1. Mama

Mamei, în primul rând, îi plăcea să fie femeie. Şi de aceea, în jurul ei, toţi bărbaţii deveneau curtenitori. Când eram mic, o auzeam povestindu-i mămăicăi, mama ei adică, bunica mea:

— Dragă, nu ştiu ce să-ţi mai spun, dar toţi bărbaţii se rotesc în jurul meu, ca nişte albine! Ieri am vorbit cu vreo cinci persoane importante: fiecare mi-a făcut o curte nebună.

Eu, la cinci ani, când auzeam toate astea, eram total năucit! Ştiam că deja noi, la ţară, aveam o curte. Şi aia împrejmuită de un gard vechi, prin ale cărui ţambere eu priveam lumea, adică uliţa.

— Ce-o fi făcând mama cu cinci curţi? Unde erau gardurile? mă întrebam, complet zăpăcit şi nimeni nu mă lămurea!

Mama avea o forţă teribilă a unei feminităţi absolute, dar pe partea cealaltă se-ntindea şi un ocean de naivitate, pe care oricine l-ar fi străbătut liniştit cu o simplă bărcuţă.

— Dragă, să vezi ce mi s-a-ntâmplat astăzi când mă-ntorceam cu trenul de la Urziceni! îi spune mama într-o zi mămăicăi. Urcă la una din staţii un bărbat bine, prezentabil, să tot fi avut vreo 50 de ani. Şi cum trage uşa compartimentului, mă-ntreabă foarte politicos dacă poate să ia loc. Eu îi răspund că da. Era îmbrăcat în uniformă de militar, culoarea albastră. Şi din vorbă-n vorbă, ce mai tura-vura, era foarte manierat, îmi spune într-un târziu că lucrează în aviaţie. După epoleţi era sigur general! M-a întrebat unde merg şi i-am spus că fac naveta zilnic Bucureşti-Urziceni. Că mă scol în fiecare dimineaţă la ora cinci şi aşa mai departe. La care el, dragă, se revoltă şi spune că „aşa ceva nu este posibil, că o doamnă atât de frumoasă ca mine n-are voie să facă naveta. Că este de-a dreptul inadmisibil!” Ce mai, mi-a făcut o curte c-am crezut că mă cere de nevastă pe loc. Apoi mi-a spus că o să intervină el undeva sus şi că nu este decât o chestie de zile, să aştept.

Şi mama a aşteptat. Timpul a trecut. Au trecut vreo douăzeci de ani de navetă. Generalul n-a mai apărut. Cineva i-a spus mai târziu că era maistru militar şi de aceea avea multe trese de tablă strălucitoare pe umăr. Apoi mama a venit acasă, cu o tristeţe de copil ce nu poate concepe că jocul s-a terminat. Avea în mână un buchet de flori, o vază ieftină şi o pătură. Ieşise la pensie, iar colegii i-au făcut un cadou de despărţire.

Acum policlinica din Urziceni, unde îşi petrecuse acei ultimi douăzeci de ani de serviciu, rămăsese departe. Devenise brusc o amintire. Micul orăşel din Bărăgan mai înghiţise în inima lui tăcută ce palpita încet, parcă să nu tulbure viaţa lină din provincie, încă un destin necunoscut. Dar mama îşi trăise viaţa ca o furtună de feminitate ce ţâşnea în plină vară pe câmpul arid al vieţii cu o putere atât de mare, încât colbul uitării nu îndrăznea să se aşeze.

Mama a fost medic. Dar ce medic! Medici sunt mulţi pe acest pământ. Ei bine, mama era chiar mirarea medicinei însăşi! Da! Pentru că mama era singura doctoriţă din lume care se lăsa consultată de pacienţi. Iar lucrul acesta îl mărturisea cu un şarm deosebit.

— Dragă, vine una astăzi la mine, grasă de-abia intra pe uşă şi-mi zice: „Doamna doctor, uitaţi ce picioare umflate am! Nu mai ştiu ce să fac! Nu mai ştiu ce să mănânc!… Mă umflu din orice!” Şi atunci m-am ridicat şi eu de la birou şi i-am spus: „Tu vorbeşti, draga mea?! Uită-te la mine cum arăt! – şi i-am arătat picioarele mele umflate. Uită-te în ce hal sunt! Eu nu mai ştiu ce să mai fac!” Şi atunci, ce să-ţi spun, a rămas aia perplexă! S-a uitat la picioarele mele, a apucat-o mila şi mi-a spus: „Vai, doamna doctor, se poate?! Vă dau eu o reţetă care vă dezumflă pe loc!”. „Ce reţetă?”, am întrebat-o. „De ceai!”. „Ceai din ce?”. „Ceai din coji de gard, doamna doctor.” „Din coji de gard?”, am întrebat. „Da, doamna doctor, din coji de gard! Este nemaipomenit! Are un efect extraordinar. Uitaţi, s-a nimerit să am la mine o pungă, v-o dau dumneavoastră. Două căni pe zi şi în trei zile vi se dezumflă picioarele brusc. Eu nu mai iau, că la mine nu mai are niciun efect, dar la dumneavoastră mai mult ca sigur c-o să aibă!”. Dragă, ce să fac? Am luat pungile alea şi mi-am făcut ceaiul. Cred c-am băut vreo două oale şi tot degeaba! Nu şi-au făcut niciun efect! Poate oi fi greşit doza? Nici nu ştiu ce să mai zic!

Aşa era mama! Relativiza puterea ştiinţei prin superstiţii fermecătoare, neliniştindu-l pe tata cu experienţele ei ciudate. Mama făcea alchimii unice şi tata, infarct! Căci tata era tot medic, dar unul ce nu-şi părăsea ştiinţa pentru nimic în lume.

— Încetează, măi femeie, cu toate leacurile astea băbeşti, că nu ştii ce ţi se poate întâmpla într-o zi! îl auzeam strigându-i disperat.

— Lasă-mă dragă cu sfaturile tale, că medicina de azi nu mai face doi bani! îi replica mama.

Între vindecare şi curiozitate, la femei bate întotdeauna curiozitatea. Iar mama era curiozitatea însăşi.

Un medic vede multe în viaţa lui, căci pacienţii sunt, dincolo de cazurile de boală, nu de puţine ori şi personaje. Ei bine, mama vedea mai întâi personajul şi apoi boala. Dar parcă la mama fiecare pacient venea înadins cu povestea lui, ca să i-o spună. Parcă fiecare n-ar fi suferit de o boală anume ci de o întâmplare anume. Iar de aici aveam sentimentul că de fapt mama nu se-ntorcea niciodată de la serviciu, ci dintr-o lume fantastică, plină nu de boli ci de destine imprevizibile.

— Stai să vezi, dragă, ce mi s-a întâmplat şi zilele trecute. Nu ştiu, parcă sunt abonată să consult toţi nebunii de pe mapamond! Vine una, dragă, la mine în cabinet, o ţărancă, s-o consult. O întorc pe toate părţile, o analizez şi-i spun: „Să vii la mine peste o lună cu urina ca să vedem ce tratament iei!”. Şi trece, dragă, o lună, o şi uitasem pe asta, când deodată îmi bate cineva la uşa cabinetului. „Intră”, am zis. Şi când se deschide uşa, pe cine văd?! Pe ţăranca aia pe care o consultasem şi care căra cu ea o damigeana. Când am văzut eu damigeana, m-am gândit direct la taică-tău, că-i place ţuica. Să vezi, mi-am spus, mi-a adus nişte ţuică! Mă şi gândeam ce să fac cu damigeana, unde să o ascund că dacă o găseşte taică-tău, una, două, s-a şi ales praful!

— Poftiţi, luaţi loc! i-am spus femeii. Cum vă mai simţiţi? Cum o mai duceţi? am întrebat-o eu cu binişorul.

— Cum să mă simt, doamna doctor? Iaca, bine. N-am mai avut dureri în ultima vreme, îmi spune aia.

— Aţi adus urina? o întreb.

— Cum să nu, doamna doctor.

— Unde e?

— Uite aici, în damigeana! Am strâns-o de o lună, aşa cum mi-aţi spus!

Să-mi vină rău, dragă, şi mai multe nu! Auzi ce-a înţeles aia! Bine c-am întrebat-o. Ce mă făceam eu dacă duceam damigeana acasă şi mai dădea şi taică-tău peste ea? Unde mai pui că aveam şi musafiri!

Cabinetul de consultaţii al mamei era o scenă unde totul lua dimensiuni şi răsturnări imprevizibile. La temperatura aia înaltă nu se mai ştia cine este pacientul şi cine medicul. Toată obiectivitatea ştiinţei şi detaşarea necesară profesiei se topeau în sufletul ei, dând loc unor trăiri şi împliniri sufleteşti în care medicamentul cel mai bun până la urmă erau umorul, candoarea şi sensibilitatea unei naivităţi nepereche.

Cazuistica medicală era excedată de cea de viaţă. Iar mama se implica atât de mult în viaţă încât uita de medicină. La cabinetul ei, pacienţii erau pretextul, căci cea care se perinda prin faţa ei era de fapt viaţa. Iar mama nu făcea nicio concesie, o consulta.

— Stai să vezi şi să nu crezi! Şi să nu-mi dai tu mie dreptate dacă n-au înnebunit cu toţii! Vine alta la mine într-o zi la cabinet, o femeie cu un copil de cinci ani care, ce să vezi, dragă, nici mai mult nici mai puţin avea în cap un ţucal… o oală de noapte pe care nu mai putea să şi-o scoată. Dragă şi urla copilul acela de se auzea în tot spitalul, urla ca din gură de şarpe, că-l strângea ţucalul şi nu mai putea să şi-l mai scoată de pe cap. Şi-o întreb atunci pe maică-sa:

— Dar ce s-a întâmplat, doamnă? Că n-am mai văzut aşa ceva de când mama m-a făcut!

— Doamna doctor, eu am fost plecată de dimineaţă la serviciu şi ăsta micu’, cu alţi copii, în joacă, şi-a pus oala de noapte în cap şi nu mai poate să şi-o scoată. Am încercat şi eu şi este imposibil. Nu ştiu, sunt disperată! Vă rog să mă ajutaţi!

Mă uit, dragă, la copil şi-l întreb:

— De ce ţi-ai pus mă, oala-n cap?

— Am vrut să mă fac general! mi-a răspuns ăla răcnind, de sub oală.

Şi-atunci i-am spus femeii:

— Doamnă, duceţi-l la tinichigiu că eu n-am ce să-i fac!

Iar după balamucul ăsta, vine altul la consultaţie. Ştii că pe uşă la mine la cabinet scrie: dr. Puric Lorica, medic specialist endocrinolog şi internist. Şi vine, dragă, ăsta, intră pe uşă şi-mi spune:

— Doamna doctor Furnică, eu sufăr cu ficatul!

— Ba, cu capul! i-am spus enervată la culme. Că pe mine mă cheamă Puric, mă, nu Furnică!

Şi uite aşa cum îţi spuneam, toţi nebunii din lumea asta se perindă pe la mine.

Pentru mama, viaţa n-avea sens decât dacă se transforma în spectacol. Ceea ce pentru alţi doctori putea să fie un caz banal, o rutină, la mama devenea eveniment, întâlnire unică. Îi dădea, parcă, vieţii, un spor de viaţă. Şi mai presus de toate avea un talent unic de a-şi dramatiza propriile întâmplări.

— Să vezi! N-apuc să mă liniştesc şi vine altul. Ăsta era un miliţian foarte gras. Se deschisese la centură şi era foarte congestionat la faţă.

— Doamna doctor, mor! Am tensiune mare! Nu mai pot, respir greu!

— Dar ce-ai făcut, domnule, de-ai ajuns în halul ăsta? l-am întrebat luându-mi tensiometrul.

— Ce să fac, doamna doctor! M-am certat cu un hoţ care nu vroia să se tundă.

— Domnule, dar dumneata n-ai ce face, te cerţi cu toţi nebunii? îi spun. Lasă-i dracului în pace, sănătatea mai presus de orice!

Şi i-am pus, dragă, tensiometrul ca să-i iau tensiune. Se albise tot la faţă şi atunci m-am speriat şi eu şi i-am spus:

— Domnule, dacă nu te potoleşti, să ştii că-mi vine şi mie rău de la inimă! Că sunt cardiacă! Sunt suferindă cu inima… uite, domnule, am palpitaţii.

Dragă, chiar am simţit că-mi bate inima să-mi iasă din piept, nu alta. Şi-i spun:

— Ce-mi făcuşi, domnule? Mă băgaşi în toate bolile. Dragă, şi i-am smuls tensiometrul şi mi l-am pus mie. Mă apucase tahicardia cu nebunul ăla de miliţian. Şi când am văzut că era să mor şi că n-o scot la capăt în niciun fel cu nebunul m-am răstit odată la el şi i-am spus:

— Ce vrei, domnule, să murim aicea împreună în cabinet, unul peste altul ca Romeo şi Julieta?!

Şi uite aşa s-a potolit şi mi-am revenit şi eu. Dragă, sunt unii pacienţi care efectiv te-mbolnăvesc ei pe tine! O adevărată nebunie. Ce să-ţi spun!

De fapt mama nu trata bolnavii, le trata însăşi viaţa lor! O trata de la caz la caz, când cu o panică existenţială care-i distruge bolnavului rolul de pacient, punându-l într-o situaţie nouă pentru el, la care nu s-ar fi aşteptat niciodată şi care-l făcea să uite de boală complet, când cu un umor fantastic, aducător de sănătate.

Le trata vieţile triste, dezamăgite, cu propria-i viaţă. Iar viaţa mamei era ca o lumină într-o Românie tristă ca un cimitir.

Undeva în Bărăgan era spitalul Armăşeşti, ce părea să fi fost cândva un conac boieresc. Privit din depărtare, din şareta care o aducea pe mama de la gară, locul îndrăznea parcă să-şi spună adevărata poveste. De multe ori, în vacanţă, mama mă lua cu ea când intra în gardă la spital în acea mică şi pitorească localitate.

Acolo am văzut-o eu cum făcea injecţii în miez de noapte, la lumânare.

În spitalul înecat de întuneric se vedea o luminiţă, apoi se auzea vocea mamei:

— Unde eşti, dragă?

— Sunt aici, doamna doctor! răspundea pacientul.

Iar la lumina lumânării se ivea un chip bolnav, galben, ca de ceară. Apoi vedeam seringa cum se apropia de trupul lui.

Totul părea dintr-un tablou de Georges de la Tour. Doar chipul bolnavului părea a fi un sfânt plecat puţin dintr-o pictură a lui El Greco, ca să se trateze în micul spital. Locul acela părea mai degrabă un azil sărăcăcios.

Bolnavii erau atât de trişti, de singuri, de deprimaţi sufleteşte, că boala în sine nu mai avea aproape nicio valoare. Păreau bolnavi de ceva mult mai grav, de ceva vechi, de o boală intratabilă ce cuprinsese toată ţara.

În micul spital din Armăşeşti, pacienţii se plimbau pe coridoarele întunecoase, încet, ca şi cum n-ar fi vrut să tulbure liniştea străină şi veche a locului.

De fapt se prelungeau pe lângă zidurile vechi, ca nişte umbre bolnave îmbrăcate în pijamale. Pe pereţii laterali, îmbătrâniţi, ce purtau o tristeţe surdă, stăteau înrămate fotografii ce reprezentau realizările socialiste din ţară.

Din zidul tuberculos al spitalului, ce-şi ţinea cu greu respiraţia strecurată prin igrasia veche, fotografiile „lumii noi” ţâşneau ca ochii trişti ai unui bolnav irecuperabil. „Realizările” erau şi ele suferinde de ceva neştiut. O boală cumplită cuprinsese totul. Spitalul întreg era şi el un pacient necunoscut. Căci toată ţara era bolnavă!

Cei suferinzi, „pijamalele triste”, n-aveau timp însă să privească acele tablouri care arătau „ce bine e în ţară”, treceau indiferent pe lângă ele, ca nişte candele în care lumina abia mai pâlpâia. Fiecare se ducea la locul lui, dându-ţi impresia că se ducea doar ca să se stingă.

Câte o rudă săracă, care dăduse bacşiş la poartă ca să intre în zilele în care vizita era oprită, mai tulbura liniştea spitalului.

Se auzea cum scoate din punga sărăcăcioasă sufertaşul cu mâncare pentru cel suferind. Zgomotul pungii era singurul care se auzea. Părea rătăcit în atâta muţenie.

Pijamalele bolnavilor erau toate de un albastru spălăcit, iar deasupra un halat vişiniu, ros de molii şi de vreme.

Ruda venită în vizită era îmbrăcată şi ea trist. La marginea patului de suferinţă, tristeţea încuraja cum mai putea sărăcia să mai trăiască puţin. Afară în curte era un panou, pe care era afişat regulamentul de vizită a bolnavilor din spital. La rubrica „AŞA NU!” era o fotografie îngălbenită de ploaie. O biată ţărancă îmbrobodită ce ţinea strâns în mână o bocceluţă cu mâncare se uita din acea fotografie la noi. Ea era exemplul negativ. Cineva îi tăiase cu un X mare trupul firav. Dar nu ştiu cum, privirea acelei ţărănci răzbătea dincolo de gratiile trasate în X de pe pieptul ei. Avea ceva în ochi ca o tărie ce nu voia să se lase supusă. La dreapta, la rubrica „AŞA DA!” nu era trecut nimic. Era un spaţiu gol, ca un strigăt. Undeva pe holul întunecat al spitalului, un bolnav se opri totuşi să privească un tablou ce stătea atârnat pe perete. Dar tabloul nu făcea parte din „realizările socialiste”. Era un tablou rătăcit. Nimeni nu mai ştia cum ajunsese acolo. Era o reproducere după pictura lui Rubens, intitulată „Lupta lui Hercule cu leul din Nemeea”.

O rază de soare mângâia deopotrivă şi tabloul şi bolnavul care-l privea. Aşa, de la depărtare, păreau două picturi care se confruntau în timp.

Din tabloul lui Rubens ţâşnea sănătatea atletică a lui Hercule. Din celălalt, o veche suferinţă. De fapt, boala privea fără de nicio speranţă sănătatea. În spitalul acesta în care era parcă internată toată tristeţea nespusă a României venea mama să facă de gardă. Şi numai ea avea forţa teribilă să-l scoată din agonie. Îi dădea viaţă.

Mama nu privea la panoul cu „AŞA DA!” şi „AŞA NU!” Dădea drumul tuturor să-şi viziteze bolnavii. Ştia instinctiv că spitalul mima igiena şi corectitudinea şi mai ştia că suferinţa şi moartea nu aşteaptă. Pentru ea, mila n-avea program. Atunci parcă tot spitalul învia. Tristeţea din el fugea înnebunită pe coridoarele mucegăite, ieşea strigând de nedreptatea ce i s-a făcut prin ferestrele larg deschise şi nespălate ale spitalului şi se pierdea fără de urmă în Bărăganul ce ţinea în inima lui atâtea alte tristeţi neştiute de nimeni. Rezervele bolnavilor pline de vizitatori fremătau acum de viaţă. Păreau nişte corăbii pline cu oameni ce se pregăteau să plece spre o ţintă necunoscută. Toţi vorbeau tare, desfăceau în grabă pachete iar bolnavii erau cuprinşi pe nebănuite de mirosul puternic al vieţii.

Dar mama îşi trata şi colegii medici: doctorii, doctoriţele şi chiar asistentele medicale, îmbolnăviţi cu toţii de rutina vieţii sufocată de măruntele nefericiri zilnice, precum şi de tristeţea continuă a locului, a bolnavilor şi a unei ţări ce parcă nu-şi mai găsea odihna sufletească. Adevărul în micul spital era altul. Adevăraţii bolnavi erau doctorii! De fapt, tot corpul medical. Ceilalţi, pacienţii, internaţii, erau doar suferinzi. Boala ascunsă, perversă ce le omorâse încet, dar sigur sufletele, era cumplită. Se numea „deznădejde”. „Deznădejdea” fusese adusă în ţară atunci, ca şi acum, ca să fie picurată sigur şi zilnic în doze suportabile la nivelul unei zile, dar mortale la nivelul unei vieţi. O viaţă plină de deznădejdi este o viaţă amară. Această amărăciune era otrava pe care o căutau farmaciştii ideologici. Iar omul, atunci ca şi acum, murea „trăind” pe picioare, fără să ştie că sufletul lui fusese ucis, încet, ca într-un somn din care n-avea să se mai trezească nicicând la viaţa cea adevărată. Ei bine, mama, prin bucuria înnăscută şi neînfrântă a vieţii ei, dar mai ales prin feminitatea ei absolută ce se declanşa ca un incendiu izbăvitor, ridica la cote maxime temperatura vieţii celorlalţi. În aşa fel încât morbul „deznădejdii” nu mai avea nicio nădejde. Dispărea înnebunit de flacăra vieţii ce-i ţâşnise în cale dintr-un suflet care trăia parcă mereu viaţa ca pe o sărbătoare dată de Dumnezeu.

Văzând atâta „tristeţe medicală” în jur, mama luă decizia rapidă a unei „resuscitări”. Iar pentru asta împrumută în regim de urgenţă, din satul în care era spitalul, pentru un timp nelimitat, o butelie de „oxigen sufletesc”. Butelia era sub forma unei ţigănci scunde, plinuţe, care putea, cu ochii ei mici, negri şi pătrunzători, să citească şi apoi „să vindece” tristeţea ce zăcea ascunsă sub halatele albe. Era Cuzoaica, ghicitoarea satului. Mama o internă de urgenţă. I se găsi imediat un pat într-o rezervă amărâtă a spitalului. Ţiganca era sănătoasă tun. Dar tocmai pentru această „sănătate” fusese internată. Ca să contamineze.

— Dragă, ghiceşte excelent! o auzeam pe mama, mi-a spus nişte lucruri pe care n-avea cum să le ştie de la nimeni, de am rămas uluită!

O dată ce a pus diagnosticul, a început treaba. Rezerva era asaltată de tot corpul medical ce se săturase să fie un simplu „corp” şi care dorea acum să fie viaţă. Spitalul înviase. Ciclul vieţii se repusese în mişcare. Toţi nădăjduiau. Rudele încurajau bolnavii, iar ţiganca-ghicitoare, doctorii.

Cuzoaica o făcea cu generozitate. Ea adusese, în fond, dragostea în spital. Doctorii, asistentele intrau pe rând la rezerva unde ea dădea „consultaţii”. Intrau ca doctori sau asistente şi ieşeau ca îndrăgostiţi sau îndrăgostite. Căci fiecare, după caz, purta acum în inimă sub halatul alb „un cavaler de tobă” sau o iubită „de ghindă”.

Cuzoaica le izbea ca un fulger viaţa stinsă, spunându-le că există dragoste. Iubirea, astfel, le refăcuse „circulaţia sufletească”. Acum erau vii. Se mişcau altfel prin saloane, erau cu mult mai îngăduitori cu ei şi, mai ales, cu bolnavii. Parcă în sfârşit aveau timp să trăiască. Nădejdea că dragostea este mereu la un colţ al vieţii îi făcea să respire altfel. Cuzoaica îi făcuse, de fapt, în felul ei, să-şi pipăie „taina firii”. Iar mama refăcuse, tot în felul ei, ceva interzis atunci, ca şi acum – visul. De undeva de sus, micul spital din Armăşeşti părea o corabie improvizată plină de inimi ce vâslesc pe marea deznădejdii fără de sfârşit ce este România. Pe apa aceasta întinsă, de mare moartă peste care nu trece nicio briză, în sfârşit vântul nădejdii începuse să bată. Bolnavii credeau în doctori, iar doctorii, în ghicitoare. Era tot ce se putea face în vremurile acelea. Dumnezeu privea de sus şi zâmbea. Ghicitoarea nu făcea parte din parohia Lui, dar o îngăduia pentru că aşa face câteodată Dumnezeu. Înhamă la carul său de luptă diavolul. Iar atunci, diavolul era net superior comunismului.

Natura profundă a ţării intrase într-o profundă hibernare. Se apăra! Gardieni invizibili o păzeau să nu se trezească! Viaţa de atunci ca şi cea de astăzi, trecea în haina cenuşie a rutinei sau în nuditatea stridentă a accidentului. Din reflexul unei libertăţi înnăscute ce exploda în bucurii de viaţă, mama transforma însă rutina în întâmplare vie şi accidentul în spectacol.

— Să vezi, dragă, ce mi s-a-ntâmplat săptămâna trecută când am fost de gardă la Armăşeşti. Nici n-apuc bine să-mi pun halatul şi aflu că un bulibaşă adus de ţigani a murit. Auzi, tu, când s-a apucat şi ăsta să moară?! Tocmai când intram eu de gardă! N-a putut mai devreme?! Dar ce să fac, dragă, parcă dau în bobi! Toate mi se întâmplă numai mie! Asta-mi trebuia: bulibaşă mort! Nu ştiu, băuse prea mult, era în ultimul hal şi gras, dragă, de a trebuit să-l pună pe două paturi. Ce mai! Un circ întreg… Şi cum îţi spuneam, se-apucă bulibaşa să moară tocmai când eu intram în gardă. Ţi-ai găsit noroc pe capul meu! Cred că avea o ciroză în ultimul hal, de atâta băutură. Stai să vezi! Află ţiganii că a murit bulibaşa lor şi se adună cu mic şi mare în faţa porţii spitalului, cu furci şi topoare de parcă erau la răscoala de la 1907. S-au adunat şi au început să strige că vor s-o omoare pe doctoriţa de gardă care le-a omorât bulibaşa. Adică eu l-am omorât pe ăla?! Nu că murise de prea multă băutură! Ce mai, s-a creat o panică în tot spitalul. Au fugit şi portarul şi şoferul de pe salvare. Era sfârşitul lumii!

Dragă, şi vin asistentele la mine şi-mi spun speriate de moarte:

— Fugiţi, doamna doctor, că vor să vă omoare ţiganii!

Şi-atunci să vezi ce-am făcut de disperare. Mi-am dat jos halatul de doctor şi mi-am pus unul de bolnav. Adică m-am prefăcut că sunt o pacientă internată. Acolo, mamă, să vezi teatru, nu la tine!

Tremuram ca varga, în patul de spital cu pătura pusă până peste ochi. A! Am uitat să-ţi spun, mi-am pus de disperare, în cap, boneţica unei paciente pensionare care mi-a împrumutat-o văzându-mă în ce situaţie sunt.

— Poftiţi, doamna doctor, mi-a spus ea, cu asta-n cap nu vă mai recunoaşte nimeni!

Şi-a avut dreptate, dragă, boneţica ei m-a salvat! Au trecut ţiganii furioşi pe lângă mine prin salon, fără să mă bage-n seamă. Am crezut că mor de frică. Noroc cu boneţica, dragă! Că altfel mă recunoşteau şi cine ştie ce nenorocire s-ar mai fi întâmplat! Ce mai, a fost sfârşitul lumii. Nu mai era picior de asistentă prin spital, fugiseră toate văzând cu ochii pe unde au apucat. Eram, dragă, singurul cadru medical, şi ăla internat. Într-un târziu, văzând ei că nu mă găsesc, au plecat, nu înainte să-l ia şi pe bulibaşa. L-au luat şi s-au dus învârtindu-se. Am respirat uşurată. Cred c-am slăbit în clipele alea zece kilograme, de spaimă. Şi uite aşa am scăpat şi de nebunii ăia. Nu ştiu, parcă este un făcut. Toate astea mi se-ntâmplă numai mie!

Mama atrăgea întâmplări. Avea talentul ăsta! Istoria vieţii comuniste se străduia zilnic să cimenteze porii respiraţiei noastre. Dintr-o singură mişcare însă mama spulbera toată zgura ideologică ce se aşeza în timpul zilei peste oameni şi peste lucruri.

Avea forţa incredibilă de a alunga nenaturalul, mai ales într-o lume în care acesta era cultivat cu asiduitate ca să clădească o nouă fire. „Firea răsucită” de la faţa lui Dumnezeu a „omului nou”. Mama credea în superstiţii, în cărţi, în cafea, avea toate păcatele credulităţii femeieşti. Dar toate se ştergeau într-o secundă când viaţa îşi arăta dimensiunea ei dramatică. Atunci apărea neclintita ei credinţă în Dumnezeu. Ca şi cum tot ce fusese înainte nu era decât un joc, iar adevărata viaţă ieşea la iveală. Căci marele farmec al mamei tocmai în asta consta – îşi trăia feminitatea nu în ascuns, ca pe o vină, ci deschis, ca pe un dar. Iar lucrul acesta nu-i uzurpa cu nimic credinţa ci, ca un miracol, o întărea. Viaţa era viaţă, dar pentru mama feminitatea era o viaţă-n plus. Cu această viaţă din urmă îşi tămăduise sieşi şi altora propriul suflet, atunci când acesta era zdrobit de viaţa cea dintâi, reală, dură, ce nu accepta niciun joc. Prin micile cochetării de care se bucura din plin, evadări nevinovate, mama, instinctiv, făcea aerul din ghetou mai respirabil şi aducea cu sine farmecul şi taina unei lumi apuse. A evada cu candoare în cărţile viclene ale ţigăncii, într-o lume în care viitorul era zidit în cincinale, era singura „infracţiune” posibilă pe care şi-o permiteau ocult prizonierii. Creştineşte, ţiganca ghicitoare păcătuia în faţa lui Dumnezeu, dar nu în faţa comuniştilor. Căci în felul ei primitiv, făcând amăgiri de o clipă, îi silea în mod nebănuit pe oameni să-şi scoată sufletul din menghina ideologică. Era, în fond, un exerciţiu fals de libertate, dar totuşi un exerciţiu care, vrând-nevrând îi antrena, fără ca ei să-şi dea seama, să creadă că într-o zi se va putea sări gardul de sârmă ghimpată al lagărului sufletesc în care erau condamnaţi cu toţii.

Iar mama avea o mare calitate. Îşi trăia propriile-i slăbiciuni cu-n umor fantastic. Parcă ştia, paradoxal, că nimicurile vieţii sunt nimicuri. Şi totuşi, câteodată le trăia atât de intens încât se confunda cu ele. Viaţa mamei alerga de la această sublimă distanţă şi detaşare cu care-şi vedea din când în când cochetăriile ei pline de farmec şi pasiunea cu care şi le trăia atunci când feminitatea din ea vroia să dicteze vieţii autentice cum să trăiască. Şi astfel, mama, ca orice femeie absolută, credea mai întâi în cafea şi apoi în viaţă! Şi-n funcţie de ceea ce îi ieşea pe fundul ceştii îşi permitea să-şi corecteze şi viaţa.

De la fereastra cabinetului ei din policlinica din Nehoiu, unde şi-a început cariera ca medic, se vedea micuţa curte interioară a unei case. Acolo locuia doamna Wozneatowsky. O poloneză rătăcită pe la noi cu soţul tot polonez şi el, în mica provincie de munte. Doamna Wozneatowsky era mică şi grasă şi avea un soţ înalt şi slab. Erau un cuplu adorabil, mai ales când mergeau împreună pe drumul de ţară. Din depărtare el se vedea ca un catarg ce se bălăngănea stânga-dreapta lângă o barcă plină cu peşte. Erau nişte oameni minunaţi, tare buni la suflet!

El era pictorul comunei. Şi deşi n-avea decât un singur ochi, celălalt şi-l pierduse într-un accident, picta teribil de colorat… pesemne ca o compensare: coşuri cu maci roşii sau cu liliac, peisaje de munte ireale sau pajişti liniştite, unde veneau două, trei căprioare ca să se adape dintr-un mic râu. Undeva după un copac un vânător se uita discret la ele. Toată copilăria mea m-am gândit ce avea de gând vânătorul ăla să facă mai departe. În schimb doamna Wozneatowsky făcea nişte cornuleţe grozave şi mai presus de toate ghicea în cafea mai bine ca oricine! Acolo în curtea aceea interioară a învăţat mama să ghicească în cafea!

— Doamna doctor, cafeaua este gata, vă aşteaptă! Nu coborâţi? se auzea glasul doamnei Wozneatowsky.

— Imediat, îndată, mai am o consultaţie şi cobor! răspundea mama, nerăbdătoare. Totul era atunci atât de patriarhal! O lumină bună ocrotea fiecare zi. Apoi mama făcea o pauză de serviciu şi cobora într-un suflet în acea curte unde doamna Wozneatowsky o învăţa să viseze. Odată, când aveam vreo 6 ani, am fost şi eu în acel loc magic. În curtea cu vise. Şi nu-mi închipuiam atunci, ca şi-acum, cum într-o singură ceaşcă de cafea puteau intra atâtea lucruri diferite: bărbaţi frumoşi, cavaleri la drum de seară, femei geloase, deghizate în vulpi.

— Uitaţi, doamna doctor aici, în fundul cafelei, cum i se văd urechile!

Apoi se vedea o mare adunare de oameni.

— Asta-i sigur şedinţa de Partid de mâine! spunea mama îngrozită.

— Doamna doctor, aveţi şi o duşmancă la drum de seară!

— Vai, doamna Wozneatowsky, vorbiţi perfect! Vedeţi în cafea mai bine ca-n viaţă! Dar pata aceea mică, neagră, dintr-un colţ, cine e?

— Acela este un om care se gândeşte intens la dumneavoastră! Uitaţi, este mic de statură şi stă într-un colţ, parcă aşteaptă.

— Vai, doamna Wozneatowsky, se vede perfect. Mi se pare mie sau are mustăţi? N-o fi doctorul Ciutacu?

— Nu cred, doamna doctor, că el este mic de statură şi oricum este căsătorit.

— Aşa e, dar atunci cine o fi?

Urma un timp de tăcere în care ceaşca era privită în adâncurile ei într-o totală nemişcare.

— O să vă daţi seama, doamna doctor, cam într-o săptămână cine e persoana. Mai mult ca sigur că este un străin. Vedeţi aici, parcă ar fi litera B. Este posibil ca individul să fie de la Buzău sau de la Bucureşti. În orice caz, este necăsătorit. Uitaţi, se vede clar!

Apoi ceaşca se răsucea în toate părţile. Se vedeau nişte dâre, ca nişte râuri negre pe pereţii ei, sau ca nişte ramuri de copac desfrunzit. Semne ciudate, dar care pentru doamna Wozneatowsky n-aveau niciun secret. În ceaşca aceea mică de cafea, timpul era umilit. O lua înainte, înapoi sau îngheţa pe loc în funcţie de privirea necruţătoare a „marii preotese”. Zăpăcit, întors pe toate feţele, într-un târziu se preda în degetele grăsuţe cu verighetă veche ce-l chinuiseră atâta.

Abia atunci ceaşca se aşeza cu faţa în jos pentru proba finală.

— S-o lăsăm puţin să se odihnească, doamna doctor! spunea cu un glas satisfăcut, plin de plăcerea ritualului, doamna Wozneatowsky.

Şi-n timp ce ceaşca de cafea cu lumea ei fantastică respira puţin, viaţa de zi cu zi era fugărită, fără speranţă de scăpare, de curiozitatea celor două femei.

— Ce mai face domnul doctor Puric, doamna doctor?

— Ce să facă, doamna Wozneatowsky, toată ziua cu spitalul. Are la bolnavi de abia poate să le facă faţă. Dar domnul Wozneatowsky a mai pictat ceva? o întreba la rândul ei mama. Parcă am văzut un tablou cu nişte maci roşii, superbi. Aş vrea să-l cumpăr!

— Lăsaţi, doamna doctor, că îi spun eu să vi-l dea cadou… aşa, din partea noastră, să-l aveţi în casă. Îl puteţi pune în sufragerie!

— Vai, doamna Wozneatowsky, sunteţi prea amabilă, nu se poate.

Şi astfel timpul trecea. Trebuia să treacă. Pentru că undeva pe mica măsuţă aştepta în tăcere viaţa cea adevărată să se dezlănţuie. Adunată toată în ceaşca mică răsturnată, aştepta semnalul „marii preotese”. Acolo era o lume ce sabota sublim destinele gata făcute. O lume plină de primejdii dar şi de speranţe.

— Puneţi-vă o dorinţă, doamna doctor, şi apăsaţi cu degetul mare pe fundul ceştii!

Mama închidea ochii… Frumoşii ei ochi albaştri, şi-şi punea întreaga-i viaţă în vârful degetului mare. Acolo se adunau visele ei, speranţele ei, şi mai ales viaţa ei nespusă. Mă rugam în gând, cu toată puterea, ca tot ce este bun să i se-mplinească.

Apoi mama apăsa cu degetul pe fundul ceştii. Timpul înţepenise. Spaţiul devenise pentru prima oară atent la sine. Nu mai îndura nicio mişcare în plus. O clipire numai şi magia s-ar fi risipit. Doamna Wozneatowsky nu mai era poloneza mică şi grasă ci redevenise într-o clipită „marea preoteasă” în mâna căreia viitorul se confesa cu umilinţă. Aerul vibra, avea pentru prima oară substanţă.

— Fantastic, doamna doctor!… Numai realizări… Uitaţi ce floare cu patru petale a ieşit pe fundul ceştii! O frumuseţe!

Mama se lumina. Devenea parcă şi mai tânără. Totul se relaxase ca după o muncă fantastică. Aerul se prăbuşise obosit printre florile din curte, iar florile îl respirau ca pe o mare iubire aşteptată. Chiar ceaşca de cafea răsufla uşurată, ca după o naştere.

Destinul însuşi era uluit.

Apoi se vorbea în şoaptă, ca eu să n-aud. Dar eu vedeam! Vedeam cum vorbele acelea magice umblau pe faţa mamei, aducându-i bucurii nebănuite. La fiecare şoaptă, ochii mamei se luminau ca şi cum viaţa însăşi devenise dintr-o dată mai bună şi mai mare.

În casa de la ţară, în bucătărie aveam o carpetă cusută de mână. Era o simplă bucată de cearceaf pe care era cusută stângaci cu acul, cu aţă roşie, silueta a doi îndrăgostiţi şi lângă ei, o pisică. Deasupra scria: „Dragostea în casă face gospodăria frumoasă!”. Eram pur şi simplu obsedat de imaginea din carpetă. Semăna totul cutremurător de mult cu destinul ţării în care mă născusem. „Artistul” care o cususe avusese toată buna intenţie şi chiar toată dragostea, numai că n-a avut destulă aţă să o termine! Pentru că el, bărbatul din carpetă, n-avea un ochi. Evident, din lipsă de material. Şi pisica de lângă ei avea doar trei picioare, al patrulea lipsea cu desăvârşire, tot din acelaşi motiv.

Era o lucrare de o naivitate cuceritoare. Dar artistul n-a avut posibilitatea s-o termine. Carpeta semăna tragic cu noi, românii, care avem suflet, dar parcă nu putem niciodată să ne terminăm lucrarea. Aţa destinului nostru nu ne-a ajuns niciodată pentru a ne împlini. Şi-aşa cum din sufletul nostru nu lipseşte dragostea, tot aşa din titlul carpetei nu lipsea nicio literă. Parcă pentru suflet a fost aţă, dar pentru viaţa acestui suflet n-a mai ajuns. Ei, în faţa acestei carpete, mama prinsese obiceiul să-şi ghicească singură în cafea, comparând cele spuse de doamna Wozneatowsky cu cele văzute de ea.

Apogeul însă a venit cu mult mai târziu. Peste ani şi ani, când tata, trecând într-o zi prin faţa bucătăriei din blocul în care stăteam în Bucureşti, a surprins-o pe mama stând îngândurată la masă cu şase ceşti mici de cafea în faţă. Cinci cu faţa-n sus şi a şasea cu faţa-n jos, aşteptând să profeţească.

— Măi, femeie, ai să mori de inimă dacă mai bei atâta cafea! îi spuse tata îngrozit.

Surprinsă în intimitatea ei, deranjată în spaţiul ocult, mama se-ntoarse furibundă şi-i spuse:

— Eram sigură că iese scandal, în toate cinci mi-a ieşit numai nefericire!

Cine mai putea să i se opună? Ce lege? Ce autoritate? Taifunul feminităţii absolute odată dezlănţuit spulbera orice logică, rearanjând apoi lucrurile după o ordine numai de el ştiută. Această ordine era ordinea de care trebuia să asculte viaţa. Şi iată că într-o zi de vară în micul nostru apartament de la bloc se ivi o nouă ocazie de a surprinde viaţa.

Viaţa asta care vroia să se ordoneze în felul ei, dar pe care mama n-o lăsa sub niciun chip să-şi urmeze cursul atâta timp cât acesta din urmă nu asculta de imperativele ei categorice.

Telefonul din mica sufragerie de bloc sună. Mama ridică receptorul şi se auzi o voce. Era o colegă. Vorbeau de ale lor. Vorbeau tare, ca două femei cu temperament care au superstiţia subconştientă că dacă strigă tare una la alta scurtează şi distanţele.

— Ce faci, dragă?

— Ce să fac! se auzi vocea din receptor. Ţin post, ştii că astăzi e post negru. N-ai voie să pui nimic în gură până la asfinţitul soarelui!

— Ştiu, dragă, ce să fac! răspunse mama. Eu nu mai pot! Am pus nişte hârtie albastră-n geam şi mănânc un pui!

Femeile ştiu în general să transforme realitatea într-o enigmă. Mama în schimb putea să facă şi procesul invers. După ce transfera realitatea în enigmă, avea putere să transforme înapoi această enigmă într-o realitate ca vai de capul ei. Adică să faci dintr-un cunoscut un necunoscut iar apoi din acest necunoscut misterios un nimeni. Căci la început un cunoscut de-al meu era şi maseurul pe care i l-am dus mamei pentru mai multe şedinţe de masaj. Omul era diferit de alţii, după şedinţa respectivă nu cerea niciun ban. Tot ce vroia era doar să-i dai să mănânce. Era un tip mic de statură, gras, suferind de astm şi când te masa aveai sentimentul că este pentru ultima oară. Dar eu mă împrietenisem cu el, avea suflet bun şi printre respiraţiile grele îmi povestea din viaţa lui tot felul de lucruri minunate. Iar eu, moştenind-o profund pe mama, adică confundând prietenia cu masajul, m-am gândit să i-l recomand.

Şi iată că minunea se întâmplă. După prima şedinţă mama îmi dă telefon explodând de entuziasm:

— Dragul mamei, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, că m-ai salvat de la moarte cu maseurul ăsta. A făcut minuni! Mi-a luat durerea cu mâna. Şi ce să-ţi spun, după masaj m-am simţit mai uşoară cu douăzeci de kilograme şi mai tânără cu douăzeci de ani! Unde l-ai găsit, dragul mamei, că dacă căutam tot globul nu găseam unul ca el! Are nişte mâini, face minuni! Şi să vezi! După masaj – ştii că eu am ochii albaştri – ei bine… mă uit în oglindă şi ce să vezi?! Erau verzi!

Supranaturalul, din nefericire, a durat însă doar până la a doua şedinţă când telefonul sună şi aud:

— Dragă, ăsta pe care mi l-ai adus în casă ca să mă maseze este un escroc şi jumătate. Mi-a făcut nişte vânătăi în tălpi de nu mai pot să calc pe ele, lua-l-ar naiba cu masajul lui cu tot! Că de durere merg pe călcâie ca pe catalige, parcă aş fi la circ! Am pus gheaţă şi tot nu mi-a trecut. Şi colac peste pupăză mi-a fost şi frică, dragă, să nu moară în timpul masajului, că gâfâia ca o locomotivă. Am crezut că-şi dă sufletul peste mine. Îl mai aveam şi pe conştiinţă! Şi culmea, să vezi ce mi-a făcut la sfârşit! Ştii că nu cere bani, vrea doar să mănânce. Ei bine, dragă, închipuieşte-ţi că mi-a mâncat tot puiul pe care-l gătisem pentru tine. N-a mai lăsat nimic! Parcă venise de pe front! Da’ pentru asta nu-l iert în veci.

Apoi anatema căzu fulgerător:

— Fugi cu escrocul de aici, să nu-l mai văd în faţa ochilor cât oi trăi!

Cauza conflagraţiei evident a fost puiul. Mama şi-l pregătise ca o recompensă după masaj. Era cumplit de pofticioasă! Ei bine, maseurul, în inconştienţa lui i-a mâncat tocmai această recompensă.

De atunci bietul om nu i-a mai călcat pragul casei. Dar nici n-am aflat dacă ochii mamei cei albaştri au mai devenit vreodată verzi!

Aşa era mama!  Îşi trăia feminitatea la cote insurmontabile pentru noi, muritorii. Şi prin urmare nu numai că tot ce era feminin nu-i era străin, dar ducea această feminitate dincolo de graniţele ei. Iar de acolo, de la această înălţime, feminitatea se întorcea îmbogăţită miraculos. Femeile sunt toate geloase. Dar mama a forţat gelozia să păşească într-un infinit de care şi geloziei îi era frică.

După moartea tatei, trec şapte ani. Şi cum e şi normal, parastasul! Parcă văd cum preotul începe slujba încet, murmurat, ca şi cum haina tradiţiei se mai odihnea pe un mormânt. Dar la un moment dat, observ că mama îi face semn să se grăbească. Bietul părinte! A fost cea mai accelerată slujbă de pomenire la care am asistat în viaţă. Apoi brusc, acasă!

Mama deschide furibundă uşa şi trânteşte poşeta pe fotoliu cu un temperament de vulcan ce tocmai erupea.

— Nenorocita, nici acum nu se lasă!

— Dar ce s-a-ntâmplat, mamă?!… am întrebat eu năucit.

— Cum ce s-a-ntâmplat dragă, n-ai văzut? Era crucea plină de ruj!

Ca să nu se piardă-n timp, omul l-a împărţit în trecut, prezent şi viitor. Mama, în schimb, ca să nu piardă ea în faţa timpului, l-a desfiinţat şi l-a transformat apoi în alt timp, în sublimul timp feminin, în care acesta nu mai are nicio şansă să fie timp sau să-i permită cumva luxul să treacă.

Era o zi de vară, în casa de la ţară. Eram mic, mama scotocea febril prin şifonier, după nişte acte. Când deodată, din mulţimea de hârtii răscolite, îi cade jos buletinul.

Atunci s-a întâmplat ceva unic. Mămăica, adică bunica, se ridică cu o forţă şi o viteză incredibile de pe canapeaua pe care stătea de o veşnicie şi cu un gest demn de agerimea unui vultur luă buletinul de jos şi ţinându-l în mână ca pe o mare victorie făcu un anunţ public, cutremurător.

— Uite, dragă, am avut dreptate! Te-am făcut în ’24!

— În care ’24? întrebă mama care nu observa nimic şi care continua să caute prin acte.

— În anul 1924, în aprilie! strigă bunica triumfătoare.

— Vezi, dragă, de treabă! răspunse mama preocupată de ale ei. Ţi-a luat Dumnezeu minţile! Dar ce, eu nu ştiu când m-am născut?!

— Păi uite scrie aici! nu cedă niciun milimetru, mămăica.

— Aici, unde?! întrebă mama, din ce în ce mai iritată.

— Uite, dragă, aici în buletin!

Abia atunci mama s-a întors ca o furtună de pe scaun, cât pe-aci să cadă, şi smulgându-i nervoasă buletinul din mână, fără să-l mai citească, luă stiloul de pe masă, corectă cu nonşalanţă data şi declară stăpână pe situaţie:

— Sunt nişte tâmpiţi, dragă! Nu ştiu ce vorbesc!… M-ai făcut în ’36!

Savantul Odobleja spunea că viaţa este un echilibru instabil. Ei bine, mama era chiar instabilitatea.

Când mama proba o rochie, timpul îi cerea iertare că există. Se crea un vid, un infarct istoric. Lipită de oglindă, fără să-ntoarcă o clipă capul, mereu în alertă ca nu cumva rochia s-o înşele cu ceva, îi trimitea din milă, din când în când, câte o promisiune tatei.

— Stai, dragă! Mai aşteaptă puţin că termin într-o secundă!

Şi tata aştepta. Ştia că secunda aceea era o nemăsurabilă. Descoperise încet şi sigur sau poate o avea moştenire din străbuni, răbdarea masculină în faţa nesfârşitei cochetării femeieşti. Ştia că în asemenea împrejurări, bărbatul se afla ca-ntr-o capcană. Orice mişcare poate să-i fie fatală. Acolo, în faţa oglinzii, mama, ca orice femeie de pe pământ, ducea un război pe viaţă şi pe moarte. De regulă, oglinda era vinovată de cele mai multe imperfecţiuni.

— Ce oglinzi nenorocite mai fac şi ăştia! se răstea mama nervoasă. Uite dragă, n-am mâncat nimic de două zile şi m-arată dublă! Nu mai poţi să ai încredere în nimic!

Tata tăcea. Ştia că oglinda avea dreptate. Dar la ce-i folosea? Ştia vorba aceea înţeleaptă că decât să ai dreptate e mai bine să ai linişte. Căuta, ca orice bărbat trecut prin viaţă, pacea. Dar efortul lui s-a dovedit inutil.

— Da’ mai zi, dragă, şi tu ceva! Zi cu ce rochie să mă-mbrac. Ce tot stai aşa ca mutul!

Intervenţia l-a surprins. Scos din lumea lui în care se retrăsese, tata nu ştia ce să răspundă. Balansa emoţionat, derutat între o necunoaştere totală şi o prudenţă absolută.

— Ştiu şi eu, dragă Lory! aşa o alinta el pe mama. Pune-o şi tu pe aia care ţi se potriveşte mai bine.

Apoi fără să vrea făcu greşeala fatală pe care o fac toţi bărbaţii după mai mulţi ani de căsnicie.

— Ia-o, dragă Lory, pe care vrei, că pentru mine totuna-i!

Acest „totuna-i” a fost scânteia ce a detonat bomba. Mama s-a întors spre tata, dar nu singură, ci cu tot genul feminin în spatele ei, sau mai bine zis cu toată specia asta atât de fantastică şi diferită de noi, l-a privit în ochi ca pe un condamnat la moarte şi i-a spus:

— Cum poţi, dragă, să spui că îţi este totuna? Adică ţie îţi este indiferent dacă merg în vizită cu tine în rochie sau combinezon la oamenii ăia care ne aşteaptă?!

Condamnatul n-a mai spus nimic. Privea în gol. Oricum murise de mult. După o veşnicie, secunda aia a mamei a trecut. Îl luă la braţ nervoasă pe tata şi porniră la drum. Undeva din depărtare se auzea vocea ei plină de reproş.

— M-ai grăbit şi uite ce rochie am pus pe mine! Zici că m-ai cules de pe drumuri. Şi asta numai din cauza ta! Parcă ar intra orele în sac, aşa mă zoreşti!

Mama dilata timpul, umplându-l până la refuz cu zeci de detalii, sau îl concentra până la non-existenţă, după bunul ei plac. Nu mi-am imaginat vreodată că o lună de zile se poate concentra într-o singură zi. Adică evenimentele care se strâng pentru un om normal într-o lună, mama le îngrămădea într-o singură zi. Căci mama avea geniul detaliului! O simplă deplasare la serviciu era un roman. Singura problemă era că trebuia să-ţi faci timp să-l asculţi.

— Stai, dragă, să vezi ce mi s-a întâmplat astăzi la prânz la serviciu!

Dar deja simţeai că distanţa dintre punctul de pornire al povestirii şi întâmplarea respectivă era uriaşă.

— Mă scol, cum ştii, dimineaţă la cinci, orbecăi după lanternă, că ştii că ticăloşii ăştia sting lumina când nu te aştepţi. Ce mai, până la baie era să-mi sparg capul de trei ori. Noroc c-am găsit o lumânare şi-am putut să văd ceva. Se scoală şi taică-tău şi când să ies din baie ne ciocnim cap în cap. De parcă eram Stan şi Bran! Un circ întreg, ce mai!

— Bine, dar spune-mi ce s-a-ntâmplat la serviciu! am rugat-o eu, că n-aveam timp.

— Stai, dragă, că nu pot aşa, deodată. Trebuie să ţi le spun pe rând pe toate.

Aceste „să ţi le spun pe rând pe toate” erau o tornadă de detalii pe care mama le dirija ca într-o simfonie. Viaţa ei de fiecare zi era trăită la maximum şi apoi interpretată public genial. Cu forţă, temperament, duioşie şi, mai ales, mult, mult umor.

— Şi stai să vezi, dragă! Dau să ies pe uşa blocului şi acolo mai era să-mi rup gâtul odată, că era gheţuş şi mamelucul ăla de administrator, fir-ar al dracului să fie, că-l plătim degeaba, n-a dat cu sare! De când a venit în bloc mi-am dat seama că este un hoţ şi jumătate!

Eram nenorocit! Povestea se concentrase asupra administratorului. Un tir necruţător îl făcea praf în faţa mea. Până la întâmplarea de la serviciu se-ntindea liniştit infinitul.

— Dar stai să vezi ce vis am avut azi-noapte! De oboseală dragă, am visat că mă sculasem şi eram deja în tren spre Urziceni. Şi vine la mine în compartiment controlorul. Trage uşa şi când mă uit mai bine cine crezi că era? Gorbaciov! Da, dragă! Gorbaciov în haine de controlor. Să nu-mi vină să cred ochilor! Şi dau, dragă, să-mi scot biletul din poşetă, dar numai că-l aud că-mi zice: „Doamnă, nu mai e nevoie! De-acum încolo transportul e liber!” Auzi ce mi-a spus! Noroc că m-am trezit. Să ştii că n-a fost degeaba, o să se-ntâmple ceva!

Mama aduna detalii, dar vedea esenţa. Peste un an a fost lovitura de stat ce se ascundea sub o tragică „revoluţie”.

Viaţa ei nu asculta de istorie. Şi ăsta a fost paşaportul cel mai de preţ pe care mi l-a dat. Mama, la fel ca şi bunica, spulbera ideologia. Bărbaţii din familie, nu! Inconştient, o cultivau.

Îmi aduc aminte o zi normală din familie. Masa era pusă. În păhăruţele mici se turnase ţuica.

— Liviule! îi spune tata lui unchiu-meu, nu văd cu ochi buni ce se-ntâmplă! Ruşii se înarmează. Va fi din nou război!

— Va fi pe dracu’! se auzi ca un trăsnet vocea mamei din bucătărie.

— Mai bine mi-ai spune unde ai pus drojdia aia de bere pe care te-am rugat să mi-o cumperi, că uite, nu creşte cozonacul!

Tata uita de război şi de o posibilă invazie rusească. Ordinul din bucătărie îl copleşise. Fusese brusc mobilizat într-o armată mult mai responsabilă. Drojdia de bere căpăta o importanţă copleşitoare. Mama era cea care mutase printr-un singur gest frontul de luptă. Puncta în felul ei ce era mai important! Căminul! Cozonacul ei ne scotea pe toţi dintr-un timp istoric imbecil şi ne reda vieţii.