Capitolul I. Accidentul

Bobby James fixă mingea, făcu un scurt balans preliminar, apoi aduse încetişor din spate crosa şi lovi cu rapiditate de fulger.

O fi zburat mingea cum trebuia, drept, înălţându-se şi trecând peste buncăr, pentru a ateriza apoi sec în interiorul celui de-al paisprezecelea marcaj?

Nu, nu zburase. Înălţată prost, ţopăise în lungul terenului pentru a se propti ferm în buncăr!

Nu existau spectatori care să-şi exprime dezolarea prin bombănituri. Singurul martor al loviturii nu manifestă nici o surpriză. Iar acest lucru era uşor de explicat, întrucât cel care executase lovitura nu era un campion american care avea jocul în sânge, ci doar al patrulea fiu al vicarului din Marchbolt, un orăşel de la malul mării, situat pe coasta ţinutului Wales.

Bobby scoase o exclamaţie hotărât profană.

Era un tânăr cu o înfăţişare prietenoasă, în jur de douăzeci şi opt de ani. Nici cel mai bun prieten al lui n-ar fi putut spune că era frumos, dar avea un chip extrem de plăcut, iar ochii lui căprui avea acea privire sinceră şi prietenoasă pe care o au câinii.

— Cu fiecare zi joc tot mai prost, bombăni el deprimat.

— Forţezi, spuse tovarăşul lui.

Doctorul Thomas era un bărbat de vârstă medie, cu părul cărunt şi o faţă roşie, jovială. În ceea ce îl privea, niciodată nu executa un balans complet. Lovea scurt, drept în mijloc, şi de obicei îi bătea pe cei mai strălucitori dar mai fantezişti jucători.

Bobby îşi atacă mingea cu înverşunare. A treia lovitură avu succes. Mingea se opri la mică distanţă de spaţiul marcat în care doctorul Thomas ajunsese prin două lovituri lăudabile.

— Gaura dumitale, spuse Bobby.

Continuară până la următorul marcaj.

Doctorul trase primul - o lovitură frumoasă, dar nu foarte lungă.

Bobby oftă, aşeză mingea, îşi balansă îndelung crosa, închise ochii, înălţă capul, îşi lăsă moale umărul drept, făcu tot ce n-ar fi trebuit să facă... şi lovi.

Inspiră adânc, cu satisfacţie. Binecunoscuta îngrijorare a jucătorului de golf dispăru de pe chipul lui expresiv, pentru a fi înlocuită de la fel de binecunoscuta bucurie radioasă a jucătorului.

— Acum ştiu ce am făcut, spuse Bobby... cu totul neadevărat.

O lovitură perfectă şi Bobby rămase stană de piatră. Reuşise să reducă din handicap. Doctorul Thomas avea doar un punct în plus.

Plin de încredere, Bobby păşi spre al şaisprezecelea marcaj. Făcu din nou tot ce n-ar fi trebuit să facă, dar de data asta nu se produse nici un miracol. Reuşise o minge tăiată superbă, magnifică, aproape imposibilă! Mingea zbură în unghiuri drepte.

— Dacă ar fi mers drept... phii! spuse doctor Thomas.

— Dacă, rosti cu amărăciune Bobby. Hei, mi s-a părut că am auzit un strigăt! Sper ca mingea să nu fi lovit pe cineva.

Se uită cu ochii îngustaţi spre dreapta. Lumina îi era potrivnică. Soarele era pe punctul de a apune, şi, privind în direcţia lui, era greu de văzut ceva. În plus, din mare se ridica o ceaţă uşoară.

— Poteca o ia într-acolo, spuse Bobby. Dar nu e posibil ca mingea să fi zburat atât de departe. În orice caz, cred că am auzit un ţipăt. Dumneata nu?

Dar doctorul nu auzise nimic.

Bobby plecă după minge. O găsi cu greu, dar o găsi. Practic, era o minge ce nu mai putea fi jucată - se înţepenise într-o tufă. Bobby se întinse, luă mingea, apoi îi strigă tovarăşului său că renunţă la următoarea gaură.

Doctorul veni spre el, întrucât următorul marcaj era chiar pe marginea stâncii.

Aceasta era spaima lui Bobby. Ca să ajungi la el, trebuia să treci peste o prăpastie. Distanţa nu era chiar mare, dar atracţia abisului te copleşea.

Traversaseră poteca ce acum, o lua la stânga lor, urmărind chiar marginea stâncii. Doctorul îşi luă avânt şi ateriză pe cealaltă parte. Bobby inspiră adânc şi trase. Mingea zvâcni şi dispăru pe buza prăpastiei.

— Exact aceeaşi grabă, spuse Bobby cu amărăciune. De fiecare dată mă reped ca prostul.

O luă pe marginea prăpastiei, uitându-se peste ea. Jos, în depărtare, marea scânteia, dar nici o minge nu se pierduse în adâncurile ei. Lovitura căzuse perpendicular pe partea de sus, aşa că traiectoria mingei coborâse treptat.

Bobby porni încetişor în lungul prăpastiei. Ştia el că exista un loc pe unde se putea coborî uşor. Zurbagii aşa făceau, se aruncau peste marginea prăpastiei şi reapăreau trimfători şi gâfâind cu mingea dispărută.

Brusc, Bobby înlemni şi îşi strigă tovarăşul.

— Hei, doctore, vino aici. Ce-o fi cu astea?

La vreo cincisprezece metri în jos se afla un morman de culoare închisă care păreau a fi haine vechi.

Doctorul îşi ţinu respiraţia.

— Dumnezeule! spuse el. Cineva a căzut în prăpastie. Trebuie să coborâm la el.

Cei doi coborâră stânca, Bobby, mai atletic, ajutându-l pe celălalt. În cele din urmă ajunseră la ciudata boccea întunecată. Era un bărbat la vreo patruzeci de ani, care încă mai respira, deşi era inconştient.

Doctorul îl examină, îi cercetă membrele, îi luă pulsul, şi îi ridică pleoapele. Îngenunche lângă el şi continuă să-l examineze. Apoi îşi ridică privirea spre Bobby, căruia i se cam făcuse rău, şi clătină încet din cap.

— Nu mai e nimic de făcut, spuse el. Sărmanul, şi-a încheiat numărul. Şi-a rupt şira spinării. Cred că nu era familiarizat cu locul, iar când ceaţa a urcat n-a mai văzut poteca şi a călcat în gol. De atâtea ori le-am spus celor de la primărie că aici ar trebui pusă o balustradă!

Se ridică.

— Mă duc după ajutoare, spuse. Să vedem cum aducem cadavrul sus. Până ne vom descurca noi doi se face întuneric. Rămâi aici?

Bobby dădu afirmativ din cap.

— Chiar nu se mai poate face nimic? întrebă el.

— Nimic. N-o mai duce mult... pulsul îi scade rapid. Mai durează cel mult douăzeci de minute. E posibil ca în ultimele clipe să-şi recapete cunoştinţa, deşi mă îndoiesc. Totuşi...

— Gata! spuse repede Bobby. Am să rămân. Dumneata du-te. Dacă îşi revine, nu ai nici un calmant sau ceva...

Doctorul clătină dint cap şi spuse:

— N-o să aibă dureri. N-o să simtă absolut nici o durere.

Întorcându-se, începu să urce stânca. Bobby îl urmări până când îl văzu dispărând peste creastă cu o fluturare din mână.

Bobby făcu doi, trei paşi pe platoul îngust, apoi se aşeză pe o ieşitură a stâncii şi îşi aprinse o ţigară. Treaba îl răvăşise. Până acum nu mai venise în contact cu boala sau moartea.

Ce ghinion tâmpit! O pală de ceaţă într-o după-amiază superbă, un pas greşit... şi gata cu viaţa! Iar tipul părea să fi fost foarte sănătos... probabil nu fusese o zi din viaţa lui bolnav. Paloarea apropierii morţii nu-i putea ascunde bronzul puternic al pielii. Un bărbat care trăise în aer liber... în străinătate, probabil. Părul buclat şi aspru, de culoarea castanei, uşor încărunţit la tâmple, nasul mare, bărbia puternică, dinţii albi ivindu-se printre buzele întredeschise. Umerii largi şi mâinile frumoase, vânjoase. Picioarele erau răsucite într-un unghi ciudat. Bobby se cutremură şi îşi mută ochii la faţa lui. O faţă atrăgătoare, hâtră, hotărâtă, spiritualizată. Ochii, gândi el, erau probabil albaştri...

Şi exact în acel moment, ochii i se deschiseră pe neaşteptate. Erau albaştri - un albastru adânc şi limpede. Se uitau drept la Bobby. Nu erau deloc nesiguri sau buimaci. Păreau pe deplin conştienţi. Priveau cu atenţie şi, în acelaşi timp, păreau să întrebe ceva.

Bobby se ridică repede şi veni spre el. Înainte de a ajunge la el, celălalt vorbi. Vocea nu-i era slabă - era limpede şi răsunatoare.

— De ce nu i-au cerut lui Evans? rosti el.

Apoi, fu cuprins de un mic fior, pleoapele îi căzură, maxilarul căzu şi el...

Omul murise.