Hercule Poirot ieşi din restaurantul Vieille Grand’mère din Soho. Îşi ridică gulerul, mai degrabă din prudenţă decât din necesitate, nefiind o noapte rece. „La vârsta mea nu‑ţi mai asumi riscuri”, obişnuia să spună.

În ochi avea o licărire de plăcere. Escargot‑ul de la Vieille Grand’mère fusese delicios. O adevărată descoperire această cârciumioară nesofisticată! Meditativ, ca un căţel bine hrănit, îşi plimbă vârful limbii peste buze, apoi îşi scoase batista din buzunar şi‑şi şterse mustaţa.

Da, mâncase bine... Şi acum?

Un taxi, care tocmai trecea, încetini aproape invitându‑l. Poirot ezită un moment, dar nu făcu nici un semn. De ce să ia un taxi? Ar ajunge acasă mult prea devreme pentru a merge la culcare.

– Ce păcat, murmură Poirot, că nu putem mânca decât de trei ori pe zi...

Ceaiul de la ora cinci era ceva cu care nu se obişnuise niciodată. „Dacă bei un ceai după‑amiaza, nu vei avea la momentul cinei sucurile gastrice potrivite. Şi să nu uităm, cina este masa supremă a zilei!”

Nici cafeaua de dimineaţă nu era pentru el. Nu. Ciocolată şi croissants la micul dejun, déjeuner[1] la ora 12.30 pe cât posibil, dar oricum nu mai târziu de ora unu, şi punctul culminant: Le Dîner![2]

Acestea erau momentele importante ale unei zile din viaţa lui Poirot. Toată viaţa îşi tratase stomacul cu seriozitate, şi acum, la bătrâneţe, culegea roadele. Mâncatul nu era doar o plăcere fizică, era şi o cercetare intelectuală, pentru că între mese petrecea destul de mult timp căutând alte mâncăruri noi şi delicioase. La Vieille Grand’mère era chiar rezultatul unei astfel de căutări şi tocmai primise aprobarea de gastronom a lui Poirot.

Din păcate, mai trebuia să‑şi pună şi seara la cale. Detectivul oftă.

„Dacă măcar ce cher Hastings[3] ar fi liber...”

Îşi aminti cu plăcere de vechiul său prieten.

„Primul meu prieten în această ţară şi cel mai drag dintre toţi. E adevărat că mă enerva foarte des, dar îmi mai amintesc asta acum? Nu. Îmi amintesc doar felul lui de‑a se mira, de a‑mi aprecia cu gura căscată talentul şi uşurinţa cu care îl păcăleam fără să spun un singur cuvânt neadevărat, îmi amintesc nedumeririle lui, uluirea din clipa în care în sfârşit întrezărea adevărul care mie îmi fusese clar încă de la început. Ce cher, cher ami! Slăbiciunea mea fusese de vină întotdeauna, slăbiciunea mea de a‑mi da aere. Hastings nu putuse înţelege niciodată asta. Dar este cu adevărat necesar pentru un om cu calităţile mele să se admire - şi pentru asta, e nevoie de stimuli din afară. Nu pot să stau pur şi simplu toată ziua într‑un fotoliu şi să reflectez la cât sunt de admirabil. Avem nevoie de‑o atingere omenească. Avem nevoie de ceea ce se numeşte astăzi provocare.”

Poirot oftă din nou şi se întoarse pe Shaftesbury Avenue.

Să travereseze spre Leicester Square şi să‑şi petreacă seara la un cinematograf? Se încruntă uşor şi clătină din cap. Cinematograful mai mult îl enerva cu superficialitatea subiectelor, cu lipsa unui fir logic în argumentare; chiar şi fotografiile îi păreau lui Poirot simple portrete ale scenelor şi obiectelor, menite să le facă pe acestea din urmă să pară cu totul diferite faţă de ce erau ele în realitate.

„Totul e prea artistic în zilele noastre”, decise Poirot. Nu mai exista nicăieri acea dragoste faţă de ordine şi metodă pe care el o preţuia atât de mult. Şi rareori mai întâlneai vreun semn de apreciere a subtilităţii. La modă erau acum scenele de violenţă şi brutalitate, iar ca fost poliţist, Poirot era deja plictisit de toate acestea. Pe vremuri văzuse multă violenţă. Fusese mai mult regula decât excepţia şi deja găsea agresivitatea obositoare şi stupidă.

„Adevărul este, îşi spuse Poirot, în timp ce se întorcea către casă, că nu sunt în pas cu lumea modernă şi că sunt, la modul superior, un sclav, aşa cum şi alţi oameni sunt nişte sclavi. Munca m‑a înrobit ca şi pe ei. Când au timp liber, nu au cu ce să‑l umple. Când se pensionează, finanţistul se apucă de golf, micul negustor plantează bulbi în grădină, eu mănânc. Dar vin din nou şi zic, păcat că omul nu poate mânca decât de trei ori pe zi. Şi între mese rămâne un gol”.

Trecu pe lângă un vânzător de ziare şi‑şi aruncă privirea pe un titlu: „Procesul lui McGinty. Verdictul”.

Nimic deosebit. Îşi amintea vag un mic paragraf dintr‑un articol. Nu fusese o crimă interesantă: unei bătrâne sărmane i se dăduse în cap pentru câteva lire. Brutalitate crudă şi lipsită de orice sens.

Poirot intră în curtea interioară a blocului său. Ca întotdeauna, inima i se umplu de bucurie. Era mândru de casa lui - o splendidă clădire simetrică. Ascensorul îl duse la etajul trei, unde se afla apartamentul luxos cu impecabile corpuri de iluminat din crom, cu fotolii pătrate şi ornamente rectangulare foarte sobre. Fără îndoială, în încăpere nu exista nici o linie curbă.

Descuie uşa şi intră în holul alb, pătrat. George, majordomul, îi veni în întâmpinare.

– Bună seara, domnule. Va aşteaptă cineva... un gentleman, spuse acesta ajutându‑l cu îndemănare pe Poirot să‑şi scoată haina.

– Într‑adevăr?

Poirot sesizase pauza pe care o făcuse George înainte de a rosti cuvântul „gentleman”. Majordomul său era expert în snobi.

– Cum se numeşte?

– Este vorba despre un oarecare domn Spence.

– Spence.

Pe moment numele acesta nu‑i spuse nimic lui Poirot, deşi ştia că ar fi trebuit. Se opri o clipă în faţa oglinzii pentru a‑şi aranja perfect mustaţa, apoi deschise uşa de la salon şi intră. Bărbatul care şedea într‑unul din fotoliile mari şi pătrăţoase se ridică.

– Bună ziua, domnule Poirot, sper că vă amintiţi de mine. A trecut mult timp... Comisarul Spence.

– Bineînţeles.

Poirot îi strânse mâna cu căldură.

Comisarul Spence de la Poliţia Kilchester. Un caz foarte interesant care fusese... aşa cum spusese şi Spence, cu mult timp în urmă...

Poirot îşi îmbie oaspetele cu un aperitiv răcoritor.

– Grenadine? Crème de menthe? Benedictine? Crème de cacao?...

George intră cu o tavă pe care se aflau o sticlă de whisky şi un sifon.

– Sau poate preferaţi o bere, domnule? murmură el către vizitator.

Faţa comisarului Spence se lumină.

– O bere pentru mine, răspunse el.

Poirot fu încă o dată uimit de eficienţa lui George. Nu avea nici cea mai vagă idee că exista o astfel de băutură în casă şi oricum era absolut de neînţeles pentru el cum cineva poate prefera berea unui lichior dulce.

După ce Spence îşi primi halba cu spumă, Poirot îşi turnă un păhărel de crème de menthe.

– Este minunat din partea dumneavoastră să mă vizitaţi. Minunat. Veniţi de la...?

– Kilchester. Mă voi pensiona peste şase luni. De fapt, ar fi trebuit s‑o fac de acum nouă luni, dar m‑au rugat să mai rămân, şi am rămas.

– O decizie înţeleaptă, comentă Poirot, foarte înţeleaptă...

– Credeţi? Încă mă mai întreb, nu sunt foarte convins.

– Ba da, ba da, aţi chibzuit foarte bine, insistă Poirot. Nu ştiţi ce înseamnă orele lungi de plictiseală.

– A, dar o să am multe de făcut la pensie. Anul trecut ne‑am mutat într‑o casă nouă, cu grădină. Dar spre ruşinea mea, nu m‑am ocupat deloc de ea aşa cum ar fi trebuit.

– Înţeleg, faceţi parte dintre aceia cărora le place grădinăritul. Am luat şi eu cândva hotărârea asta, să trăiesc la ţară şi să cultiv dovlecei. Nu am avut însă nici un succes. Nu am temperamentul corespunzător.

– Să‑mi fi văzut dovleceii anul trecut, se entuziasmă Spence. Colosali! La fel şi trandafirii. Sunt mort după trandafiri. Voi avea... Se opri brusc. Nu despre asta am venit să discutăm.

– Nu, sigur că nu. Aţi venit să revedeţi o veche cunoştinţă - foarte drăguţ din partea dumneavoastră, apreciez.

– Mă tem că e mai mult de‑atât, domnule Poirot. O să fiu sincer - vreau ceva de la dumneavoastră.

Poirot murmură cu delicateţe:

– Aveţi cumva vreo ipotecă de plătit? Aţi dori poate un împrumut...

Spence îl întrerupse cu o voce îngrozită:

– Oh, Doamne Dumnezeule, nu e vorba de bani! Nimic de genul ăsta.

Poirot îşi flutura mâinile, scuzându‑se delicat:

– Vă rog să mă iertaţi.

– Vă spun direct, e o neobrăzare din partea mea, şi dacă o să mă trimiteţi la plimbare, o să înţeleg.

– Nu va fi cazul. Continuaţi, vă rog.

– E vorba de cazul McGinty. Poate aţi citit despre el...

– Nu cu foarte mare atenţie. O doamnă McGinty a fost găsită moartă într‑un magazin sau într‑o casă. Cum a murit?

Spence se holbă la el.

– Dumnezeule! Asta mă duce înapoi în timp. Extraordinar! Şi nu mă gândisem până acum.

– Ce vreţi să spuneţi?

– Nimic. Doar un joc, un joc de copii. Îl jucam când eram mici. Stăteam înşiraţi, întrebam şi răspundeam. „Doamna McGinty a murit.” „Cum a murit?” „Într‑un genunchi, aşa ca mine.” Şi apoi următoarea întrebare, „Doamna McGinty a murit”. „Cum a murit?” „Cu mâna întinsă, aşa ca mine.” Şi toţi îngenuncheam, întindeam braţul drept şi rămâneam nemişcaţi. Şi apoi, gata! „Doamna McGinty a murit.” „Cum a murit?” „Chiar AŞA!” Poc! Şirul se prăbuşea de‑o parte şi de alta, şi toţi ne prăvăleam ca nişte popice! Spence râse zgomotos la amintirea acelor vremuri. Chiar că mă duce înapoi...

Poirot aşteptă politicos. Era unul dintre acele momente în care, chiar şi după jumătate de viaţă trăită la ţară, engleza i se părea de neînţeles. Şi el se jucase de‑a v-aţi ascunselea în copilărie, dar nu simţea niciodată nevoia să vorbească despre asta sau măcar să se mai gândească la aşa ceva.

După ce râsetele lui Spence se mai potoliră, Poirot repetă cu o oarecare plictiseală:

– Cum a murit?

Zâmbetul îi dispăru de pe faţă şi Spence redeveni serios.

– A fost lovită în ceafă cu un obiect greu şi ascuţit. Camera i‑a fost scotocită şi i s‑au furat treizeci de lire. Locuia într‑o casă ţărănească, doar cu un chiriaş pe nume Bentley, James Bentley.

– A, da, Bentley.

– Nu s‑a intrat prin efracţie, nu a existat nici un indiciu că s‑ar fi umblat la ferestre sau la încuietori. Bentley era lefter, îşi pierduse slujba şi datora chiria pe două luni. Banii au fost găsiţi sub o piatră în spatele casei. Pe mâneca hainei lui Bentley s‑au găsit pete de sânge şi fire de păr, aceeaşi grupă de sânge şi acelaşi păr ca ale victimei. Conform primei lui declaraţii, nu fusese niciodată în apropierea cadavrului, deci nu aveau cum să ajungă acolo din întâmplare.

– Cine a găsit‑o?

– Brutarul care venea cu pâine. Era zi de plată. Bentley i‑a deschis şi i‑a spus că bătuse la uşa doamnei McGinty, dar că nu primise nici un răspuns. Brutarul a sugerat că poate i se făcuse rău, aşa că au chemat o vecină şi au urcat să vadă ce se întâmplă. Doamna McGinty nu era în cameră şi nici nu dormise în pat, dar încăperea fusese răvăşită, iar duşumeaua scoasă. Apoi s‑au gândit să verifice şi în salonaş, au găsit‑o zăcând pe podea, iar vecina a început să ţipe ca din gură de şarpe. După aceea au chemat poliţia, evident.

– Iar Bentley a fost în cele din urmă arestat şi judecat?

– Da. Cazul a fost judecat şi închis ieri. Juraţii au ieşit doar 20 de minute în dimineaţa asta. Verdictul: vinovat. Condamnat la moarte.

Poirot dădu aprobator din cap.

– Şi apoi, după verdict, v‑aţi urcat în tren şi aţi venit până la Londra să mă vedeţi. De ce?

Comisarul Spence se uită în jos la halba cu bere, plimbându‑şi degetele uşor pe margine.

– Pentru că, răspunse într‑un sfârşit, nu cred că el a făcut‑o...

Capitolul 2

Urmă un moment de tăcere.

– Aţi venit la mine...

Poirot nu‑şi termină fraza.

Comisarul Spence îşi ridică privirea. Culoarea din obraji i se accentuase. Avea o faţă tipică de om de la ţară, inexpresivă, cu o privire tăioasă, dar sinceră. Era faţa unui om cu standarde clare, un om care nu s‑ar fi îndoit niciodată de el însuşi, şi nici de ceea ce considera a fi bine sau rău.

– Sunt de multă vreme în poliţie, spuse el. Am destulă experienţă în toate privinţele, dar mai ales mă pricep să judec un om. Am avut cazuri de crimă, unele destul de simple, altele mai puţin simple. Despre unul dintre cazurile acelea, ştiţi şi dumneavoastră, domnule Poirot.

Poirot încuviinţă cu o mişcare a capului.

– Un caz spinos. Dacă nu aţi fi fost dumneavoastră, s‑ar putea să nu fi fost capabili să vedem limpede. Dar până la urmă totul a fost clar, fără urmă de îndoială. La fel şi cu ceilalţi despre care nu ştiţi. A fost unul Whistler, a primit ce‑a meritat. Au mai fost doi inşi care l‑au împuşcat pe bătrânul Guterman, Verall cu arsenicul, doamna Courtland, care a avut noroc - soţul ei fusese un pervers nenorocit şi juraţii au achitat‑o. Nu justiţie, doar sentiment. Trebuie să mai laşi şi asta să se întâmple din când în când. Uneori nu sunt probe suficiente, alteori te bazezi pe instinct, alteori criminalul reuşeşte să păcălească juraţii, dar asta nu se întâmpla prea des. Uneori avocatul apărării e mai deştept sau procurorul nu abordează calea potrivită. Da, am văzut multe cazuri din acestea... Dar, dar...

Spence ţinti ameninţător cu arătătorul.

– Dar nu am văzut niciodată, în toată cariera mea, un om nevinovat spânzurat pentru ceva ce nu a făcut. Şi, domnule Poirot, ăsta e un lucru pe care nici nu vreau să‑l văd vreodată. Nu în ţara asta, adăugă el.

Poirot îl privi.

– Şi credeţi că s‑ar putea să‑l vedeţi acum. Dar de ce...

Spence îl întrerupse:

– Ştiu cam ce‑aţi vrea să spuneţi şi vă voi răspunde fără să mă întrebaţi. Mi s‑a încredinţat cazul. A trebuit să găsesc dovezi. Am intrat în toată povestea asta cu mare băgare de seamă. Am strâns toate probele care puteau fi strânse; toate duceau într‑o singură direcţie, arătau spre o singură persoană. Le‑am dus apoi superiorului meu şi deja nu mai era treaba mea. Cazul a ajuns la procurorul public şi acum depindea de el. A decis să intenteze proces, nici nu putea să facă altceva. Şi astfel James Bentley a fost arestat, judecat după cum se cuvenea şi găsit vinovat. Nu aveau cum să‑l declare altfel, date fiind toate probele. Iar juraţii nu se bazează decât pe probe. Nimeni nu a avut vreo tulburare, nimeni nu s‑a frământat câtuşi de puţin, ba chiar pot să spun că toţi au fost mulţumiţi că el era vinovatul.

– Dar dumneavoastră nu sunteţi?

– Nu.

– De ce?

Comisarul oftă. Îşi frecă bărbia, gânditor.

– Nu ştiu. Ce vreau să spun e că nu pot să vă dau un motiv, un motiv concret. Îndrăznesc să spun că pentru juraţi el arăta exact ca un ucigaş, dar pentru mine, nu, şi eu ştiu mai multe despre criminali decât ei.

– Da, da, cu siguranţă sunteţi un expert.

– Ştiţi, nu era deloc încrezut. Şi ăştia de obicei sunt, vă spun din experienţă, sunt mereu al naibii de mulţumiţi de ei înşişi, mereu convinşi că te duc cu zăhărelu' şi că sunt mai deştepţi decât toată lumea. Chiar şi când sunt în boxa acuzaţilor, indivizii ăştia încearcă într‑un mod ciudat să speculeze situaţia, să fie în centrul atenţiei, să devină un fel de staruri, poate pentru prima dată în viaţa lor. Cu alte cuvinte, sunt, cum vă ziceam, nişte încrezuţi.

Spence rosti cuvântul pe un ton de încheiere.

– Înţelegeţi ce vreau să spun, domnule Poirot.

– Înţeleg foarte bine. Iar James Bentley nu era deloc genul de persoană despre care mi‑aţi vorbit?

– Nu. El era doar speriat de moarte. Aşa a fost de la început. Iar pentru unii asta a însemnat că era vinovat, dar nu şi pentru mine.

– Sunt de acord cu dumneavoastră. Cum este acest James Bentley?

– Are 33 de ani, potrivit de înalt, palid la faţă, poartă ochelari...

Poirot îl opri:

– Nu, nu mă refeream la trăsăturile fizice. Ce fel de personalitate are?

– Aha... Un tip destul de şters. Un temperament oarecum neliniştit. Nu te poate privi drept în faţă, ci are un fel al lui de‑a te cerceta pe furiş, cel mai prost fel în faţa unor juraţi. Uneori bate în retragere cu teamă, alteori devine agresiv.

Comisarul făcu o pauză şi adăugă pe un ton familiar:

– Un ins mai degrabă timid. Am avut un văr cu firea asta. Dacă situaţia devine stânjenitoare, se apucă să spună o minciuna stupidă pe care n‑o crede nimeni.

– Nu pare o persoană tocmai plăcută acest James Bentley al dumneavoastră.

– Ah, dar nici nu este. Nimeni n‑ar putea să‑l placă. Dar nu vreau să‑l văd spânzurat din cauza asta.

– Şi credeţi că asta urmează să se întâmple?

– Nu văd de ce nu. Avocatul lui poate să facă apel, dar pe nişte temeiuri destul de slabe, ceva legat de proceduri, şi nu văd cum ar avea sorţi de izbândă.

– A avut un avocat bun?

– Cazul i s‑a repartizat din oficiu tânărului Graybrook, în baza Legii privind apărarea săracilor. Aş zice că s‑a străduit cât a putut.

– Aşadar omul a avut parte de un proces corect şi a fost condamnat de un juriu format din concetăţenii lui.

– Aşa este. Un juriu obişnuit, şapte bărbaţi, cinci femei, toţi persoane decente şi rezonabile. Judecător a fost bătrânul Stanisdale, scrupulos de corect, nepărtinitor.

– Deci, în ceea ce priveşte aplicarea legii, James Bentley nu se poate plânge de nimic?

– Dacă e spânzurat pentru ceva ce nu a făcut, ar avea de ce să se plângă!

– O observaţie justă.

– Iar cazul împotriva lui a fost cazul meu, eu am fost cel care a adunat probele şi le‑a pus cap la cap, şi pe baza acestor probe a fost condamnat. Şi mie nu‑mi place treaba asta, domnule Poirot, nu‑mi place.

Hercule Poirot privi îndelung faţa roşie şi agitată a comisarului Spence.

– Bien, spuse el într‑un final. Ce sugeraţi?

Spence avea o mină încurcată.

– Cred că v‑aţi făcut o idee despre ceea ce urmează. Cazul Bentley e închis. Acum lucrez la un altul, o delapidare. Trebuie să ajung la Scotland Yard diseară. Nu am timp liber.

– Iar eu... am?

Bărbatul clatină din cap ruşinat.

– Am înţeles. Mă veţi crede necuviincios. Dar pur şi simplu nu mă pot gândi la altceva. Am făcut tot ce‑am putut în momentul acela, am cercetat toate posibilităţile. Şi nu am ajuns nicăieri. Nici nu cred că voi ajunge undeva de fapt. Dar cine ştie, poate pentru dumneavoastră va fi altfel. Dumneavoastră priviţi lucrurile, dacă‑mi permiteţi, într‑un mod oarecum amuzant. Şi poate că aşa şi trebuie în cazul acesta. Pentru că dacă James Bentley nu a omorât‑o pe bătrână, atunci altcineva a făcut‑o. Doar nu şi‑a ciopârţit ceafa singură. Dumneavoastră aţi fi capabil să găsiţi ceva ce mie mi‑a scăpat. Nu există nici un motiv pentru care să intraţi în chestiunea asta, e o neobrăzare din partea mea, fie şi doar să vă sugerez aşa ceva, dar nu am încotro. Am venit la dumneavoastră pentru că a fost singurul lucru la care m‑am mai putut gândi. Dar dacă nu doriţi să vă implicaţi... şi la urma urmei de ce aţi face‑o...

Poirot îl întrerupse:

– Ah, dar motivele există. Am timp liber, mult prea mult timp liber. Şi m‑aţi intrigat... da, da, m‑aţi intrigat foarte tare. Este o adevărată provocare pentru materia mea cenuşie. Şi‑apoi, am o însemnată consideraţie pentru dumneavoastră. Vă văd în gradină, peste şase luni, plantând probabil tufele de trandafiri, dar nu cu sentimentul acela de fericire pe care ar fi trebuit să‑l simţiţi, pentru că dincolo de toate există ceva stânjenitor, amintiri pe care nu le puteţi ignora. Şi nici pe departe nu mi‑aş dori să se întâmple acest lucru, dragul meu prieten. Şi nu în ultimul rând - Poirot se ridică şi scutură din cap cu putere - mai există şi principii. Dacă un om nu a comis o crimă, nu trebuie spânzurat.

Făcu o pauză, apoi adăugă:

– Dar dacă totuşi el a omorât‑o?

– În acest caz, nu aş putea decât să vă fiu deosebit de recunoscător că m‑aţi convins.

– Două capete sunt mai bune decât unul singur, nu‑i aşa? Voilà, totul este stabilit. Trebuie să mă grăbesc pentru că îmi este absolut clar că nu avem timp de pierdut. Când a fost omorâtă doamna McGinty?