R. Scott Bakker s-a născut la 2 februarie 1967 în Simcoe, Ontario, Canada. Este licenţiat în limba şi literatura engleză și în prezent, pregăteşte o teză de doctorat în filosofie. După apariţia primei cărţi s-a dedicat total scrisului. Trăieşte în London, Ontario. N-a luat premii, dar s-a găsit mereu pe listele cu cărţi favorite, atât ale publicului, cât şi ale profesioniştilor.

În multele sale interviuri, Bakker declară că a vrut să scrie fantasy, dar într-o manieră modernă, să se apropie de cititor şi de lumea cunoscută lui, să vină cu personaje credibile, umane, să creeze o lume cât mai diversă, în care să se îmbine istorie, credinţe, filosofie şi literatură. Întrebat fiind cum vede ignorarea literaturii de gen de către literaţi, scriitorul canadian a răspuns: „Am ajuns să ne definim mai mult în funcţie de ceea ce respingem decât de ceea ce acceptăm. Literatura de gen este un prag al explorării literare şi sunt destule semne că această explorare a început. Din punct de vedere social cred că ăsta e un lucru foarte bun câtă vreme semnifică reintegrarea artistului în cultura populară. Numai că asta cere timp.” Şi mai zice el ceva despre literatura de gen: „Genul fantasy îmi dă posibilitatea să spun ceea ce am de spus fără să mă gândesc la asociaţiile pe care cititorul le-ar face în mod obişnuit, să iau totul de la capăt, să reconstruiesc totul”.

R. Scott Bakker este autorul trilogiei The Prince of Nothing: The Darkness That Comes Before (2003), The Warrior-Prophet (2005), The Thousandfold Thought (2006).

Site: www.princeofnothing.com

PROLOG

PUSTIUL KÛNIÜRI

Dacă doar mai apoi înţelegem ce a fost mai întâii, atunci nu înţelegem nimic. Deci vom defini sufletul după cum urmează: ceea ce precede tuturor lucrurilor.

— AJENCIS, AL TREILEA ANALITIC AL OAMENILOR

2147 Anul-Colţului, Munţii Demua

Nu se pot ridica ziduri împotriva a ceea ce a fost uitat.

Citadela Ishuäl s-a prăbuşit în timpul apogeului Apocalipsei. Dar meterezele nu i-au fost luate cu asalt de nicio armie de şranci neumani. Porţile nu i-au fost sfărâmate de niciun dragon cu inima de foc. Ishuäl era refugiul tainic al înalţilor Regi Kûniürici şi nimeni, nici măcar Non-Zeul, nu putea asedia un secret.

Cu luni înainte, Anasûrimbor Ganrelka al II-lea, Înalt Rege din Kûniüri, se refugiase în Ishuäl cu ceea ce mai rămăsese din curtea sa. De pe ziduri, străjerii priveau îngânduraţi peste pădurile întunecate de dedesubt, cu minţile lovite de amintirea oraşelor arzând şi a mulţimilor jelind. Când vântul gemea, se încleştau de piatra nepăsătoare a Ishuälului, amintindu-şi de coarnele srance. Se încurajau unii pe alţii cu răsuflarea tăiată. Doar îşi pierduseră urmăritorii. Doar Ishuälul avea ziduri puternice. Unde altundeva ar fi putut un om supravieţui sfârşitului lumii?

Ciuma pretinse întâi viaţa Înaltului Rege, după cum era şi potrivit, poate. Ganrelka nu plânsese decât în Ishuäl.

Mânios cum doar un Împărat al nimicului poate fi. În noaptea ce urmă, membrii curţii îi purtară catafalcul în pădure. Zăriră ochi de lup reflectaţi în lumina rugului său. Nu îl bociră, intonară doar câteva rugăciuni amorţite.

Înainte ca vânturile dimineţii să-i fi putut sufla cenuşa spre cer, ciuma lovi alte două suflete: pe concubina lui Ganrelka şi pe fiica ei. Tot mai mulţi membri ai curţii sale fură atinşi, de parcă boala îi urmărea linia de sânge până la cel mai subţire amestec. Străjerii de pe ziduri se împuţinară şi, deşi continuau să vegheze orizontul muntos, aproape că nu vedeau nimic. Ţipetele muribunzilor le ticseau minţile de oroare.

În curând nici străjeri nu mai rămaseră. Cei cinci Cavaleri din Tryse care îl salvaseră pe Ganrelka după dezastrul din Câmpia Eleneöt zăceau nemişcaţi în paturile lor. Marele Vizir, cu roba aurie însângerată de propriile măruntaie, zăcea răşchirat peste textele sale vrăjitoreşti. Unchiul lui Ganrelka, cel care condusese atacul sfâşietor asupra porţilor Golgotterathului în zilele de început ale Apocalipsei, atârna de o funie în încăperile sale, răsucindu-se încet într-o adiere. Regina privea la nesfârşit peste aşternuturi putrezite.

Dintre toţi cei care fugiseră la Ishuäl, doar fiul bastard al lui Ganrelka şi Preotul Bardic supravieţuiră.

Îngrozit de înfăţişarea stranie a Bardului şi de ochiul său alb, băiatul se ascunse, aventurându-se afară doar când foamea devenea de neîndurat. Bătrânul Bard îl căuta fără contenire, intonând vechi cântece de dragoste şi luptă, dar mânjind cuvintele în chipuri batjocoritoare.

— De ce nu te arăţi, copile? Striga în timp ce se târa prin galerii. Lasă-mă să-ţi cânt. Să te vrăjesc cu cântece tăinuite. Lasă-mă să-ţi împărtăşesc gloria a ceea ce a fost cândva!

Într-o noapte Bardul îl prinse pe băiat. Îi mângâie mai întâi obrazul, apoi coapsele.

— Iartă-mă, murmura iar şi iar, dar singur ochiul cel alb îi lăcrima. Nu există fărădelegi când nu mai trăieşte nimeni, bolborosi apoi.

Dar băiatul trăi. Cinci nopţi mai târziu îl ademeni pe Preot pe zidurile falnice ale Ishuälului. Când bărbatul se târî spre el într-o uluială de beţiv, îi făcu vânt în gol. Rămase multă vreme ghemuit pe margine, holbându-se în jos prin întuneric la leşul frânt. Decise că era altfel decât restul doar pentru că era proaspăt. Se mai numea omor dacă nu mai trăia nimeni?

Iarna adăugă frig peste pustietatea din Ishuäl. Sprijinit de creneluri, copilul asculta lupii cântând şi învrăjbindu-se în pădurile întunecate. Îşi trăgea braţele din mâneci şi îşi îmbrăţişa trupul ca să se apere de răcoare, murmurând cântecele mamei sale moarte şi savurând muşcătura vântului pe obraz. Alerga prin curţi, răspunzând lupilor cu strigăte de luptă kûniürice, fluturând arme care îl făceau să se clatine sub greutatea lor. Şi, din când în când, cu ochii măriţi de speranţă şi spaimă superstiţioasă, împungea morţii cu sabia tatălui său.

Când zăpada începu să se topească, fu adus la poarta din faţă a Ishuälului de strigăte. Aruncând priviri furişe prin ambrazuri întunecate, văzu un grup de femei şi bărbaţi cadaverici – refugiaţi ai Apocalipsei. Zărindu-i umbra, strigară după mâncare, adăpost, orice, dar băiatul era prea îngrozit ca să le răspundă. Privaţiunile le dăduseră înfăţişări teribile – bestiale, ca de oameni-lupi.

Când începură să escaladeze zidurile, fugi în galerii. La fel ca Preotul Bardic, îl căutară, strigându-i asigurări că nu îi vor face niciun rău. În cele din urmă, unul din ei îl găsi pitit după un butoi cu sardine. Cu un glas nici blând, nici aspru îi spuse:

— Suntem dûnyaini, copile. De ce te-ai teme de noi?

Dar băiatul îşi încleştă mâna pe sabia tatălui său, strigând:

— Câtă vreme trăiesc oameni, există fărădelegi!

Surprinderea inundă ochii bărbatului.

— Nu, copile, spuse. Doar câtă vreme oamenii sunt amăgiţi.

O clipă tânărul Anasûrimbor nu putut decât să-l privească cu ochi mari. Apoi, solemn, puse deoparte sabia tatălui său şi luă mâna străinului.

— Am fost un prinţ, murmură.

Străinul îl aduse la ceilalţi şi împreună îşi sărbătoriră ciudatul noroc. Strigară – nu către Zeii pe care îi abandonaseră, ci unul către altul – că aici era evidentă o mare potrivire a cauzelor. Aici puteau căuta cea mai sfântă stare de luciditate. În Ishuäl îşi găsiseră adăpost împotriva sfârşitului lumii.

Piele şi oase încă, dar acoperiţi de blănuri de regi, dûnyainii curăţară cu dalta runele vrăjitoreşti de pe pereţi şi arseră cărţile Marelui Vizir. Bijuteriile, calcedoniile, mătăsurile şi veşmintele ţesute cu fir de aur fură îngropate împreună cu cadavrele unei dinastii.

Şi lumea îi uită pentru două mii de ani.

Neoameni, sranci şi oameni:

Primii uită

Ultimii regretă

Şi cei din mijloc au parte de toată distracţia.

— STRĂVECHE POEZIE KÛNIÜRICĂ PENTRU COPII

Aceasta este povestea unui măreţ şi tragic război sfânt, a marilor facţiuni care au urmărit să-l posede şi să-l pervertească şi a unui fiu în căutarea tatălui său. Şi cum se întâmplă cu toate poveştile, noi, supravieţuitorii, îi vom scrie finalul.

— DRUSAS ACHAMIAN,

COMPENDIUL PRIMULUI RĂZBOI SFÂNT

Toamnă târzie, 4109 Anul-Colţului, Munţii Demua

Din nou visele.

Privelişti nesfârşite, istorii, lupte între credinţe şi culturi, toate întrezărite în cascade de detalii. Cai patinând pe pământ. Pumni încleştaţi în noroi. Morţi înşiraţi pe malul unei mări calde. Şi, ca întotdeauna, un oraş străvechi, uscat ca iasca în soare, ridicându-se pe fundalul unor coline cenuşii. Un oraş sfânt… Shimeh.

Şi apoi vocea, subţire, parcă ieşită din gâtlejul strâmt al unui şarpe, rostind: Trimiteţi pe fiul meu la mine.

Visătorii se treziră ca unul, gâfâind, luptându-se să despartă raţiunea de imposibil. Urmând protocolul stabilit după primele vise, se regăsiră în adâncurile neluminate ale Celor o Mie de Mii de Săli.

Hotărâră că o asemenea pângăriră nu mai putea fi tolerată.

Urcând pe poteci accidentate de munte, Anasûrimbor Kellhus se sprijini pe un genunchi şi se întoarse să privească citadela monastică. Meterezele Ishuälului se înălţau deasupra unui paravan de pini, doar pentru a fi copleşite de versanţii brăzdaţi ai munţilor de dincolo de ele.

L-ai văzut astfel, tată? Te-ai întors să arunci o ultimă privire?

Siluete îndepărtate se înşiruiau între creneluri înainte de a dispărea dinapoia pietrei – dûnyainii în vârstă abandonându-şi veghea. Kellhus ştia că aveau să coboare grandioasele scări şi să între unul câte unul în întunericul celor O Mie de Mii de Săli, marele Labirint ce se răsucea în adâncuri sub Ishuäl. Aveau să moară, aşa cum fusese hotărât. Toţi cei pe care tatăl său îi murdărise.

Sunt singur. Mi-a rămas doar misiunea.

Întoarse spatele Ishuälului şi îşi continuă urcuşul prin pădure. Briza de munte avea miros amărui de pin strivit.

Târziu după-amiază trecu de limita pădurilor, iar după două zile de escaladat povârnişuri îngheţate ajunse pe culmea munţilor Demua. În depărtare, pădurile ţinutului ce se numise cândva Kûniüri se întindeau sub nori purtaţi de vânt. Se întrebă câte asemenea privelişti va trebui să străbată până îşi va găsi tatăl. De câte ori locul zărilor crestate va fi luat de alte zări până să ajungă la Shimeh?

Shimeh îmi va fi cămin. Voi locui în casa tatălui meu.

Coborând versanţi de granit, pătrunse în sălbăticie.

Rătăci prin umbra interiorului pădurii, prin coridoare mărginite de imenşi pini roşii şi tăcute în mult prea lunga absenţă a oamenilor. Îşi agăţă pelerina prin hăţişuri şi se luptă cu furia râurilor de munte.

Deşi pădurea de sub Ishuäl fusese aproape la fel, Kellhus era tulburat fără să ştie de ce. Se opri încercând să se regăsească, folosind tehnici străvechi pentru a impune disciplină intelectului. Pădurea era liniştită, îmblânzită de cântecele păsărilor. Şi totuşi auzea tunete…

Ceva se petrece cu mine. E asta prima încercare, tată?

Găsi un pârâu marmorat de lumina strălucitoare a soarelui şi îngenunche pe marginea lui. Apa pe care o duse la buze era mai îndestulătoare, mai dulce decât orice apă gustase înainte. Dar cum putea apa să fie dulce? Cum putea lumina soarelui, frântă de spinarea apelor curgătoare, să fie atât de frumoasă?

Ceea ce a fost mai întâi hotărăşte ceea ce va fi mai apoi. Călugării dûnyaini îşi petreceau întreaga viaţă cufundaţi în studiul acestui principiu, descurcând reţeaua intangibilă a cauzelor şi efectelor care hotărau orice întâmplare şi minimizând tot ce era sălbatic şi imprevizibil. De aceea, în Ishuäl, evenimentele se desfăşurau cu o certitudine de nezdruncinat. Traiectoria unei frunze alunecând prin tufişurile terasei era mereu cunoscută. Fiecare ştia mereu ce va spune celălalt înainte să vorbească. A înţelege ce a fost mai întâi însemna a şti ce va fi mai apoi. Şi a şti ce va fi mai apoi era frumuseţea care aducea nemişcarea, acea sacră comuniune dintre intelect şi împrejurare – darul Logosului.

Prima surpriză adevărată a lui Kellhus, în afară de zilele formării lui din copilărie, fusese această misiune. Până atunci viaţa fusese un ritual premeditat de studiu, condiţionare şi înţelegere. Totul era controlat. Totul era lămurit. Dar acum, păşind prin pădurile pierdutului Kûniüri, i se părea că lumea se prăbuşea şi el rămânea nemişcat. Ca ţărâna în apă curgătoare, era lovit de o înşiruire nesfârşită de surprize: ciripitul subţire al unei păsări necunoscute, ghimpi în pelerină de la o plantă necunoscută, un şarpe ondulând printr-o poiană în căutarea unei prăzi necunoscute.

În după-amiaza celei de-a şaptesprezecea zile o ramură îi intră între sandală şi talpă. O ridică spre norii de furtună şi o studie, se pierdu în forma ei, în traiectoria pe care o străbătea prin aer – în ramificaţiile subţiri, puternice, care acaparau atât de mult din goliciunea cerului. Era această formă rodul întâmplării, sau fusese turnată, ca într-o matriţă golită de ceară? Ridică privirea şi văzu un cer striat de nenumăratele bifurcaţii ale ramurilor. Exista vreun mod de a cuprinde cerul? Nu îşi dădu seama cât stătu acolo, dar se întunecase înainte ca ramura să-i alunece dintre degete.

În dimineaţa celei de-a douăzeci şi noua zile, se ghemui pe pietre înverzite de muşchi şi urmări somoni sărind şi avântându-se împotriva unui râu năvalnic. Soarele răsări şi apuse de trei ori înainte ca gândurile să i se elibereze din inexplicabilul război dintre peşti şi ape.

În clipele cele mai rele, îşi simţea braţele nelămurit, ca pe umbre peste alte umbre, iar picioarele o luau mult înaintea lui. Misiunea rămase ultima rămăşiţă a ceea ce fusese cândva. Altfel, era golit de intelect, principiile dûnyainilor date uitării. În fiece zi i se ştergeau cuvinte din minte, ca de pe un pergament expus elementelor naturii – până rămase un singur imperativ: Shimeh… Trebuie să-mi găsesc tatăl în Shimeh.

Continuă să rătăcească spre sud, prin colinele de la poalele munţilor Demua. Ajunse atât de secătuit încât nu-şi mai unse sabia după ce îi era udată de ploaie, încât nu mai mâncă şi nu mai bău. Existau doar sălbăticia, mersul şi trecerea zilelor. Noaptea se refugia ca un animal în întuneric şi răcoare.

Shimeh. Tată, te rog.

În cea de-a patruzeci şi treia zi trecu un râu puţin adânc şi se căţără pe maluri negre de cenuşă. Pământul pârjolit era înţesat de buruieni şi de nimic altceva. Copaci morţi împungeau cerul, ca nişte suliţe înnegrite. Îşi căută drumul printre resturi, înţepat de buruienile ce i se frecau de pielea dezgolită. În cele din urmă ajunse pe o creastă.

Imensitatea văii de dedesubt îi tăie răsuflarea lui Kellhus. Dincolo de prăpădul focului, acolo unde pădurea era încă întunecată şi deasă, se desluşeau fortificaţii antice deasupra copacilor, formând un inel imens peste priveliştea tomnatică. Privi păsările rotindu-se pe deasupra şi împrejurul celor mai apropiate metereze, săgetând peste întinderile de piatra marmorată înainte de a se adânci în adăposturi. Ziduri în ruină. Reci şi abandonate, cum pădurea n-ar fi putut fi vreodată.

Ruinele erau mult prea vechi pentru a se desprinde pe de-a-ntregul de pădure. Fuseseră năpădite, roase şi zdruncinate timp de veacuri de apăsarea ei. Adăpostite în văi pline de muşchi, zidurile spărgeau valuri de pământ doar pentru a se termina brusc, parcă strunite de viţele înfăşurate peste ele ca nişte vene mari peste oase.

Dar exista ceva acolo, ceva de altcândva, care îl tulbură pe Kellhus în feluri nebănuite. Când îşi freca mâinile de piatră, ştia că atinge suflarea şi sudoarea oamenilor – însemnul unui popor distrus.

Pământul se învârti. Se aplecă înainte şi îşi apăsă obrazul de piatră. Asprime şi răceală de pământ dezgolit. Deasupra, lumina soarelui era întretăiată de o coroană de ramuri noduroase. Oameni… aici, în piatră. Străvechi şi neatinşi de rigoarea dûnyainilor. Cumva, se împotriviseră somnului, înfruntaseră sălbăticia cu munca mâinilor.

Cine a construit acest loc?

Kellhus rătăci peste valurile de pământ, intuind ruinele îngropate dedesubt. Ciuguli din tolba uitată – turte uscate şi ghinde. Curăţă de frunze suprafaţa unui mic iaz cu apă de ploaie, bău, apoi îşi privi curios reflexia întunecată a propriei feţe, a părului blond care îi crescuse pe faţă şi pe cap.