Observasem de la un timp că Poirot devenise tot mai nesatisfăcut şi mai neliniştit, în ultimul timp nu avusesem cazuri interesante, nimic în care micul meu prieten să-şi poată exersa inteligenţa sa pătrunzătoare şi remarcabilele sale puteri de deducţie.

          În dimineaţa aceasta aruncă ziarul cu un nerăbdător „cea!”, o exclamaţie favorită de-a lui care seamănă exact cu strănutatul unei pisici.

          — Se tem de mine, Hastings, criminalii din Anglia ta se tem de mine! Când pisica e acasă, şoriceii nu mai vin la brânză!

          — Cred că cea mai mare parte dintre ei nici măcar nu ştiu de existenţa ta, am spus râzând.

          Poirot se uită la mine cu reproş. El întotdeauna îşi imaginează că întreaga omenire se gândeşte şi vorbeşte de Hercule Poirot. Desigur, devenise faimos la Londra, dar tare mă îndoiam că existenţa sa băga groaza în lumea criminalilor.

          — Ce zici de jaful de bijuterii din Bond Street, de ieri în plină zi? L-am întrebat.

          — Frumoasă lovitură, zise Poirot admirativ, deşi nu este la înălţimea mea. Pas de finesse. Seulement de l’audace! Un bărbat înarmat cu un baston sparge geamul blindat al vitrinei de la magazinul unui bijutier şi pune mâna pe nişte pietre preţioase. Cetăţenii destoinici îl prind imediat. Un poliţist soseşte. E prins în flagrant delict cu bijuteriile la el. Este dus la poliţie şi atunci se descoperă că pietrele sunt false. El le dăduse pe cele adevărate unui complice – unul din cei mai destoinici cetăţeni menţionaţi mai înainte. Va intra la închisoare – e adevărat; dar când va ieşi, o avere frumuşică îl aşteaptă. Da. N-a fost prost gândit. Dar, eu aş fi făcut-o mai bine. Câteodată, Hastings, regret că am o asemenea dispoziţie morală. Să lucrezi împotriva legii, ar fi plăcut, ca o variaţie.

          — Înveseleşte-te, Poirot; ştii că eşti unic în domeniul tău.

          — Dar ce e la îndemână de făcut în propriul meu domeniu?

          Am ridicat din nou ziarul.

          — Iată un englez omorât misterios în Olanda, i-am spus.

          — Întotdeauna spun asta şi mai târziu descopăr că el a mâncat peşte conservat şi că moartea este perfect naturală.

          — Bine, dacă eşti hotărât să mormăi!

          — Tiens! Spuse Poirot, care se dusese spre fereastră. Pe stradă este ceea ce se numeşte în romane „o doamnă în văluri grele”. Ea urcă treptele, sună, vine să ne consulte. Iată o posibilitate pentru ceva interesant. Când cineva este atât de tânără şi frumoasă ca aceasta, nu-şi pune văl pe faţă numai dacă nu este vorba de o mare afacere.

          O clipă mai târziu, vizitatoarea noastră fu introdusă. Aşa cum spusese Poirot, avea într-adevăr un văl gros. A fost imposibil să-i distingem trăsăturile până când nu şi-a ridicat-voalul negru de dantelă spaniolă. Atunci mi-am dat seama că intuiţia lui Poirot fusese corectă; doamna era extrem de frumoasă, blondă, cu ochi albaştri. Din simplitatea scumpă a hainelor ei, am dedus imediat că aparţinea straturilor superioare ale societăţii.

          — Monsieur Poirot, spuse ea cu o voce blândă, muzicală, sunt în mare încurcătură. Nici nu prea cred că mă veţi putea ajuta, dar am auzit atâtea lucruri minunate despre dumneavoastră, încât am venit ca să mă agăţ de ultima speranţă şi să vă implor să faceţi imposibilul.

          — Imposibilul îmi place întotdeauna, spuse Poirot. Continuă, te rog, mademoiselle.

          Blânda noastră vizitatoare ezită.

          — Dar trebuie să fiţi sinceră, adăugă Poirot. Nu trebuie să-mi ascundeţi nimic.

          — O să am încredere în dumneavoastră, spuse fata deodată. Aţi auzit de lady Millicent Castle Vaughan?

          Am ridicat capul plin de interes. Anunţul logodnei domnişoarei Millicent cu tânărul duce de Southshire apăruse cu câteva zile mai înainte. Ştiam că ea era a cincea fiică a unui lord irlandez fără nici un ban, iar ducele de Southshire – una din cele mai bune partide din Anglia.

          — Eu sunt lady Millicent, continuă fata. Trebuie să fi citit despre logodna mea. Aş fi una dintre cele mai fericite fete din lume, dar, o, domnule Poirot, sunt în mare încurcătură! Există un om, un bărbat oribil, pe nume Lavington; şi el, nu ştiu cum să vă spun. Am scris o scrisoare… Aveam numai şaisprezece ani atunci; şi el… El…

          — O scrisoare pe care i-aţi scris-o acestui domn Lavington?

          — O, nu, nu lui! Unui tânăr soldat. Ţineam foarte mult la el; a fost omorât în război.

          — Înţeleg, spuse Poirot cu blândeţe.

          — A fost o scrisoare prostească, o scrisoare indiscretă, să ştiţi, domnule Poirot, nimic mai mult. Dar sunt expresii în ea care… Care ar putea fi altfel interpretate.

          — Înţeleg, spuse Poirot. Şi această scrisoare a ajuns în posesia domnului Lavington?

          — Da, şi el mă ameninţă că, dacă nu-i dau o sumă enormă de bani, o sumă care este aproape imposibil pentru mine s-o adun, i-o va trimite ducelui.

          — Ce porc infect! Am exclamat eu. Îmi cer scuze, lady Millicent.

          — N-ar fi înţelept să mărturisiţi totul viitorului dumneavoastră soţ?

          — Nu îndrăznesc, domnule Poirot. Ducele are o fire deosebită, gelos şi suspicios şi înclinat să creadă ceea ce-i mai rău. Ar însemna să-mi rup logodna pe loc.

          — Doamne, doamne, făcu Poirot, cu o grimasă expresivă. Şi ce doriţi să fac eu, milady?

          — Mă gândeam că poate i-aş putea cere domnului Lavington să vă viziteze. I-aş spune că v-am împuternicit să discutaţi problema. Poate aţi reduce din cât cere.

          — Ce sumă pretinde?

          — Douăzeci de mii de lire – o enormitate. Mă îndoiesc dacă aş putea să adun chiar şi o mie.

          — Poate aţi putea împrumuta bani în perspectiva apropiatei căsătorii, dar nu cred că veţi obţine mai mult de jumătate din sumă. Şi apoi, eh bien, îmi repugnă faptul să-l plătiţi! Nu, ingeniozitatea lui Hercule Poirot îi va învinge pe duşmanii dumitale. Trimiteţi-l la mine pe acest domn Lavington. S-ar putea să aducă scrisoarea cu el?

          Fata negă:

          — Nu cred. Este foarte precaut.

          — Cred că nu e nici un dubiu că o are într-adevăr?

          — Mi-a arătat-o când am fost la el acasă.

          — V-aţi dus la el acasă? Asta a fost foarte imprudent, milady.

          — Da? Eram aşa de disperată. Am sperat ca rugăminţile mele să-l poată mişca.

          — O, la, la! Lavingtonii din lumea asta nu sunt mişcaţi de rugăminţi. Le-a întâmpinat ca o dovadă de câtă importanţă acordaţi documentului. Unde locuieşte acest fin gentleman?

          — La Buona Vista, Wimbledon. M-am dus acolo după ce s-a întunecat… Poirot gemu. I-am spus c-am să informez poliţia, până la urmă, dar el numai a râs într-o manieră urâtă, dispreţuitoare: „Chiar te rog, dragă lady Millicent, fă-o daca aşa doreşti”, a spus el.

          — Da, nu prea este o afacere pentru poliţie, murmură Poirot.

          — Dar cred că vei fi mai înţeleaptă, a continuat el. Vezi, aici e scrisoarea ta, în această cutiuţă chinezească!” A ţinut-o astfel ca s-o pot vedea. Am încercat să i-o smulg, dar a fost mai iute decât mine. Cu un zâmbet oribil a împăturit-o şi a pus-o la loc în cutioara de lemn „Se va afla în deplină siguranţă aici, te asigur, spuse el, şi cutiuţa însăşi se află într-un loc atât de inteligent încât n-o s-o găseşti niciodată”. Ochii mi s-au întors spre micul safe din perete, dar el a dat din cap şi a râs. „Am un seif mai bun decât acela”, a spus el. O, a fost odios! Domnule Poirot, credeţi că mă puteţi ajuta?

          — Ai încredere în Papa Poirot. Am să găsesc o modalitate.

          Aceste asigurări sunau foarte bine, m-am gândit, când Poirot, galant, şi-a condus clienta sa blondă jos pe scări. Dar, mi se părea că era o problemă spinoasă. I-am şi spus-o lui Poirot când s-a întors. Mi-a dat dreptate.

          — Da, soluţia nu-ţi sare în ochi. Are biciul în mână acest Lavington. Pentru moment, nu văd cum l-am putea încolţi.

          Domnul Lavington ne făcu o vizită chiar în după-amiaza aceea. Lady Millicent spusese adevărul când îl descrisese ca pe un tip odios. Simţeam o mâncărime „în talpă”, atât de pronunţată că i-aş fi dat un şut jos pe scări. Îşi dădea aere şi se purta de o manieră insuportabilă, râse cu dispreţ de amabilele sugestii ale lui Poirot şi, în general, se arată stăpân pe situaţie. N-am putut să nu simt că Poirot abia se menţinea la nivelul său. El arăta descurajat şi crispat.

          — Bine, domnilor, spuse Lavington, când îşi luă pălăria, se pare că nu mai înaintăm. Cazul se prezintă astfel: am să mai las din preţ pentru lady Millicent, pentru că este o tânără atât de fermecătoare. Rânji urâcios. Să zicem 18.000. Plec azi la Paris – o mică afacere care mă aşteaptă acolo. Mă întorc marţi. Dacă banii nu-mi sunt daţi până marţi seara, scrisoarea ajunge la duce. Să nu-mi spuneţi mie că lady Millicent nu poate să strângă banii. Unii dintre prietenii ei gentlemeni ar fi prea dornici să oblige o femeie atât de drăguţă cu un împrumut – dacă face ce trebuie în privinţa asta.

          Mă înroşii la faţă şi făcui un pas înainte, dar Lavington se întoarse pe călcâie şi părăsi camera o dată cu încheierea frazei.

          — Doamne! Am strigat. Trebuie făcut ceva. Pari să renunţi la asta, Poirot.

          — Ai o inimă excelentă, prietene, dar celulele tale cenuşii sunt într-o stare deplorabilă. Nu vreau să-l impresionez pe domnul Lavington cu talentele mele. Cu cât mă crede mai mărginit, cu atât mai bine.

          — De ce?

          — E curios, murmură Poirot pe gânduri, că mi-am exprimat dorinţa de a face ceva împotriva legii, chiar înaintea sosirii domnişoarei Millicent!

          — Ai de gând să-i percheziţionezi casa cât timp e plecat? L-am întrebat speriat.

          — Câteodată, Hastings, procesele tale mentale sunt uimitor de rapide.

          — Să presupunem că ia scrisoarea cu el.

          Poirot mă dezaprobă.

          — Este foarte puţin probabil. El are, evident, o ascunzătoare în casa pe care şi-o imaginează inexpugnabilă

          — Şi când facem… Treaba asta?

          — Mâine noapte. Plecăm de aici pe la ora 11.

          La ora fixată, eram gata de pornire. Îmi pusesem un costum închis şi o pălărie neagră. Poirot îmi zâmbi cu prietenie.

          — Văd că te-ai îmbrăcat cum trebuie, observă el. Haide să luăm metroul până la Wimbledon.

          — Nu luăm nimic cu noi? Unelte cu care să intrăm?

          — Dragul meu Hastings, Hercule Poirot nu foloseşte asemenea metode primitive.

          M-am abţinut, jignit, dar curiozitatea mea era foarte mare.

          Se făcuse miezul nopţii când am intrat în mica grădină suburbană de la Buona Vista. Casa era întunecată şi liniştită. Poirot merse direct spre o fereastră din spatele casei, ridică cerceveaua fără zgomot şi mă invită să intru.

          — De unde ştiai că fereastra asta va fi deschisă? Am şoptit fiindcă într-adevăr părea prea simplu.

          — Pentru că am tăiat încuietoarea azi dimineaţă.

          — Ce?

          — Dar a fost foarte simplu. Am venit, am prezentat o carte de vizită fictivă şi una din cele oficiale ale inspectorului Japp. Am spus că fusesem trimis recomandat de Scotland Yard să pun o încuietoare antifurt pe care domnul Lavington dorea să o fixez câtă vreme lipsea. Îngrijitoarea casei m-a primit cu entuziasm. Se pare că au fost două tentative de furt aici, recent.

          — Evident, mica noastră idee le-a trecut prin cap şi altor clienţi ai domnului Lavington – fără ca să fie luat ceva de valoare. Am examinat toate ferestrele, mi-am făcut micul meu aranjament, le-am interzis servitorilor să atingă ferestrele până a doua zi pentru că erau conectate electric şi m-am retras politicos.

          — Pe onoarea mea, Poirot, eşti minunat.

          — Mon ami, a fost extrem de simplu. Acum, la treabă!

          — Servitorii dorm în partea de sus a casei, aşa că nu riscăm să-i deranjăm.

          — Presupun că seiful este băgat undeva în vreun perete.

          — Seif? Aiurea! Nu e nici un seif. Domnul Lavington este un om inteligent. O să vezi, el trebuie să fi aranjat o ascunzătoare mult mai deşteaptă decât un seif. Un seif este primul lucru căutat de toţi.