Capitolul I

Cora cea naivă

La Enderby Hall, o vilă mare, din epoca victoriană, construită în stil go­tic, se strecura prin camere bătrânul Lanscombe şi ridica draperiile grele de brocart şi catifea; din când în când privea pe fereastră cu ochii mijiţi, înlăcri­maţi. Curând se vor întoarce stăpânii de la înmormântare; şi mai avea încă atât de multe ferestre.

În Salonul Verde, bătrânul majordom contempla tabloul care atârna dea­supra căminului. Domnul Richard a fost un om tare bun la inimă. Şi totul s‑a petrecut atât de brusc, chiar dacă el se afla de mai multă vreme în tratament medical. Omul onest clătină trist din cap, în timp ce trecea grăbit, cu paşi mă­runţi, în Salonul Alb. El zăbovea cu gândul la un timp trecut de mult, pe care‑l avea în faţa ochilor, clar şi desluşit — mult mai clar decât ultimii două­zeci de ani, de care‑şi amintea doar vag; nu mai ştia exact cine a venit şi cine a plecat în acest răstimp, nici cum arătau oamenii, însă de timpurile şi de oa­menii de odinioară îşi aducea aminte încă foarte bine. Domnul Richard Aber­ne­thie a trebuit să ţină, pentru fraţii şi surorile sale mai tineri, locul tatălui, care a murit când el avea douăzeci şi patru de ani. El a condus mai departe firma, zi de zi pleca punctual şi a menţinut în casă obişnuitul mod de viaţă ge­neros. A fost o casă foarte veselă, cât timp au crescut tinerii domni şi doam­ne. Domnul Richard, cel mai în vârstă, a fost totodată şi cel mai sănătos şi a supravieţuit fraţilor şi surorilor sale, la fel ca şi domnul Timothy şi mica domnişoară Cora, ce s‑a căsătorit cu un pictor dezagreabil. Timp de douăzeci şi cinci de ani el nu o văzuse pe Cora; când ea a fugit cu acest bărbat, era o tânără vioaie, acum el abia a mai recunoscut‑o, atât de mult se îngrăşase şi atât de bizar era îmbrăcată. Soţul ei era francez, sau aşa ceva, şi a te mărita cu un străin n‑a fost niciodată de bun augur. Însă domnişoara Cora a fost mereu puţintel naivă, cum s‑ar fi spus, dacă ea s‑ar fi tras de la ţară.

Ea l‑a recunoscut imediat pe Lanscombe. "Ah, deci acesta este Lans­combe"! a spus, şi părea să fie foarte bucuroasă că‑l revede. Copiii l‑au iubit; în timpul marilor petreceri, ei se strecurau jos în bucătărie şi el le dădea tort de mere cu frişcă. Toţi l‑au cunoscut bine pe bătrânul Lanscombe şi, acum, abia dacă mai era cineva care să‑şi aducă aminte de el...

Se strecură. El stătea aici şi visa la timpurile de odinioară şi erau atât de multe de făcut. În orice minut puteau să vină stăpânii; îşi târî cu înfrigurare picioarele mai departe.

Automobilele traseră la scară, unul după altul; cam şovăitor, cei îndoliaţi de hainele lor negre au mers prin hol în salonul cel mare, unde, în căminul u­riaş era aprins focul. Răcoarea toamnei se făcea deja simţită în mod neplă­cut, mai ales că a trebuit să se stea foarte mult timp în cimitir, la înmormântare.

Lanscombe intră şi oferi sherry pe o tavă de argint.

Domnul Entwhistle, şeful vechii şi prestigioasei firme de avocaţi "Bollard, Entwhistle, Entwhistle & Bollard", care se încălzea cu spatele la foc, a luat un  pahar de sherry şi a examinat critic pe cei prezenţi.

Lanscombe s‑a ramolit de tot, bietul bătrân, el trebuie să aibă în curând deja nouăzeci de ani, se gândea domnul Entwhistle. Acum primeşte o rentă frumoasă, nu trebuie să‑şi mai facă nici un fel de griji, bietul de el. În ziua de azi nu mai există servitori atât de buni. O lume tristă. Poate că a fost chiar bine pentru Richard că a murit atât de curând, nu mai avea prea multe de aşteptat de la viaţă.

Domnul Entwhistle, cu cei şaptezeci şi doi de ani ai săi, găsea că Richard Abernethie ar fi murit înainte de vreme la şaizeci şi opt de ani. El, Entwhistle, se retrăsese la pensie în urmă cu doi ani; dar, pentru că Richard era unul din clienţii săi cei mai vechi şi un prieten personal, a păstrat îndatoririle de exe­cu­tor testamentar şi, prin urmare, a trebuit să facă această lungă călătorie.

Îi studia cu atenţie pe singurii moştenitori şi se gândea la dispoziţiile tes­tamentare.

Pe Helen, văduva lui Leo, fratele lui Richard, o cunoştea cel mai bine. E­ra o femeie încântătoare şi rochia cernită îi stătea deosebit de bine. Privirea sa a zăbovit admirativ pe înfăţişarea ei încă zveltă. Chipul său bine dăltuit, părul vopsit, încărunţit la tâmple, şi ochii albaştri, plini de viaţă, care odini­oa­ră străluceau ca albăstriţa, îl vrăjeau încă şi astăzi.

Ce vârstă putea să aibă acum Helen? Aproximativ cincizeci şi unu de ani, bănuia el. Curios că nu se recăsătorise după moartea lui Leo. O femeie care arăta bine! Însă cei doi se iubiseră foarte mult.

Privirile sale se îndreptară acum către Maude, soţia unicului frate moş­tenitor al lui Richard, Timothy; n‑o cunoştea îndeaproape. Nu‑i stătea bine în negru — ei i se potriveau costumele rustice grosolane de tweed. Era o femeie masivă, cu judecată, vrednică şi o bună soţie care veghea cu grijă la sănăta­tea lui Timothy; desigur că ea făcea prea mult caz de aceasta, după părerea sa; căci Timothy era, după câte ştia el, un ipohondru inveterat. În privinţa ba­nilor, trebuia să‑i meargă bine, căci nu a fost niciodată un risipitor; totuşi lui nu i‑ar veni peste mână ceea ce moştenea acum — în aceste vremuri cu im­po­zite mari.

Entwhistle îşi îndreptă acum atenţia către George Crossfield, fiul Laurei, sora decedată a lui Richard; aceasta se căsătorise cu un bărbat dubios, ni­meni nu ştia ceva sigur despre el, şi el însuşi se recomandase ca agent de bur­să. Tânărul George lucra într‑un birou de avocaţi — nu foarte cunoscut. Arăta bine, însă părea puţin demn de încredere. Desigur că nu stătea pe roze, căci Laura îşi plasase averea foarte nechibzuit şi nu lăsase aproape nimic la moartea ei, în urmă cu cinci ani. Ea a fost drăguţă şi romantică, dar fără sim­ţul banului.

Acum iscodi cu privirea pe cele două tinere femei. Una, care tocmai se uita la florile de ceară de pe masa de malachit, era Rosamund, fiica lui Geral­dine; o femeie drăguţă, aproape frumoasă, dar cu o faţă de păpuşă! Era actri­ţă şi se căsătorise cu un actor, pe nume Michael Shane. Şi el era aici şi părea să fie foarte mândru de înfăţişarea sa. Domnul Entwhistle nu dădea prea mul­tă importanţă actorilor şi îi privea mai degrabă dezaprobator.

Susan, fiica lui Gordon, ar fi arătat mai bine pe scenă decât Rosamund, căci ea avea personalitate — chiar ceva prea multă pentru traiul zilnic. Dom­nul Entwhistle o urmări pe ascuns cu privirea. Avea părul negru, ochii mari cât alunele, cu sclipiri aurii şi o gură îndărătnică, drăguţă. Lângă ea stătea bărbatul cu care se căsătorise de curând, pe nume Gregory Banks, de profe­sie farmacist, după cum i s‑a spus.

Tânărul insignifiant părea că nu prea este în apele lui în casa soţiei sale. Domnul Entwhistle se gândi de ce, şi ajunse compătimitor la concluzia că el nu simţea probabil plăcerea să fie împreună cu atât de multe rude ale soţiei.

În cele din urmă, Entwhistle ajunse cu privirea la Cora Lansquenet. Cora era cea mai tânără dintre fraţi, un adevărat rod târziu. Când ea a văzut lumi­na zilei, mama sa avea cincizeci de ani.

Sărmana Cora cea mică! Toată viaţa a fost nedorită, pretutindeni; cu un fizic nu prea atrăgător şi stângace, întotdeauna ea a reacţionat greşit şi a spus lucruri deplasate.

Nimeni nu a crezut că ea se va căsători. Nu era o frumuseţe şi avansurile fără tact pe care le făcea bărbaţilor produceau doar impresii dezastruoase.

Apoi ea a cunoscut la şcoala de artă, unde a urmat un curs de pictură, pe Pierre Lansquenet, un francez plin de cusururi, şi într‑o zi a venit acasă cu noutatea că vrea să se căsătorească cu el.

Richard Abernethie nu a fost în nici un caz entuziasmat de Pierre Lans­quenet; l‑a bănuit că este un vânător de zestre. Totuşi, în timp ce el făcea in­vestigaţii în legătură cu trecutul acestuia, Cora a fugit cu tânărul. După a­ceas­ta, Richard a fixat surorii sale o rentă generoasă din care a trăit împreu­nă cu soţul ei, cum bănuia domnul Entwhistle, căci el nu credea că Lansque­net a câştigat vreodată bani proprii; apoi el a murit, în urmă cu doisprezece ani. Şi acum, văduva grăsuţă, îmbrăcată în haine de doliu ieftine, gătită cu volănaşe şi perle de jais, stătea din nou în casa copilăriei sale. Se plimba prin cameră şi scotea exclamaţii de bucurie când redescoperea ceva.

Ea nu lăsa să se vadă mâhnirea pricinuită de moartea fratelui său — niciodată nu i‑a stat în fire să se prefacă.

Lanscombe, care intră acum, anunţă încet, aşa cum se cuvenea în trista împrejurare: "Masa este servită!"

După o excelentă supă de pasăre şi friptură rece, într‑o cantitate îndes­tulătoare, împreună cu un Chablis excelent, atmosfera s‑a mai înveselit.

Nici unul dintre moştenitori nu era cu adevărat întristat de moartea lui Richard Abernethie, căci nici unul dintre ei nu avusese relaţii apropiate cu el. Se purtaseră potrivit cu împrejurarea — în afară de Cora, sinceră, care era într‑adevăr bine dispusă — dar acum considerau că tradiţia fusese respectată de ajuns şi că se putea discuta nestânjenit. Domnul Entwhistle încurajă a­ceastă comportare; el ştia precis cum se schimbau manierele la înmormân­tări.

După masă, Lanscombe a servit cafeaua în bibliotecă, căci el credea că acum ar fi momentul să se treacă la afaceri, adică la deschiderea testamentu­lui şi socotea că, în biblioteca cu multe rafturi de cărţi şi cu draperiile grele, de catifea roşie, ar domni o atmosferă prielnică. După ce a turnat cafeaua în ceşti şi a dispărut, domnul Entwhistle i‑a privit pe toţi nerăbdător. Şi‑a scos ceasul şi a explicat:

— Trebuie să iau trenul de 3,40. Apoi a reieşit că şi alţii voiau să plece cu acest tren. După cum ştiţi, continuă domnul Entwhistle, eu sunt executo­rul testamentar al lui Richard Abernethie...

— N‑am ştiut aceasta, l‑a întrerupt Cora Lansquenet, încântată. Mi‑a lă­sat ceva prin testament?

Bătrânul avocat îi aruncă o privire dojenitoare şi vorbi mai departe:

— Acum un an testamentul său era încă simplu; cu excepţia unor legate, el lăsa toată averea fiului său Mortimer.

— Sărmanul Mortimer, îl întrerupse din nou Cora, o asemenea paralizie infantilă este ceva îngrozitor.

— Moartea lui Mortimer a fost o lovitură teribilă pentru Richard. El a a­vut nevoie de mai multe luni pentru a‑şi reveni întrucâtva. Apoi l‑am sfătuit să facă un nou testament şi a fost de acord. Însă, mai întâi, a vrut să‑şi cu­noască mai bine rudele sale mai tinere.

— El ne‑a lăsat să intrăm aici pentru a ne studia, interveni, zâmbind, Susan. Mai întâi George, apoi Greg şi cu mine, şi în cele din urmă, Rosamund şi Michael.

— Mi‑a lăsat ceva? întrebă din nou Cora.

Domnul Entwhistle tuşi şi vorbi glacial în continuare:

— Propun să vă trimit tuturor câte o copie dactilografiată a testamentu­lui. Eu aş putea să vi‑l citesc acum, dacă doriţi, însă terminologia juridică nu va fi deloc pe înţelesul dumneavoastră. Pe scurt, rezultă următoarele: după scăderea unor mici legate şi a unei rente viagere considerabile pentru Lans­combe, averea se împarte în şase părţi egale. Câte una revine, după plata im­pozitelor de succesiune, fratelui său, Timothy, nepotului său, George Cross­field, nepoatelor sale, Susan Banks şi Rosamund Shane. Celelalte două părţi intră sub administrarea juridică; uzufructul acestui capital revine, pe viaţă, văduvei fratelui său, doamna Helen Abernethie, şi surorii sale, doamna Cora Lansquenet. După moartea acestora, întregul capital va fi împărţit celorlalţi patru moştenitori sau urmaşilor lor.

— Aceasta este extraordinar, declară Cora Lansquenet, mulţumită. O rentă pentru mine! Cât de mare?

— Nu pot să spun încă exact, presupun, trei‑patru mii de lire sterline pe an.

— Ce minunat! a exclamat Cora. Atunci plec în Capri.

Helen Abernethie spuse liniştită:

— Câtă generozitate din partea lui Richard. Înţeleg din aceasta că el m‑a simpatizat.

— V‑a simpatizat mult, consimţi Entwhistle. Leo a fost fratele său prefe­rat şi, după moartea sa, Richard s‑a bucurat întotdeauna foarte mult când îi făceaţi vizite.

— Îmi pare aşa de rău, spuse cu regret Helen, că n‑am bănuit cât de bol­nav era — am fost încă o dată la el, cu puţin înainte de moartea sa; ştiam, de­sigur, că era bolnav, însă nu chiar atât de grav.

— Era grav încă demult, răspunse domnnul Entwhistle, totuşi, el nu vo­ia să se vorbească despre aceasta şi nimeni nu credea, bineînţeles, că sfârşi­tul său este atât de aproape. Chiar şi medicul a fost foarte surprins, cum mi‑a spus‑o.

— "Cu totul pe neaşteptate a decedat la reşedinţa sa...", scria în ziar, spuse Cora. Şi eu am fost foarte surprinsă.

— A fost o lovitură pentru noi toţi, declară Maude Abernethie, sărmanul meu Timothy a fost teribil de nervos. "Aşa deodată, spunea el, aşa deodată".

— Dar s‑a muşamalizat bine, nu‑i aşa? întrebă Cora.

Toţi au rămas uimiţi, cu privirile aţintite asupra ei, ceea ce o stingheri vizibil, şi adăugă agitată:

— Găsesc că aţi avut dreptate, perfectă dreptate. Cred că pentru noi toţi ar fi fost extrem de neplăcut dacă s‑ar fi aflat. Aceasta trebuie să rămână ne­aparat între noi.

Domnul Entwhistle se aplecă.