropie de sfârșit, i-am atras atenția chicotind:

— Poirot, ai dat lovitura. Frumoasa Lady Edgware nu-și mai poate lua ochii de la tine.

— Fără îndoială, a fost informată asupra identității mele, replică Poirot, făcând un vădit efort pentru a părea indiferent.

— Cred că mai degrabă e vrăjită de eleganța mustății tale.

Cu un gest discret, Poirot îşi mîngîie acest ornament al chipului său.

— Nu cunosc alta mai frumoasă. "Peria voastră de dinţi" pe care aţi adoptat-o mi se pare o crimă împotriva bunei şi generoasei Naturi. Lasă-ţi deci să crească mustăţile în întregime, Hastings.

— Priveşte! l-am întrerupt. Doamna se ridică şi se îndreaptă înspre masa noastră!

Poirot se ridică şi salută. Eu, la fel.

— Domnul Hercule Poirot, nu-i aşa? zice vocea melodioasă a lui Jane Wilkinson.

— El însuşi, pentru a vă servi, doamnă.

— Aş vrea să vă vorbesc, domnule Poirot.

— Vă ascult, doamnă. Luaţi loc, vă rog.

— Nu, nu aici. Putem urca în apartamentul meu, dacă sunteţi amabil.

Bryan Martin o urmări şi zise deodată:

— Jane, aşteaptă cel puţin până la sfârşitul mesei. Noi nu suntem decât la început... Domnul Poirot, de asemenea.

Jane Wilkinson nu se lăsă prea uşor îndepărtată de la ţelul său:

— Ce importanţă are, Bryan? Ne vom muta cu toţii la mine. Fii bun şi dă-i ordinele şefului de hotel... Aşteaptă, Bryan!

În momentul în care acesta se îndepărta, ea se grăbi în urma lui Bryan, şi cu o sprânceană incitată, îşi întoarse capul. Tânăra femeie îi vorbi pe un ton decisiv, iar el cedă ridicând din umeri.

O dată sau de două ori în timpul acestei discuţii fulger, Jane îşi întoarse privirea înspre Carlotta Adams; cuvintele sale cuprindeau oare şi aceasta faţă a lui Jane? Jane reveni la noi.

— Să urcăm repede, zise.

Şi, fără să se sinchisească dacă invitaţia ne convenea sau nu, ne îndrumă spre lift.

— Domnule Poirot, reluă ea, şansa mă favorizează pentru că v-a scos în calea mea în seara asta. Nu ştiu cărui sfânt să-i mulţumesc că v-am observat la masa vecină... (Aici s-a întrerupt pentru a-i spune liftierului:) AI doilea etaj!

— Dacă vă pot fi de folos cu ceva... începu Poirot.

— Sînt sigură. Mi s-a spus că sînteţi un om fantastic.

La etajul al doilea, Jane Wilkinson ne-a însoţit de-a lungul culoarului şi ne-a introdus într-unui din apartamentele cele mai luxoase ale hotelului Savoy. Aruncîndu-şi capa de blană albă pe un scaun şi poşeta ornată cu pietre preţioase pe masă, actiiţa se afundă într-un fotoliu şi declară:

— Domnule Poirot, trebuie să scap de soţul meu!