„...personaje fermecătoare şi schimbări de situaţie care te fac să o citeşti pe nerăsuflate.”

— O carte Southern Living din selecţia lunii aprilie, 2006

„În [romanul] Când greierii plâng, Martin relatează o povestire captivantă care îl poartă pe cititor prin complicata lume a chirurgiei cardiovasculare, dar într‑o manieră uşor de înţeles. Dincolo însă de aspectele fizicului, Martin demonstrează că aspectele legate de inimă sunt totodată aspecte referitoare la credinţă, iertare şi caracter.”

— www. christianretailing. Corn

„Charles Martin demonstrează că este un maestru de înaltă clasă. Dublaţi abilităţile de narator ale lui Nicholas Sparks, adăugaţi frânturi de Michael Crichton şi Don J. Snyder, şi îl veţi obţine pe Charles Martin.”

— Paula Parker, www.lifeway.corn

„Una din cele mai bune cărţi care mi s‑a cerut a le recenza, şi cu siguranţă cea mai reuşită din acest an!”

— bestfiction. tripod. Corn

„Martin a creat personaje foarte sofisticate, un dialog natural şi o naraţiune plină de măiestrie.”

— Christian Book Previews.corn

„Sudul Americii a dat naştere unuia dintre cei mai talentaţi romancieri ai noştri, iar în acest caz este vorba despre Charles Martin şi romanul său, Când greierii plâng...”

— www.bookviews.corn

„Când greierii plâng este o poveste frumoasă, lirică, precum şi un carusel al sentimentelor. Dacă îţi plac povestirile placide şi lipsite de neprevăzut, aceasta cu siguranţă nu este o carte pentru tine. E cea mai bună carte pe care am citit‑o într-o vară întreagă. Şi o voi reciti, chiar şi doar pentru pasajele ei descriptive. „

— novelspot.net

„Dacă doriţi să citiţi o singură carte în acest an, ei bine, iat‑o.”

— Coffee Time Romance

„Aceasta este o poveste care merge la inimă... o lectură fantastică şi una pe care o recomand călduros.”

— www.bestsellersworld.corn

„Cum nu mai citisem nicio altă carte a lui Charles Martin înainte, am fost cu totul nepregătit pentru acest roman. Când greierii plâng este una dintre cele mai bune cărţi pe care le‑am citit vreodată, şi chiar şi acum, la câteva zile după ce am terminat‑o de lecturat, încă nu reuşesc să mă adun pe deplin, impresionat de această poveste care m‑a dat peste cap. Trebuie să‑i avertizez pe cititori, totuşi, dacă sunteţi în căutarea unei povestiri oarecare, fără multă acţiune, nu o alegeţi pe aceasta. Dar dacă doriţi o poveste care fără doar şi poate vă va copleşi, atunci aceasta este cartea pe care o căutaţi.”

— www.romancejunkies.corn

„Stilul literar al lui Charles Martin este înzestrat, binecuvântat şi pătrunzător. Proza sa reuşeşte să prindă esenţa povestirii [Când greierii plâng] cu frumuseţe şi sensibilitate. Abia aştept să citesc şi alte cărţi scrise de dânsul, până acum şi de aici înainte.”

— Onceuponaromance.net

Prolog

M-am lăsat pe uşa din plasă cu arcuri, am întredeschis‑o şi am alungat două păsări‑colibri care se certau pe mâncarea din dispozitivul special. Sunetul aripilor lor se stinse printre crengile de corn de deasupra şi exact acela a fost momentul în care m‑a întâmpinat dimineaţa, cu fascicule de Sunkist[1] ce brăzdau, fisurat, linia orizontului. Câteva clipe mai devreme, Dumnezeu zugrăvise cerul cu o mixtură de negru şi bleumarin, după care îl pătase cu rotocoale răsucite de bumbac şi pulverizase răzleţ fire de auriu, mai mari şi mai mici. Mi-am înclinat puţin capul, încercând să sfredelesc cu privirea, ca apoi să mă hotărăsc – cerul arăta ca o uriaşă tejghea din granit, întoarsă cu capul în jos, încadrând întreaga boltă. Poate că Dumnezeu era pe undeva pe‑aicea, jos, bându-Şi cafeaua. Singura diferenţă era că El nu era nevoit să citească scrisoarea din mâna mea. Pentru că‑i cunoştea dinainte conţinutul.

Ceva mai jos de mine, râul Tallulah se întindea fără niciun avertisment, continuu, înspre Lacul Burton, o perdea translucidă, nemişcată de verde, nemânjită de prorele ambarcaţiunilor de lux şi de jet‑ski-uri care aveau să‑i brăzdeze suprafaţa şi să‑i arcuiască o mulţime de cute spre mal de la 7:01 a.m. În câteva clipe, Dumnezeu avea să trimită soarele în sus şi spre vest, de unde avea să strălucească fierbinte, iar spre prânz, lumina‑i orbitoare reflectată de apă avea să fie chinuitoare şi plină de viaţă.

Am coborât de pe terasa din spate a casei, strângând scrisoarea în mână, şi mi‑am croit drum, desculţ, pe treptele din piatră ce coborau la doc. Am păşit de‑a lungul digului, simţind răcoarea umedă a negurii escaladându‑mi picioarele şi faţa, şi am suit treptele ce duceau spre terasa de sus a casei de pe chei. M-am prelins în hamac şi mi‑am întors faţa spre lac, înspre miazăzi, scrutând zarea pe deasupra genunchiului stâng. Mi‑am trecut degetul prin inelul mic de alamă legat la capătul unei frânghii scurte şi am tras uşor, începând să mă legăn.

Dacă Dumnezeu era şi El aici, jos, şi-Şi bea cafeaua, probabil că ajunsese deja la a doua cană, pentru că deja lustruise cerul cu Windex[2]. Doar fasciculele mai persistau.

Emma îmi spusese odată că unii oameni îşi petrec toată viaţa încercând să fugă de Dumnezeu, dorind probabil să ajungă undeva unde El nu fusese încă. Când spunea asta, îşi scutura capul şi zâmbea, întrebându‑se de ce oare. Problema e, spunea ea, că oamenii aceştia îşi petrec toată viaţa într‑o continuă căutare şi goană, iar când ajung la destinaţie, constată că El trecuse deja pe‑acolo.

Ascultam liniştea, dar ştiam că nu avea să dureze. Într‑o oră, lacul avea să răbufnească de râsetele copiilor cocoţaţi pe camere de cauciuc, de adolescenţi pe schiuri nautice şi de pensionari în bărci de la ponton, înlocuind gâştele canadiene şi plăticile care urmau dâra de fărâmituri de Wonder Bread[3] aruncate dis‑de-dimineaţă de un iubitor de păsări, şi care acum se împrăştia pe toată suprafaţa apei precum o cărare din cărămizi galbene. Până după‑amiază, pe sutele de docuri ce intrau în interiorul lacului, o mulţime de grătare pe cărbuni aveau să ardă la foc mocnit, emanând miros de hot‑dog, burgeri, stridii afumate şi cârnaţi picanţi. Iar în curţile şi aleile ce dădeau toate spre lac ca un bol uriaş de salată, oameni de toate vârstele aveau să se arunce pe Slip ’n Slide[4]-urile lor, vor încerca să‑şi arunce inelele pe tije pe sub copaci, vor sorbi un julep[5] cu mentă sau vreo mărgărită[6] pe malul apei şi aveau să le bălăngăne picioarele de la etajul al doilea al barăcilor în care‑şi ţineau hârcile. Până la 9:00 p.m., aproape fiecare dintre proprietarii caselor de pe malul lacului aveau să‑şi fi lansat ceasul anualei umbrele de vacarm sonic, iluminând lacul într‑o ploaie de flash‑uri de roşu, albastru şi verde. Părinţi cu privirile aţintite în sus; copii chicotind şi gângurind; câini lătrând şi smucindu‑se în lanţ; pisici alergând să‑şi caute o ascunzătoare; veterani depănând amintiri; şi îndrăgostiţi ţinându‑se de mână, alunecând în tăcere în golfuleţe, înotând despuiaţi, la adăpostul apei. Voci în simfonia libertăţii.

Era Ziua Independenţei.

Spre deosebire de tot restul oraşului Clayton din Georgia, eu nu aveam nici artificii, nici hot‑dog şi niciun fel de plan să dau foc cerului. Docul meu era cufundat în tăcere şi întuneric, grătarul – rece şi negru de funingine şi cenuşă de demult şi pânze de păianjen. Mie libertatea îmi părea departe. Ca o mireasmă pe care o cunoscusem cândva, dar pe care între timp n‑o mai puteam defini. Pentru că dacă aş fi putut, aş fi dormit toată ziua, ca un Rip van Winkle[7] modern, aş fi deschis ochii a doua zi şi aş fi întors încă o filă în calendar. Dar somnul, precum libertatea, mă vizita arareori, şi niciodată pe bune. De cele mai multe ori, scurte moţăieli. În cel mai bun caz două‑trei ore.

Zăceam în hamac, eu şi cafeaua mea, şi amintirile îngălbenite de vreme. Mi‑am aşezat, uşor, cana pe piept şi am luat în mână plicul mototolit, nedeschis. În spatele meu, negura se ridica uşor de pe suprafaţa apei şi se răsucea în fuioare miniaturale ce torceau încet, ca nişte fantome ce se prinseseră într‑un dans, spre înalt, printre crengi încovoiate de corn şi aripi de păsări colibri, dispărând la vreo zece metri în aer.

Scrisul ei aşternut pe plic îmi transmitea când să citesc scrisoarea din interior. Dacă aş fi ascultat‑o, aş fi făcut‑o acum doi ani de zile. Dar nu o făcusem şi nu aveam s‑o fac nici astăzi. Poate că nu eram în stare. Ultimele cuvinte sunt greu de auzit când ştii negreşit că sunt cât se poate de ultime. Iar eu ştiam negreşit. Patru comemorări veniseră şi trecuseră, iar eu continuam să mă aflu în acest loc de nicăieri. Chiar şi greierii tăceau.

Mi‑am aşternut mâna peste scrisoare, netezind‑o pe pieptul meu, întinzând colţurile plicului precum nişte aripioare de hârtie împrejurul coastelor mele. Ce surogat amar.

Pe‑aici, oamenii s‑au aşezat în balansoare, sorb câte‑un julep cu mentă şi discută pătimaş despre care ar fi cel mai bun moment al zilei pe care să‑l petreci lângă lac. Când se crapă de ziuă, umbrele îţi cad înainte, se întind spre a atinge ziua ce stă să înceapă. La amiază, stai drept pe umbra ta, prins oarecum între ceea ce a fost şi ceea ce va să vină. La apus, umbrele se preling în urma ta şi acoperă urmele paşilor tăi. Din câte ştiu, oamenii care aleg apusul au de obicei ceva de ascuns.

Capitolul 1

Era mică pentru vârsta ei. Probabil şase ani, poate chiar şapte, dar arăta mai degrabă de patru sau cinci. O inimă de băieţoi într‑un trup de păpuşă de porţelan. Îmbrăcată într‑o rochiţă scurtă, galbenă, cu şosete galbene, o pereche de pantofi Mary Jane[8] albi şi o pălărie de paie legată cu o panglică galbenă ce‑i atârna până la mijloc. Era palidă şi slăbuţă şi nu mai contenea cu săritul, un fel de amestec Între Eloise şi Tigger[9]. Stătea în centrul oraşului, la colţul de nord‑vestul intersecţiei dintre Main şi Savannah, strigând cât o ţineau puterile: „Limonaaaaaaadă! Limonaaaaaadă, la cinzeci de cenţi! „ Se uită de‑a lungul trotuarului, privindu‑i insistent pe trecători, dar cum nimeni nu se opri să cumpere, îşi întinse gâtul, se înălţă cât putu pe vârfuri şi‑şi făcu mâinile căuş la gură. „Limonaaaadă! Limonaaaaadă, la cin’zeci de cenţi!”

Taraba cu limonadă, mare şi uzată, părea încropită în grabă. Patru piloni şi o jumătate de placă din tablă de 2 cm formau tejgheaua. Două grinzi de cinci pe zece cm şi înalte de 1,80 m stăteau ridicate în spate, de ele fiind prinsă cealaltă jumătate a plăcii din tablă în partea de jos, Iar sus reprezentau pilonii între care era întins un banner. Cineva vopsise toată construcţia cu spray galben, iar bannerul trâmbiţa cu litere mari de tipar LIMONADĂ – 50 CENŢI – AL DOILEA PAHAR GRATIS. Elementul central nu‑l reprezenta nici tejgheaua, nici bannerul, nici termosul galben în formă de iglu, în care se afla limonada, şi nici chiar fetiţa însăşi, ci recipientul din plastic transparent de dedesubt. Era o canistră de douăzeci de litri de apă, amplasată în faţă, la mijloc – propria ei fântână fermecată în care parcă tot oraşul îşi aruncase bancnotele mici şi totodată dorinţele tainice.

M-am oprit şi am urmărit o bătrânică traversând Main Street, ascunsă sub o umbrelă de soare dantelată şi aruncând două monede de 25 de cenţi în cana melaminată de pe tejghea.

— Mulţumesc, Annie, şopti ea în timp ce luă paharul supraplin din mâinile întinse ale fetiţei.

— Cu plăcere, domnişoară Blakely. Ce umbrelă frumoasă aveţi!

Un vânt uşor se făcu simţit de‑a lungul trotuarului, învolburând panglicile galbene ce până adineaori se odihniseră pe spatele fetiţei, preluând ecoul vocii ei şi ducându‑l la vale.

Domnişoara Blakely îşi supse dinţii şi întrebă:

— Te simţi mai bine, copilă?

Fetiţa îşi ridică ochii, privind‑o de sub borul pălăriei.

— Da, doamnă, şi‑ncă cum!

Domnişoara Blakely goli paharul, iar fetiţa îşi îndreptă din nou atenţia spre trotuar. „Limonaaaaaadă! Limonaaaaadă, la cin’zeci de cenţi! „ Dialectul ei sudic era parcă supărător de melodios, moale şi iritant. Se prelingea prin vocea aceea de fetiţă şi atrăgea atenţia ca nişte artificii de 4 iulie[10].

N-aş putea spune cu siguranţă, dar după ce domnişoara Blakely şi‑a pus paharul jos şi a salutat‑o pe micuţă cu o mişcare a capului, a lăsat să‑i cadă parcă o bancnotă ce părea a fi de douăzeci de dolari în recipientul acela transparent de la picioarele ei.

Ei, asta da limonadă.

Iar fata era o adevărată maşină de făcut bani peşin. În canistra aceea era un teanc gros de bancnote, şi totuşi nimeni nu părea să‑şi facă griji că banii ar putea face picioare, şi fetiţa – chiar şi mai puţin decât ceilalţi. Dincolo de bannerul cu limonada, nu exista niciun afiş sau vreo notă explicativă. Evident nu era necesar. Era o chestie ca într‑un orăşel de provincie. Pur şi simplu toţi ştiau despre ce e vorba. Adică toţi, în afară de mine.

Ceva mai devreme în dimineaţa acelei zile, eu şi Charlie – vecinul meu de peste lac şi totodată fostul meu cumnat – ne‑am apucat să şlefuim partea de sus şi puntea din mahon a unei Greavette[11] din 1947, când ni s‑a terminat şmirghelul de 220[12] şi lacul special pentru punte. Am dat cu banul, eu am pierdut, aşa că m‑am dus cu maşina în oraş, în timp ce Charlie a rămas să pescuiască pe docul din spate, şi să fluiere după fetele în bikini care ţipau de pe jet‑ski-urile multicolore ce zburau pe suprafaţa apei pe dinaintea lui. Charlie nu prea umblă cu maşina, dar competitiv cum e, a insistat să dăm cu banul. Eu am pierdut.

Excursia de azi era diferită din cauza momentului zilei în care o întreprindeam. Doar arareori vin dimineaţa în oraş, mai ales când trotuarele sunt pline de atâţia oameni, croindu‑şi drum spre locul de muncă şi spre casă. Să fiu sincer, nu prea vin în oraş de fel. Îl ocolesc şi merg în oraşele vecine, şi schimb magazinele alimentare şi cele cu articole de fierărie tot la câteva luni. Sunt un venetic sadea.

Iar când vin aici, o fac de obicei după‑amiaza, cu cincisprezece minute înainte de ora închiderii, îmbrăcat ca unul de‑al locului, în pantaloni din doc decolorat şi o şapcă de baseball de la vreo firmă de aparatură de calitate sau de echipamente agricole. Parchez în spate, îmi trag şapca pe ochi, îmi ridic gulerul hainei şi‑mi bag ochii în pământ. Mă strecor înăuntru, iau ce‑mi trebuie şi mă strecor iarăşi afară, perfect camuflat în mediul din jur, şi dispărând pe după stivele de scânduri de parchet. Charlie numeşte asta shopping‑pe-furiş. Eu îi spun mod de viaţă.

Mike Hammermill, un fabricant pensionar din Macon, ne‑a angajat pe mine şi pe Charlie să‑i renovăm Greavette‑ul din 1947 pentru a zecea ediţie a ‚show‑ului anual Lake Burton Antique and Classic Boat de luna următoare. Avea să fie a treia lucrare a noastră în tot atâţia ani, şi dacă aveam de gând să‑i devansăm pe băieţii de la Blue Ridge Boat Werks, aveam nevoie de şmirghel. Lucram la Greavette‑ul acela de aproape zece luni şi eram aproape gata, dar tot mai aveam de luat legătura cu cei de la Velvet Drive[13] şi de aplicat opt straturi de lac special la exterior şi pe punte înainte ca barca să fie bună de lăsat la apă.

Curios şi cu gâtul uscat, am trecut strada şi am aruncat cincizeci de cenţi în cană. Fetiţa îşi înfipse degetul micuţ în ciocul termosului, încheieturile degetelor i se albiră şi mâna începu să‑i tremure şi‑mi umplu un pahar de limonadă proaspătă, plină de pulpă de lămâie şi zahăr.

— Mulţumesc, am zis.

— Mă numesc Annie, spuse ea, şi‑şi petrecu un picior după celălalt, făcând o reverenţă ca o floare‑a-soarelui şi ridicându‑şi privirea de sub borurile pălăriei, căutându‑mi ochii. Annie Stephens.

Mi‑am trecut paharul în cealaltă mână, mi‑am lipit călcâiele între ele şi am spus:

— Mulţumesc că mă ajuţi; Ce ger! Sunt sloi[14].

Ea râse.

— Aţi inventat chestia asta?

— Nu, am scuturat eu din cap. Un tip pe care‑l chema Shakespeare a inventat‑o, într‑o poveste numită Hamlet.

În copilărie, în timp ce majoritatea prietenilor mei se uitau la The Waltons sau la Hawaii Five-O[15], eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului citind. Şi nici acum nu am televizor. O grămadă de scriitori răposaţi îmi hrănesc mintea cu şoaptele lor mereu prezente.

Mi‑am ridicat puţin şapca şi i‑am întins mâna.

— Reese. Mă numesc Reese.

Soarele îmi bătea din spate, iar umbra se întindea pe toată lăţimea trotuarului, protejându‑i fetei ochii de soarele de ora unsprezece care suia tot mai sus pe cer, tot mai fierbinte.

Rămase o clipă pe gânduri.

— Reese e un nume bun.

Un bărbat trecu grăbit pe trotuar, cărând două sacoşe cu cumpărături, aşa că ea se întoarse şi ţipă cât să o audă şi cei de la trei străzi depărtare, „Limonaaaadă!”

El dădu din cap şi spuse:

— ’Neaţa Annie. Mă întorc într‑o clipă.

Ea se întoarse din nou spre mine.

— Acesta e domnul Potter. Lucrează mai încolo. Îi place limonada cu zahăr mult, dar nu e ca alţii dintre clienţii mei. Unora le trebuie mai mult zahăr decât altora pentru că ei sunt prea acri.

Râse de propria glumă.

— Eşti aici în fiecare zi? am întrebat‑o printre înghiţituri. Un lucru pe care l‑am învăţat la şcoală, cândva în nopţile acelea lungi, a fost că dacă pui suficiente întrebări cumsecade, genul de întrebări care zgândăresc puţin problema, dar fără a o aborda direct, oamenii îţi oferă de obicei ceea ce doreşti. Să ştii ce să întrebi şi când să întrebi şi, mai important decât orice, cum să o faci, este egal cu a începe o conversaţie destul de bunicică de purtat la patul de spital al cuiva.

— ‚n‑afară de duminică, atunci când Cici merge să‑şi ia momeală vie de la Butch's Bait Shop. În celelalte zile, lucrează acolo înăuntru.

Arătă spre magazinul de fierărie unde o femeie cu părul de culoarea fânului stătea întoarsă cu spatele, îndărătul unei case de marcat, degetele alergându‑i pe taste, înregistrând comanda cuiva. Nu trebuia să se întoarcă pentru a ne vedea, pentru că avea deasupra tejghelei, pe peretele dinaintea ei, o oglindă pătrată de un metru, care‑i permitea să vadă tot ce se petrecea la taraba lui Annie.

— Cici?

Ea zâmbi şi arătă din nou cu degetul.

— Cici e mătuşa mea. Ea şi mama au fost surori, dar mama nu şi‑ar fi vârât niciodată mâna într‑o grămadă de târâtoare de noapte sau de viermi.

Annie observă că paharul meu era gol, mi‑l umplu a doua oară şi continuă.

— Deci, sunt aici în majoritatea dimineţilor, până la prânz. Apoi mă duc la etaj, mă uit puţin la televizor şi dorm de amiază. Dar tu? Ce lucrezi?

I-am servit varianta obişnuită, care era şi adevărată şi mai puţin adevărată. În timp ce gura mea spunea „Lucrez cu bărcile”, mintea mea îşi luă zborul şi‑şi spuse: Dar inima mi‑o voi purta de mânecă‑aninată, stăncuţele s‑o ciugulească; nu sunt ceea ce sunt[16].

Ochii i se îngustară şi privi undeva pe deasupra capului meu. Respiraţia îi era puţin greoaie, uşor încărcată de secreţii, marcată de o tuse persistentă, pe care şi‑o ascundea, şi‑o reţinea. În timp ce vorbea, porni repede îndărăt, controlând conturul trotuarului cu picioarele, şi se aşeză pe scaunul pliant aflat în spatele tarabei ei. Îşi încrucişă braţele şi luă câteva guri de aer profunde, în timp ce panglicile îi dansau în vântul ce adia pe trotuar.

I-am urmărit mişcările pieptului, ridicându‑se şi coborând la loc. Vârful cicatricii, mărginită de un rând de orificii, de la agrafele folosite la încheierea operaţiilor, mai recentă de un an, se ridica cu mai bine de doi centimetri peste deschizătura în V a rochiţei ei şi se oprea puţin sub medalionul cu medicamente care‑i atârna la gât agăţat de un lănţişor. Nu trebuia să‑mi spună ce conţinea.

Am atins cu vârful piciorului stâng recipientul cel mare din plastic.

— Ăsta pentru ce‑i?

Ea se lovi uşor pe piept, dezvelind alţi doi centimetri ai cicatricii. Oamenii îşi vedeau de drumul lor pe trotuar, dar ea obosise şi nu‑i mai ardea de vorbit. Un domn cărunt, îmbrăcat la costum, ieşi din biroul agenţiei imobiliare ce se afla la cinci case depărtare, urcă zorit dealul, apucă un pahar, apăsă ciocul termosului şi spuse:

— ’Neaţa Annie, şi lăsă să‑i cadă un dolar în cană şi un altul în recipientul din plastic de la picioarele mele.

— Bună ziua, domnule Oscar, spuse ea pe jumătate şoptit. Vă mulţumesc. Pe mâine.

El o lovi uşor peste genunchi.

— Pe mâine, drăguţă.

Ea se uită la mine şi‑l urmări continuându‑şi drumul la deal.

— La toţi le spune drăguţă.

Îmi pusesem cei cincizeci de cenţi în cană, dar când nu s‑a uitat, am strecurat o bancnotă de douăzeci de dolari.

În ultimii optsprezece ani, poate chiar mai mult, purtam câteva lucruri în buzunare sau agăţate de curea. O brichetă Zippo din alamă, cu toate că n‑am fumat niciodată, două bricege cu lamă îngustă, un săculeţ cu ace de diferite mărimi şi mai multe tipuri de aţă, şi o lanternă Surefire. Acum câţiva ani, mai adăugasem ceva.

Ea arătă cu capul spre lanterna mea.

— George, şeriful de‑aici, are o lanternă care seamănă mult cu aia. Şi am văzut odată una într‑o salvare. Eşti sigur că nu eşti poliţist sau medic pe salvare?

Am dat din cap.

— Sigur.

Câteva uşi mai încolo, dr. Sal Cohen ieşi din cabinetul său şi începu să coboare trotuarul, târşâindu‑şi picioarele. Sal este un personaj important în Clayton, cunoscut şi îndrăgit de toţi. Are deja spre şaptezeci şi cinci de ani, şi era pediatru de când îşi începuse cariera de medic, cu aproape cincizeci de ani în urmă. Din micul său cabinet cu două camere, Sal îi văzuse pe majoritatea localnicilor din Clayton crescând de la vârsta de nou‑născut până la cea de adult şi chiar mai apoi. Jachetă din tweed, o vestă asortată, o cravată pe care o cumpărase în urmă cu treizeci de ani, o mustaţă stufoasă, sprâncene stufoase, cu părul ieşindu‑i din nas şi urechi, perciuni prelungi, urechi impunătoare şi lulea. Şi întotdeauna are bomboane în buzunar.

Sal se apropie târşâindu‑şi picioarele de Annie, îşi lăsă puţin pe spate pălăria de tweed şi îşi trecu luleaua în mâna stângă când ea‑i întinse un pahar. Ei îi făcu cu ochiul, pe mine mă salută înclinându‑şi capul şi sorbi limonada cu înghiţituri mici. Când termină de băut, se întoarse într‑o parte. Annie îşi vârî mâna în buzunarul hainei sale, scoase o bomboană mentolată şi zâmbi. O apucă cu ambele mâini şi chicoti de parcă ar fi găsit o comoară nemaipomenită.

El îşi duse degetul la pălărie, îşi agăţă luleaua de buza de jos şi se îndreptă spre Cadillacul său antic, parcat lângă trotuar. Înainte să deschidă portiera, mă fixă cu privirea.

— Ne vedem vineri?

Am dat afirmativ din cap şi am zâmbit.

— Îi simt savoarea de pe‑acum, spuse el, lingându‑se pe buze şi scuturându‑şi capul.

— Şi eu.

Şi chiar o simţeam.

Arătă cu luleaua spre mine şi spuse:

— Auzi, ţine‑mi şi mie loc dacă ajungi primul.

Am dat din cap, iar Sal porni maşina ca un bătrân – o luă drept prin mijlocul drumului, fără să‑l zorească nimeni.

— Îl cunoşti pe dr. Cohen? Întrebă Annie.

— Mda.

Mă gândii un minut, încercând să o pun cât mai bine în cuvinte.

— Am... fost un fel de parteneri într‑o afacere cu cheeseburgeri.

— O, spuse ea, dând din cap atotştiutoare. Te referi la The Well.

Am dat şi eu din cap.

— De fiecare dată când mă duc pe la el, fie vorbeşte despre vinerea trecută, fie despre cea următoare. Dr. Cohen adoră cheeseburgerii.

— Şi nu‑i singurul.

— Doctorul meu nu mă lasă să mănânc aşa ceva.

Nu eram de acord, dar nu i‑am spus‑o şi ei. Cel puţin nu direct.

— Trebuie să fii cel puţin criminal să le interzici copiilor să mănânce un cheeseburger.

Ea‑mi zâmbi.

— Păi exact asta i‑am spus şi eu.

În timp ce‑mi beam limonada, ea mă privea fără pic de nerăbdare sau îngrijorare. Cumva ştiam, în ciuda mormanului de bani de la picioarele mele, că şi dacă nu i‑aş fi dat niciun penny, ea tot ar fi continuat să‑mi toarne limonadă până când fie mă îngălbeneam de tot, fie mă înecam definitiv. Problema era că mă înecasem cu mult timp înainte ca ea sămi toarne limonadă. Poate că speranţa lui Annie se afla cuibărită în recipientul acela de plastic şi aveam sentimentul că credinţa ei în Dumnezeu ar fi putut muta din loc şi Everestul, şi chiar să oprească soarele pe cer, dar fără o inimă nouă, avea să moară înainte să ajungă la vârsta pubertăţii.

Ochii ei mă măsurară o dată din cap până‑n picioare, apoi şi‑i coborî la loc.

— Cât de mare eşti? mă întrebă ea.

— La înălţime sau greutate? am întrebat‑o.

Ea‑şi ridică mâna streaşină la ochi.

— Înălţime.

— Şase picioare[17].

— Şi câţi ani ai?

— Ani de om sau de câine?

Râse.

— De câine.

M-am gândit puţin.

— Două sute cin’zeci şi nouă.

Ea mă măsură din priviri.

— Şi ce greutate ai?

— La englezi sau în kilograme?

Ea‑şi dădu ochii peste cap.

— La englezi.

— Înainte de micul dejun sau după cină?

Reuşii s‑o pun în încurcătură, aşa că se scărpină în vârful capului, privi spre mine apoi spre trotuar şi dădu din cap.

— Înainte de micul dejun.

— O sută şaptezeci şi patru de pfunzi[18]. Mă privi încă o clipă.

— Ce număr porţi la pantofi?

— La europeni sau la americani?

Strânse din buze şi se strădui să‑şi ascundă din nou zâmbetul; apoi îşi proţăpi palmele în şolduri.

— La americani.

— Unsprezece[19].

Se uită la picioarele mele, parcă întrebându‑se dacă îi spuneam adevărul. Apoi îşi netezi rochia, îşi îndreptă spatele şi‑şi scoase pieptul înainte.

— Ei bine, eu am şapte ani, am patruzeci şi cinci de pfunzi[20]. Port mărimea 6[21] şi am trei picioare şi zece ţoli în înălţime[22].

Din nou, mintea mea susură: O inimă de tigru ascunsă sub chip de femeie.

— Şi? am întrebat eu.

— Eşti mai mare ca mine.

Am râs.

— Doar cu puţin.

— Dar...

Îşi ridică degetul în aer de parcă ar fi verificat direcţia din care bate vântul.

— Dacă o să primesc o inimă nouă, doctorul meu mi‑a spus că s‑ar putea să mai cresc puţin.

Am dat încet din cap.

— Ai toate şansele.

— Şi ştii ce‑aş face cu asta?

— Cu inima sau cu cei câţiva ţoli în plus?

Rămase puţin îngândurată.

— Cu amândouă.

— Ce?

— M-aş face misionară ca mami şi ca tati.

Gândul unui purtător de organ transplantat hoinărind prin junglele fierbinţi ale Africii, la sute de mile distanţă atât de un regim regulat de administrare a medicamentelor, de îngrijirile medicale preventive, cât şi de orice persoană suficient de competentă pentru a le furniza pe ambele, reprezenta o imposibilitate pe care o cunoşteam prea bine pentru a putea spera sau crede în ea.

— Probabil că ar fi foarte mândri de tine.

Mă privi cu ochii întredeschişi.

— Sunt în rai.

N-am spus nimic o clipă, apoi am făcut o nouă încercare:

— Ei bine, sunt convins că le e dor de tine.

Îşi vârî degetul mare în ciocul termosului şi începu să‑mi umple din nou paharul.

— O, şi mie mi‑e dor de ei, dar o să‑i întâlnesc din nou.

Îmi întinse paharul, apoi îşi ridică ambele braţe în aer, semănând cu o balanţă ce încerca să‑şi găsească echilibrul.

— Peste vreo optzeci‑nouăzeci de ani.

Am băut şi am calculat din nou imposibilitatea celor spuse de ea. Îşi ridică din nou privirea spre mine, curiozitatea scurgându‑i-se printre ridurile fine din colţul ochilor.

— Ce vrei să te faci când o să fii mare?

Îmi sorbii ultima gură de limonadă şi privii în jos spre ea.

— Faci asta cu toţi clienţii tăi?

Îşi prinse mâinile la spate şi, fără să‑şi dea seama, îşi lipi călcâiele, ca Dorothy din Vrăjitorul din Oz.

— Ce anume?

— Să pui atâtea întrebări.

— Ăăă.. cred că da.

M-am aplecat mai mult spre ea, apropiindu‑mi ochii de ai ei.

— Draga mea, noi suntem făuritorii muzicii şi tot noi cei care ne visăm visele.

— Din nou domnul Shakespeare?

— Nu. Willy Wonka[23]. Râse încântată.

— Ei bine, am spus, mulţumesc, Annie Stephens.

Făcu din nou o reverenţă şi spuse:

— La revedere, domnule Reese. Te rog să mai vii pe‑aici.

— Voi veni.

Am trecut strada şi am ales cheia cu care să‑mi descui Suburbanul[24]. Cu cheia în mână, privii prin paravânt, amintindu‑mi de toţi ceilalţi ca ea şi de speranţa pe care o nutrea fiecare, o speranţă pe care nicio putere a iadului sau a pământului n‑ar fi putut‑o răpune vreodată.

Şi tocmai acolo mi‑am amintit că fusesem cândva bun la ceva şi că existase o vreme când cunoscusem dragostea. Gândul reverberă în mine: Am ajuns ca apa care se scurge, şi toate oasele Mi se despart; Mi s‑a făcut inima ca ceara şi se topeşte înăuntrul Meu.

O rafală puternică de vânt coborî dintre dealuri, dinspre răsărit, măturând Savannah Street. Alergă rapid prin faţa clădirilor vechi din cărămidă, sui trotuarul, stârnind moriştile şi clopoţeii de vânt, şi prin dreptul standului lui Annie, unde îi luă pe sus cana din melamină şi‑i împrăştie aproape zece dolari mărunţi şi bancnote pe toată strada. Ea sări din scaunul pliant şi începu să alerge după bancnotele de hârtie până în intersecţie.

Eu am văzut‑o prea târziu, iar ea nu apucă s‑o vadă deloc.

O maşină de distribuit pâinea ce trecea prin dreptul meu, coborând pe South Main, a prins verde la semafor şi a accelerat, aruncând un nor de gaz de eşapament alb în spate. Am auzit radioul din maşină emiţând muzică country şi l‑am văzut pe şofer îndesându‑şi un pateu în gură în timp ce viră în intersecţie şi‑şi duse mâna la ochi, pentru a nu fi orbit de soare. Apoi probabil că a zărit galbenul rochiei lui Annie. A călcat brutal frâna, a deblocat roţile din spate şi a început să se rotească, deplasându‑se într‑o parte. Cu cât camioneta se apleca tot mai mult pe o parte, cu atât roţile i se ridicau tot mai sus pe asfalt.

Annie se întoarse cu faţa spre direcţia de unde venea zgomotul şi înlemni. Banii îi căzură din mână şi se risipiră pe stradă ca nişte fluturi monarh, şi nu‑şi mai putu controla vezica urinară. Nu reuşi să scoată nici cel mai mic piuit, pentru că nodul din gât îi strivi orice sunet.

Şoferul ţipă:

— O, Doamne Isuse, Annie!

Trase de volan cât putu de tare şi se izbi cu bara din spate a camionetei de aripa din faţă dreapta a unei Honda Accord. Camioneta devie din Honda chiar înainte ca partea laterală să o lovească pe Annie drept în piept. Zgomotul produs de trupul ei izbindu‑se de partea laterală goală a acelei camionete sună ca o lovitură înfundată.

Reuşi să‑şi ridice o mână, amortizând în cea mai mare parte lovitura, şi începu să se rostogolească înspre înapoi, ca o minge galbenă de bowling, pălăria zburându‑i într-o direcţie, iar picioarele şi corpul în cealaltă. Se opri cu o bufnitură de cealaltă parte a străzii sub o furgonetă Ford, cu antebraţul stâng frânt în două ca o scobitoare. Ultimele unduiri ale brizei aceleia ce bătuse dinspre răsărit reuşiră să prindă marginea de Jos a rochiei ei şi i‑o ridică, aşternându‑i-o peste faţă. Zăcea nemişcată, cu capul la vale, iar rochia ei cea galbenă era acum pătată cu roşu.

Am ajuns primul la ea, urmat repede de femeia din spatele casei de marcat, care era înnebunită şi ţipa necontrolat. În două secunde, se strânse o mulţime de oameni.

Ochii lui Annie erau închişi, trupul moale, iar pielea translucidă şi albă. Limba i se prăbuşise înapoi în faringe şi o îneca, făcând ca faţa să‑i devină tot mai albăstruie, iar trupul tot mai asemănător cu o coală albă de hârtie. Fără să ştiu dacă coloana vertebrală îi fusese vătămată, i‑am ţinut gâtul imobilizat şi mi‑am folosit batista pentru a‑i trage limba Înainte, eliberându‑i căile respiratorii şi permiţând plămânilor ei să se umple din nou cu aer. Ştiam că şi cea mai mică mişcare a gâtului ei risca lezarea suplimentară a măduvei, dacă avea vreo leziune la acest nivel, dar trebuia să‑i eliberez căile aeriene. Dacă nu este aer, nu este nici viaţă. Date fiind alternativele, am ales.

Cum toracele lui Annie se ridica şi se lăsa în jos regulat, i‑am verificat pulsul la artera carotidă, şi cu cealaltă mână mi‑am scos lanterna şi i‑am verificat pupilele. În timp ce‑i observam ochii, mi‑am fixat lanterna între dinţi şi mi‑am desprins de la piept aparatul de monitorizare cardiacă Polar[25] şi i‑am aplicat transmiţătorul pe piept. Pulsul afişat pe ecranul ceasului meu sări imediat de la 62 la 156. Am căutat punctul şocului apexian, apoi am percutat aria cardiacă folosindu‑mi ambele mâini şi am descoperit ceea ce intuiam deja – inima îi era cu aproape 50 de procente mai mare decât ar fi trebuit să fie.

Femeia de la casa de marcat mă văzu punându‑mi ambele mâini pe pieptul prepuber al lui Annie şi îmi trase o palmă cu toată puterea peste faţă.

— Ia‑ţi mâinile de pe ea, pervers nenorocit ce eşti!

N-am avut timp să‑i explic, aşa că am fixat transmiţătorul pe poziţie şi am continuat să monitorizez ochii lui Annie. Doamna Registratoare văzu pupilele lui Annie şi limba ei umflată şi se lăsă jos lângă ea. Smulse lănţişorul aurit de la gâtul fetei, vărsând conţinutul mărunt al cutiuţei de medicamente pe abdomenul lui Annie şi zvârlind ceva strălucitor, poate din aur, sub camionetă, în praful de pe marginea şanţului. Apucă două pastile şi se întinse să le pună sub limba lui Annie. Ţinându‑mi o mână sub gâtul lui Annie şi ochii aţintiţi asupra ei, am prins‑o pe femeie de mână, mi‑am încleştat degetele peste ale ei şi i‑am spus calm:

— Dacă îi pui astea în gură, o omori.

Ochii femeii scăpărară, iar panica i se intensifică, umflându‑i venele de la gât. Era puternică şi aproape că reuşi să‑şi smulgă mâna dintr‑a mea, dar eu izbutii s‑o ţin strâns, continuând să o supraveghez pe Annie.

— I-aţi mâna de pe mine. Tu o s‑o omori!

Se uită înjur, prin mulţimea ce se strânsese în jurul nostru.

— O omoară! O s‑o omoare pe Annie!

Doi bărbaţi în salopete uzate şi cu şepci purtând însemnele John Deere, care până atunci mâncaseră ceva la cafenea, păşiră spre mine.

— Domnule, fă bine şi ia‑ţi mâinile de pe fetiţa aceea. Noi o cunoaştem pe Annie, dar pe tine nu.

Unul dintre ei era cel puţin de două ori cât mine şi nu aveam timp de vorbit, dar eu eram singurul care ştiam asta. Ţinând‑o cu putere pe femeie de mână, m‑am întors şi l‑am lovit pe cel mai masiv dintre cei doi drept în burtă, la care el se ridică uşor pe vârfuri, ca apoi să se prăbuşească în genunchi.

Cel de‑al doilea mă apucă de umăr cu laba lui imensă şi spuse:

— Măi omule, ăla e frate‑meu şi n‑ar fi trebuit să te iei de el.

Cu mâna liberă, l‑am lovit cât am putut de tare drept în plex, ceea ce nu era o ţintă prea uşoară, la care căzu şi el, icnind şi împrăştiindu‑şi pe trotuar tot micul dejun pe care‑l mâncase.

M-am întors spre femeie, care continua să zbiere şi să ceară ajutorul celor adunaţi.

— O s‑o omoare! Annie moare! Pentru Dumnezeu!

Lucrurile degenerau din ce în ce mai mult. Cu cealaltă mână a mea i-am deschis pumnul cu forţa, dar nu am făcut nicio mişcare spre a lua pastilele. Am privit‑o în ochi şi am spus calm:

— Dă‑i o jumătate – dintr‑una.

Ea m‑a privit derutată, incapabilă să proceseze cele auzite.

Cel mai mare dintre fraţi reuşise cumva să se ridice în genunchi şi fu pe cale să pună mâna pe mine, când l‑am lovit din nou cu toată puterea în abdomen, dar nu suficient de tare pentru a‑i fractura vreo coastă.

femeia privi spre Annie şi spre cei doi tractorişti de la picioarele mele. Faţa ei îmi spunea că orice i‑aş fi spus eu, nu echivala cu ceea ce ştiuse sau i se spusese în trecut.

Dar..., începu ea.

Am dat din cap, liniştind‑o.

— Să începem cu jumătate şi apoi o monitorizăm. Dacă pui atât de multă nitroglicerină sub limba copilei, tensiunea i se va prăbuşi atât de mult că nu vom mai reuşi să o ridicăm la loc.

I‑am eliberat mâna.

— Dă‑i o jumătate.

Femeia muşcă jumătate din pastilă, scuipând‑o pe cealaltă de parc‑ar fi fost vârful unui proiectil de muschetă, şi o puse sub limba lui Annie. Fetiţa era conştientă, avea dificultăţi în a‑şi concentra ochii într‑o direcţie anume, iar braţul îi atârna de parcă ar fi fost al unei marionete. În jurul meu se petreceau o mulţime de lucruri – oameni, claxoane şi o sirenă undeva în fundal – dar eu eram concentrat pe alte trei lucruri: puls, pupile şi căi respiratorii.

Nitroglicerina se dizolvase şi nu trecu mult până când obrajii lui Annie începură să prindă din nou culoare – rezultatul vaselor dilatate, al creşterii fluxului sangvin şi al oxigenului ajuns la extremităţi.

Femeia spuse încetişor:

— Annie? Annie?

O bătu uşor pe mână.

— Nu te da bătută, scumpo. Vin ajutoare. Nu te lăsa. Vin. Îi aud deja că se apropie.

Annie dădu din cap şi încercă să zâmbească. Pulsul i se mai accelerase puţin, dar continua să fie destul de neregulat.

În timp ce sirena se auzea tot mai aproape, am calculat rapid cât de mult le lua să ajungă, să o diagnosticheze şi să o stabilizeze, iar apoi să o transporte. Asta însemna că Annie avea să ajungă cam în douăsprezece minute la urgenţă.

În timp ce Annie clipea şi privea la cei strânşi în jurul ei, i‑am spus din nou registratoarei:

— Şi‑acum, cealaltă jumătate.

Annie îşi deschise gura, iar femeia îi puse cealaltă jumătate sub limbă. După ce se dizolvă şi aceasta, mi‑am scos propriul recipient cu medicamente, l‑am golit şi i‑am întins o tabletă de aspirină în doză mică.

— Acum asta.

Ea făcu întocmai. Mi‑am desprins capătul cu brăţară al monitorului meu de frecvenţă cardiacă şi l‑am ataşat la încheietura mâinii lui Annie. Chiar şi la ultima gaură a curelei, tot prea mare îi era.

În timp ce sunetul sirenelor se auzea tot mai aproape, am privit‑o pe femeia din faţa mea şi i‑am arătat ceasul şi transmiţătorul de pe pieptul lui Annie.

— Astea două sunt împreună. Înregistrează ceea ce se întâmplă cu inima ei. Doctorul de la urgenţe, dacă se pricepe cât de cât, va şti ce să facă cu asta.

Ea dădu din cap şi îi îndepărtă părul transpirat şi murdar de pe frunte, aranjându‑l după urechi.

Zece secunde mai târziu ajungeau şi paramedicii, sărind lângă mine. Văzându‑mă în controlul celor ce se petreceau, mă priviră mai întâi pe mine.

Iar eu n‑am pierdut timpul.

— Traumatism acut de torace stâng, căi respiratorii libere, respiraţie spontană de 37. Crepitaţii palpatorii, sugerând emfizem subcutanat, suspiciune de pneumotorax parţial stâng.

Cel mai tânăr dintre urgentişti mă privi cu o expresie derutată pe faţă.

I-ar eu i‑am explicat:

— Cred că i‑a cedat un plămân.

El dădu din cap, iar eu am continuat.

— Frecvenţă cardiacă 155, dar neregulată. Scurtă pierdere a conştiinţei, acum scor Glasgow 12[26].

El mă întrerupse.

— A avut noroc.

Am continuat.

— A primit două doze de 0,2 nitro sublingual, la cinci minute distanţă.

Am arătat spre cicatricea ei de la mijlocul sternului.

— Post‑op pe cord deschis. Posibil în ultimele douăsprezece luni. Şi mi‑am privit ceasul – monitor polar pentru ritmul cardiac, aplicat şi în funcţiune de şapte minute.

El dădu din cap, preluă cazul şi îi montă fetei o mască de oxigen deasupra gurii.

În spatele meu, gemenii tractorişti şedeau cu ochii mari şi gurile căscate. Se pare că se lămuriseră în ceea ce mă privea, pentru că nu făcură nicio încercare să mă tragă deoparte. Şi asta era bine. Pentru că aveam senzaţia că dacă ar fi dorit cu adevărat s‑o facă, ar fi reuşit. Surpriza fusese atuul meu, iar acum nu‑l mai aveam.

Medicul monitoriza pupilele lui Annie, îi spuse să respire normal şi începu să‑i aplice manşeta de la tensiometru în jurul bicepsului drept, în timp ce cel de‑al doilea paramedic se întoarse cu un guler rigid şi o targă. Două minute mai târziu, atenţi să nu agraveze starea braţului ei, îi puseră o perfuzie IV cu ser pentru a‑i creşte tensiunea arterială, au suit‑o în ambulanţă, au aşezat‑o pe Mătuşa Cici lângă ea, şi au pornit spre spitalul Rabun County. În timp ce închideau uşile, mătuşa lui Annie îi mângâia acesteia părul, şoptindu‑i ceva la ureche.

În timp ce strada se goli şi poliţia îl interoga pe şoferul camionetei, localnicii se răsfirară pe trotuare, cu mâinile în buzunare, scuturânduşi capul şi arătând mereu spre intersecţie şi spre direcţia din care bătuse vântul.

M-am întors spre cei doi vlăjgani din spatele meu şi i‑am întins mâna celui dintâi, să‑l ajut să se ridice.

— Fără supărare?

Cel mai mare dintre ei mă apucă de mână şi mă străduii să‑l ajut să se ridice.

Arătă înspre ambulanţă.

— Credeam c‑o să-i faci vreun rău lu’ Annie.

Urmării cu privirea ambulanţa care tocmai dispărea după colţ. Am spus mai mult pentru mine:

— Nu, domnule. Departe de mine.

L-am ajutat şi pe celălalt să se ridice‑n picioare, iar cei doi se depărtară scuturând din cap, aranjându‑şi şepcile şi ajustându‑şi cataramele la salopete.

În spatele meu, un domn mai în vârstă, cu o pălărie cu boruri largi şi o salopetă Carhartt[27], şi ai cărui bocanci miroseau a motorină, murmură:

— Când o să aibă linişte fetiţa asta?

Scuipă cu precizie, un jet bine ţintit de lichid drept în şanţ.

— Din toţi oamenii din oraşul ăsta, de ce tocmai ea? Viaţa asta nu e dreaptă. Nu‑i dreaptă deloc.

Scuipă încă o dată, murdărind caldarâmul, şi se depărtă.

Când mulţimea se risipi, m‑am furişat după curbă, am găsit obiectul pe care‑l căutam şi l‑am lăsat să‑mi alunece în buzunar. Era uzat şi avea ceva imprimat pe partea din spate. Sunetul sirenei dispăruse cu totul în depărtare, iar în aer persista miros de scorţişoară, plăcintă de piersici, grătar şi gaz de eşapament diesel. Şi poate un iz de iasomie. În timp ce eu mă depărtam cu maşina, în faţa recipientului transparent din plastic se formase o coadă de oameni tăcuţi care‑şi lăsau bancnotele să cadă în el în drumul lor spre serviciu.