Introducere

Oricît de ciudat ar părea, nu aceasta este cartea pe care intenţionam să o scriem. Într-un sens, sîntem de-a dreptul surprinşi, chiar puţin şocaţi, de a fi ajuns pe poteca dificilă ce ne-a dus, într-un tîrziu, la Conspiraţia Stargate^* .

Intenţionasem să scriem o continuare a lucrări noastre din 1997, Misterul templierilor, în care argumentam că religia creştină este descendenta vechiului cult egiptean al zeilor Isis şi Osiris – cultura noastră nefiind aşadar deloc iudeo-creştină, ci egipteano-creştină. Implicaţiile erau surprinzător de ample, dar divulgasem şi cel mai bine ascuns dintre toate secretele ereticilor cavaleri templieri, în cea mai controversată dezvăluire a cărţii – Ioan Botezătorul fusese adevăratul Mesia, iar Iisus un fel de uzurpator.

Dorind să aflăm mai mult despre rădăcinile egiptene ale culturii noastre, am cercetat mai departe religia antică şi ne-am trezit examinînd textele piramidelor şi originile scrierilor hermetice. Cu cît avansam mai mult, cu atît realizam că Egiptul antic poseda o cunoaştere uluitoare, mult peste nivelul acceptat de cercetătorii moderni. Am descoperit că aceşti oameni dintr-un trecut îndepărtat aveau o înţelegere a cosmologiei ce nu a mai fost egalată pînă în prezent şi poate că am mai avea şi azi cîte ceva de învăţat de la ei. Pînă la urmă, nici cunoaşterea secretelor pierdute ale geniului egiptenilor antici nu a constituit subiectul cărţii.

Ca nespecialişti în studierea Egiptului antic nu puteam rămîne indiferenţi faţă de interesul crescînd arătat „Egiptului alternativ“ al lui Andrew Collins, Colin Wilson şi al altora, ale căror cărţi concurau autocomplacerea egiptologiei clasice în afirmarea „certitudinilor“.

^* Cum Stargate („Poarta Stelară“) este, evident, un nume de cod, am preferat să păstrăm această denumire şi în traducerea românească. (n.red.)

În special trei autori au rămas asociaţi în conştiinţa publică cu ideile noi, radicale, despre cultura antică, mai ales despre Egipt: Robert Temple, autorul fecundei The Sirius Mystery (1976); Robert Bauval, coautor cu Adrian Gilbert al The Orion Mistery (1994); şi Graham Hancock, al cărui succes dincolo de orice limite a fost stabilit cu The Sign and the Seal (1992). De atunci, Hancock a căpătat o audienţă la scară mondială cu Fingerprints of the Gods (1995), cu lucrarea semnată împreună cu soţia sa, Santha Faiia, Heaven’s Mirror (1998), cu aceea scrisă în colaborare cu Robert Bauval, Keeper of Genesis (1996) şi cu cea realizată împreună cu John Grisby, The Mars Mistery (1998). Aceste cărţi acoperă o paletă vastă de idei noi, fascinante şi radicale, multe atît de încetăţenite printre cititorii fideli, încît au început să fie considerate adevăruri. Şi, asemenea majorităţii cititorilor lor, am devenit şi noi admiratori entuziaşti.

După multe luni de cercetări şi de scriere a acestei cărţi, încă mai admirăm energia şi angajamentul acestor autori, dar făcînd un pas înapoi faţă de operele lor am perceput o imagine nouă şi mult mai cuprinzătoare. Fie că aceşti autori sînt sau nu conştienţi de existenţa ei, opera lor face parte intrinsecă din frontul pe care l-am deschis.

Şi lucrurile nu se opresc aici. Controversa înverşunată în jurul ideii unei civilizaţii marţiene, de mult dispărute, a fost şi ea atrasă în luptă şi, asemenea misterelor egiptene, a fost utilizată pentru a transmite un mesaj regizat cu multă grijă. Esenţialmente, ea afirmă că zeii antici erau extratereştri – şi că ei s-au întors. Dar subtextul este limpede: doar unii aleşi aud cuvintele lor şi doar aceşti aleşi vor participa la aşteptata apocalipsă. Ne-am putea hazarda să ghicim identitatea aleşilor, dar aţi fi surprinşi.

Este bine cunoscuta tactică divide et impera cu un substrat cvasireligios, ameninţător. Şi nu este o sectă obscură, minusculă, ci un fenomen masiv, care, în formă sau conţinut, s-a infiltrat în cultura şi în viaţa spirituală occidentală. Dar cine se află în spatele ei? Şi ce anume speră oare să obţină prin ea?

Desigur că am luat în consideraţie varianta că am fi devenit paranoiaci, gîndul ne-a bîntuit de mai multe ori pe măsură ce ne adînceam în investigaţii, dar dovezile rămîneau, erau izbitoare, şi nu ne mai îndoiam că o enormă conspiraţie încearcă să ne facă să gîndim într-un anumit fel. Şi pentru ca un asemenea scenariu global să funcţioneze, este nevoie de mase mari de conspiratori, fie că ei o fac sau nu în cunoştinţă de cauză. Aceste grupuri, vom descoperi, nu numai că includ, cum era previzibil, servicii de informaţii precum CIA şi MI5, dar, în mod mai puţin evident, mulţi alţi presupuşi membri, de la guru New Age la fizicieni, oameni de ştiinţă şi multimilionari.

Exploatînd cu cinism setea pentru minuni şi semne a acestui sfîrşit de epocă, dar şi pasiunea noastră pentru misterele Egiptului antic, conspiratorii sînt pe cale să creeze pe nevăzute un sistem de credinţă ce hrăneşte febra milenaristă, deşi este probabil că el nu va înflori cu adevărat decît în primii ani ai secolului douăzeci şi unu.

Doar pentru că a fost exploatat cu cinism şi pe scară largă faptul că omul modern este ahtiat după contactul cu inefabilul, cu misteriosul, nu înseamnă că nu au existat niciodată fenomene paranormale sau experienţe mistice autentice. Nici nu sugerăm că n-ar mai exista secrete legate de istoria îndepărtată a omului sau de locul lui în univers. Dar avem o poziţie critică faţă de anumite credinţe ce afirmă că au rezolvat aceste mistere nu pentru că avem o atitudine sceptică, ci pentru că am sesizat o serie de erori. Cel mai mult ne deranjează modul în care sînt exploatate credinţe şi concepte altfel inofensive.

Chiar şi vieţile celor care nu manifestă nici un interes faţă de aceste subiecte vor fi afectate de prezenta campanie şi oamenii vor fi manipulaţi să gîndească într-un anumit fel. Am ajuns să realizăm, cu inimile grele, că parte a scenariului are menirea de a ne pregăti să acceptăm idei altfel inacceptabile, poate chiar respingătoare. N-au făcut nici o greşeală în această spălare de creiere pe scară largă.

Povestea este atît de provocatoare încît nu putem să vă cerem altceva decît să renunţaţi pentru o clipă la neîncredere şi să urmăriţi pas cu pas ancheta, abandonînd ideile preconcepute şi prejudecăţile. La final, poate că veţi ajunge la întrebarea şi dacă au dreptate? Dacă există cu adevărat o „conspiraţie a porţii stelare“ ce devorează inima democraţiei, independenţa oamenilor şi conştiinţa de sine? Dacă sîntem pregătiţi pentru acceptarea a ceva anume pe care, în condiţii normale, l-am respinge?

Cartea nu este o încercare de a mobiliza masele sau de a crea o contralovitură politică împotriva conspiraţiei. Oricum, cei interesaţi s-ar asigura imediat ca o astfel de încercare să fie sortită eşecului. Şi totuşi, credem că o opoziţie este posibilă, primul pas fiind, aşa cum poarta stelară însăşi o face, acela de a lupta în mintea noastră.

LYNN PICKNETT CLIVE PRINCE Londra, iunie 1999

PROLOG

Cei Nouă Zei

La începuturi au fost Cei Nouă Zei ai Egiptului antic, Marea Eneadă, în care erau personificate toată frumuseţea, magia şi puterea. Deşi mai mulţi, ei erau cu adevărat Unul, toţi fiind înfăţişări ale marelui zeu creator, Atum. Textele piramidelor, hieroglifele descoperite pe pereţii interiori a şapte piramide datînd din Dinastiile a V-a şi a VI-a, îi invocau pe cei nouă ca Unul:

O, tu, Mare Eneadă, ca Unul şHeliopolisţ (şi anume) Atum, Shu, Tefnut, Geb, Nut, Osiris, Isis, Seth şi Nephtys, o voi fiii lui Atum, binecuvîntaţi acest copil...¹

Misterele Marii Eneade erau celebrate de generaţii de iniţiaţi la Heliopolis. Rugăciunile lor se aflau în centrul vieţii miilor de bărbaţi şi femei, identităţile lor abstracte fiind făcute cunoscute credincioşilor aşa cum sînt sfinţii pentru catolicii contemporani, în timp ce misterioşii zei susţineau inefabilul.

Cei Nouă, într-o formă sau alta, au domnit timp de secole, pînă cînd lumea egipteană s-a schimbat pentru totdeauna în urma sosirii popoarelor cuceritoare, grecii şi, mai tîrziu, romanii. Schimbarea părea definitivă o dată cu apariţia noii religii a zeului-om sacrificat, Yeshua (Iisus). Dar chiar şi atunci se credea că Cei Nouă s-au retras într-un regat ceresc sau, cum mulţi ar spune azi, într-o altă dimensiune. Cei Nouă plecaseră poate pentru ca, într-o bună zi, să se reîntoarcă în plină glorie.

Oricum, Cei Nouă nu mai erau decît o simplă curiozitate a unei religii de mult apuse, iar lucrarea preoţilor fusese la fel de efemeră ca nisipul scurs printre degetele timpului. Oraşul lor sacru, Heliopolis, ascundea secrete păstrate cu mare grijă şi o incredibilă cunoaştere de abia azi redescoperită. Utilizînd cunoaşterea antichităţii, iniţiaţii construiseră piramidele, construcţii încă neegalate şi ale căror mistere continuă să provoace şi să captiveze. Cei Nouă îşi educaseră bine preoţii, iar ciudata şi secreta lor cunoaştere s-a întors ca să ne bîntuie.

Îngropate în apropierea suburbiilor oraşului Cairo, cel mai populat oraş african, cu 16 milioane de locuitori şi un trafic aiuritor, minunile anticului Heliopolis sînt marcate azi doar de un singur obelisc. Fusese odată, neoficial, o minune a lumii antice, ce glorifica prin numele său, derivat din traducerea în limba greacă pentru „oraşul regelui soare“, faptul că era centrul credinţei în Ra, a cărui trecere strălucitoare brăzda cerurile. Numele egiptean era Ounu, menţionat ca On în Vechiul Testament, şi ar putea însemna „oraşul cu coloane“, deşi nimeni nu este sigur. Uneori era numit „Casa lui Ra“, în timp ce arabii îl numeau Ain-Shams, adică „Ochiul Soarelui“ sau „Primăvara Soarelui“.²

Nu se ştie cu cît timp înainte de prima sa menţionare în cronici fusese fondat Heliopolis, dar era deja centrul religios suprem al Egiptului cel puţin de la începuturile Vechiului Regat (circa 2700 î.Hr.).³ Chiar dacă puterea şi influenţa altor centre de cult rivale au crescut în timp, Heliopolis şi-a păstrat mereu statutul şi a fost profund stimat pentru vechimea sa.

Heliopolis era principalul centru religios în epoca piramidelor, iar teologia sa, primul sistem organizat de religie şi cosmologie cunoscut în Egipt, a inspirat şi motivat ridicarea marilor monumente de la Giseh. Pentru oamenii din acel timp şi din acele locuri, teologia reprezenta suma tuturor cunoştinţelor. Tot ceea ce exista era Zeul, totul era o manifestare a Lui/Ei şi totul era animat de scînteia divină. Orice studiu era în sine un act religios, glorificator. A învăţa însemna să venerezi şi în acelaşi timp să te apropii de dumnezeire. Heliopolis este legat pentru totdeauna de Giseh, platoul aflat la douăzeci de kilometri spre sud-vest. Într-adevăr, primele trei piramide sînt poziţionate ca să marcheze drumul către Heliopolis.⁴

Ca „sălaş al zeilor“ şi „loc de naştere al zeilor“, Heliopolis era cel mai sacru loc din Egipt. Cuprindea temple închinate zeului creator Atum, lui Ra, zeul soare însuşi, şi lui Horus, ca şi lui Isis, Thot şi zeului Nilului, Hapi. Una dintre clădirile cele mai celebre era hwt-psdt, Palatul Marii Eneade. O altă construcţie era Templul lui Phoenix, în care se afla piatra sacră ben-ben, cea mai sfîntă relicvă egipteană, probabil de origine meteoritică.

Preoţimea din Heliopolis era faimoasă pentru înţelepciunea şi învăţăturile sale. Două mari cuceriri fuseseră făcute în domeniul medicinei şi astronomiei, iar preoţii de rang înalt deţineau titlul de „Mare Vizionar“, cu înţelesul de „Astronom Şef“.⁵ Preoţii de aici încă mai erau priviţi ca mari învăţaţi şi înţelepţi ai Egiptului în timpul lui Herodot (secolul V î.Hr.) şi încă erau amintiţi în zilele lui Strabo, primul secol d.Hr. Preoţii erau faimoşi printre greci şi se spune că, printre alţii, Pitagora, Platon, Eudoxos şi Thales au mers să studieze la Heliopolis. Şi chiar dacă ştim puţine nume ale marilor profesori egipteni, ştim că Imhotep, geniul care a proiectat prima piramidă, Piramida Paşilor, a lui Djoser, din Saqqara, şi care era venerat ca un zeu pentru cunoştinţele sale medicale, a fost Mare Preot aici.⁶

Lucru semnificativ, preoţimea includea probabil şi femei. O inscripţie din Dinastia a IV-a, aproximativ contemporană cu piramidele de la Giseh, făcea referire la o femeie din Templul lui Thot ca deţinînd titlul de „Stăpîna Casei Cărţilor“.⁷

Este posibil să punem la un loc principalele elemente ale credinţelor religioase din Heliopolis cu ajutorul textelor din piramide. Cel mai vechi text, din piramida de la Unas, datează din jurul anului 2530 î.Hr., cam la două secole după ce se consideră că fusese ridicată Marea Piramidă a lui Keops de la Giseh. De fapt, majoritatea egiptologilor sînt de acord că textele sînt mult mai vechi decît cele mai vechi inscripţii ce au supravieţuit şi că ele, la fel ca ideile religioase şi cosmologice, existau la începutul Primei Dinastii, naşterea „oficială“ a civilizaţiei egiptene, în jurul 3100 î.Hr.⁸ Textele piramidelor sînt cele mai vechi scrieri religioase păstrate pe glob.⁹

De obicei împărţite în scurte „capitole“, numite „enunţuri“ de egiptologi, aceste texte antice descriu ritualurile funerare şi viaţa de după moarte a regelui (strict vorbind, „faraon“ este un termen apărut mult mai tîrziu). Dar avem toate motivele să credem că textele nu au numai caracter funerar şi că înţelepciunea sădită în ele nu este relevantă numai pentru regii unei civilizaţii de mult apuse.

Tema centrală este viaţa de după moarte, sau astrală, călătoria în care regele, identificat cu Osiris, urcă spre ceruri pentru a deveni o stea. El întîlneşte diverşi zei şi alte entităţi şi este în cele din urmă acceptat în rîndurile lor. Pe urmă se reîncarnează în propriul său succesor, sub forma fiului lui Osiris, Horus, ceea ce asigură la modul propriu caracterul divin al dinastiei şi menţinerea continuităţii culturii egiptene.

Textele piramidelor sînt, fără nici o îndoială, opera preoţimii heliopolitane¹⁰ şi reprezintă unica expresie nealterată a religiei acestora, precum şi, probabil, singurele scrieri religioase aflate în afara Heliopolisului în acea vreme. După acelaşi principiu sînt interpretate inscripţiile funerare mai tîrzii, precum textele Coffin (scrise în interiorul sarcofagelor Regatului de Mijloc, 2055-1650 î.Hr.) şi aşa-numita Carte a Morţilor, deşi acestea au fost influenţate de alte sisteme religioase rivale. Textele piramidelor deţin cheia pentru reconstituirea credinţelor anticului Heliopolis.

O altă problemă apare atunci cînd textele au fost scrise într-un scop anume, nu ca o dizertaţie teologică generală. Se poate face o analogie cu serviciul funerar creştin de azi. De exemplu, o referire la Iisus răstignit pe cruce pentru mîntuirea noastră este uşor de înţeles pentru un creştin, în timp ce un străin de această religie va pierde şirul. Textele piramidelor, într-un mod asemănător, nu sînt echivalentul unei biblii heliopolitane, ci mai mult o carte de rugăciuni.

Un studiu al credinţei ascunse în texte dezvăluie o teologie şi o cosmologie extraordinar de sofisticate, dar şi foarte economic exprimate, ce pot fi citite la mai multe niveluri. Mai multe concepte complexe sînt exprimate simultan în această viziune. Există mai multe interpretări academice ale gîndirii heliopolitane, dar aceea despre care considerăm că are mai mult sens aparţine profesorului american de istoria religiilor Karl W. Luckert, aşa cum o redă în cartea sa Egyptian Light and Hebrew Fire (Lumina egipteană şi Focul evreiesc – 1991). Conform acesteia, sistemul este de o simplitate dezarmantă, ascunzînd o bogată şi uimitoare complexitate. Ajungem să realizăm că aceste credinţe heliopolitane referitoare la natura universului, conştiinţă, viaţă şi moarte sînt în acelaşi timp mistice şi practice, încorporînd de asemenea o cunoaştere ce rivalizează cu cuceririle de vîrf ale ştiinţei moderne.

S-a recunoscut cu mult timp în urmă că textele conţin materiale astronomice. Lucrări recente afirmă că aceste idei nu sînt nici primitive şi nici superstiţioase, aşa cum mulţi cercetători mai cred, ci demonstrează o înţelegere detaliată şi sofisticată a mişcării corpurilor cereşti. Ţin cont chiar şi de fenomenul cunoscut ca precesia echinocţiilor, ce are un ciclu de 26 000 de ani, considerat a fi fost descoperit de greci în secolul al doilea î.Hr. (care chiar şi atunci au interpretat greşit).¹¹ Iar civilizaţia egipteană exista cu cel puţin cinci mii de ani mai înainte. La această scară a timpului, superstiţiosul nostru Ev Mediu, în care lumea era considerată plată, pare a fi fost ieri.

Cea mai importantă dezvăluire referitoare la textele piramidelor este aceea că, în ciuda ideilor noastre preconcepute, religia heliopolitană era, în fond, monoteistă. Nenumăraţii ei zei, adeseori cu cap de animal, erau înţeleşi ca reprezentînd multele feţe ale unui aceluiaşi zeu creator, Atum.

Religia heliopolitană includea şi conceptul uniunii mistice cu un zeu de rang superior, sau chiar cu sursa întregii creaţii. Această uniune era adevăratul obiectiv al procesului descris în texte, destinul final al călătoriei sufletului. Interpretarea comună este că uniunea era rezervată regelui după moarte, dar credem că nu era un drum rezervat regilor, nici măcar morţilor. Textele descriu de fapt o tehnică secretă ce permite unui bărbat sau unei femei să întîlnească zeul şi, mort sau aflat în afara corpului, să descopere pentru sine o parte din cunoaşterea acestuia.

Atum stă în centrul Marii Eneade, a celor nouă zei primari ai Egiptului. Exemplificînd conceptul „un zeu, mai multe înfăţişări“, Cei Nouă sînt consideraţi Unul, ceilalţi opt fiind diferite înfăţişări ale lui Atum¹², similar cu ideea Treimii creştine. Aşa cum spune profesorul Luckert: „Întregul sistem teologic poate fi vizualizat ca un fluviu de vitalitate creatoare emanînd din divinitate şi care se subţiază pe măsură ce se depărtează de izvor.“¹³

Înainte de creaţia lui Atum, universul era fără formă, un vid numit Nun. Din acest vid s-a ivit o formă falică, colina sacră a lui Atum. Deşi o metaforă, se credea că acest punct de reper are o existenţă fizică, este adevăratul punct al originii tuturor lucrurilor. Templul lui Atum din Heliopolis era construit probabil pe această colină sau, cum susţin unii egiptologi, ea se afla pe Platoul Giseh. Alţii sugerează că piramidele însele intenţionau să reprezinte Colina Primară.¹⁴

Scrierile egiptologilor victorieni sau chiar cele mai recente au fost pudibonde în legătură cu actul de creaţie al lui Atum. În fond, el a ejaculat universul masturbîndu-se pînă la un orgasm exploziv. Putem face glume pe tema Big Bang, dar este o imagine corectă. Energia dătătoare de viaţă a lui Atum a însămînţat vidul Nun, împingîndu-i graniţele pentru a face loc formelor materiale. În povestea originară, Atum era considerat androgin: falusul reprezenta principiul masculin, în timp ce mîna reprezenta principiul feminin. Ceea ce defineşte principiul fundamental al sistemului heliopolitan şi toată gîndirea egipteană, în special eternul şi esenţialul echilibru între masculin şi feminin, între polii yin şi yang, fără de care, credeau ei, ar domni haosul.

Din sămînţa supremă a lui Atum a început să fie dezvăluit universul, căpătînd treptat o exprimare fizică, materială, lumea în care trăim, dar numai după ce s-a trecut prin mai multe etape. Din actul creaţiei s-au ivit două fiinţe, Shu şi Tefnut, prin divizarea principiului fundamental. Shu era bărbat, reprezentînd puterea creaţiei, iar Tefnut femeie, reprezentînd principiul ordinii ce limita, controla şi dădea formă puterii lui Shu. Tefnut mai este reprezentată ca zeiţa Ma’at, stăpîna justiţiei eterne.¹⁵ Shu şi Tefnut sînt numiţi uneori Ruti, fiind reprezentaţi fizic de doi lei sau de un leu şi o leoaică.

Din unirea între Shu şi Tefnut au apărut Geb (zeul pămîntului) şi Nut (zeiţa cerului), reprezentări ale universului vizibil, cu forme mult mai concrete decît cele ale „părinţilor“. Geb şi Nut, la rîndul lor, au dat naştere la două perechi de gemeni frate-soră, faimosul cvartet Isis, Osiris, Nephtys şi fratele-consort, Seth. Ei exprimau principiul dualităţii în două moduri: bărbat-femeie şi pozitiv-negativ/luminos-întunecat. Nephtys este sora întunecată a binefăcătorului Isis, în timp ce Seth este forţa distructivă, obstructivă, care se opune caracterului civilizator şi creator al lui Osiris. Aceste patru zeităţi au fost considerate ca fiind mai aproape de noi şi de lumea materială decît predecesorii lor, deşi locuiesc tot în lumea spiritelor, „dincolo de cortină“. Luckert spune că „există suficient de aproape pentru a participa la experienţa umană a vieţii şi a morţii“ şi că „acţionează pe o scară mai mică şi mai vizibilă decît părinţii lor“.¹⁶

Împreună, aceşti nouă zei alcătuiesc Marea Eneadă, dar rămîn forme de exprimare ale lui Atum, întinzîndu-se prin toate nivelurile creaţiei, de la prima ivire din vid pînă la lumea materială în care trăim. Într-un sens, Osiris este Geb, şi Shu, şi Atum, aşa cum Isis este Nun, şi Tefnut/Ma’at, şi Atum. Chiar şi Seth este perceput mai complex decît o simplă întrupare a răului arhetipal, aşa cum este diavolul pentru creştini.

Sistemul continuă. Marea Eneadă însăşi conduce la alte serii de zei, Mica Eneadă. Legătura este Horus, fiul magic al lui Isis şi Osiris. Privit ca zeu al lumii materiale, rolul său este un ecou al rolului jucat de Atum în univers. Cei mai de seamă zei ai Micii Eneade, consideraţi a exercita o influenţă directă asupra umanităţii, sînt zeul înţelepciunii, Thot, scrib al Marii Eneade, şi Anubis, zeul cu cap de şacal, cel care păzeşte poarta dintre lumea viilor şi aceea a morţilor.

Acest nivel este sălaşul multor altor zeităţi, fiecare îndeletnicindu-se cu aspecte specifice ale vieţii omului. Probabil că sînt încorporaţi aici zei şi zeiţe locale, veneraţi în Egipt înainte de instaurarea religiei heliopolitane. Luckert îl numeşte „limanul întoarcerii“, punctul de contact între lumea materială şi celelalte dimensiuni, rezervate zeilor, în care procesul reversibil poate fi experimentat de individ, fie prin moarte, fie prin experienţă mistică – o călătorie interioară înapoi, la unirea cu creatorul. Acest proces este tema principală a textelor din piramide care, departe de a fi primitive, depăşesc religiile mai noi prin autoritate şi sublim, fiind frapant de asemănătoare cu tradiţiile şamanismului.

Şi alte semnificaţii pot decurge din acest sistem elegant. Viziunea apariţiei colinei primare din Nun a fost echivalată cu răsăritul soarelui, sursa vieţii în lumea materială. Este şi motivul pentru care Atum este asociat cu Ra, zeul soare, numit uneori Ra-Atum. Dar şi cel pentru care Horus, ca stăpîn al acestei lumi, este asociat cu, sau uneori personificat ca, soarele. „Naşterea“ zilnică a soarelui este un „microcosmos“ al exploziei creative originare ce a dat naştere universului, deci poate fi asociată atît cu Atum, cît şi cu Horus. Ca în majoritatea textelor, viziunile au loc simultan pe mai multe niveluri.

O lectură obiectivă implică mai mult decît simbolismul poetic. De exemplu, procesul creaţiei este o paralelă remarcabilă cu concepţia modernă a fizicienilor despre crearea şi evoluţia universului. Descrie literalmente Big Bang-ul, în care toată materia a explodat dintr-o singularitate şi apoi şi-a început expansiunea şi dezvăluirea, devenind tot mai complexă pe măsură ce forţele fundamentale au apărut şi au interacţionat, pentru ca, în final, să se atingă nivelul materiei elementare. (Remarcabil, liderul egiptologiei americane, Mark Lehner, în cartea sa din 1997, The Complete Pyramids, utilizează noţiunea de singularitate cînd se referă la locul lui Atum în mitologie.¹⁷) Sistemul include şi conceptul unui univers multidimensional, reprezentat prin diferite niveluri ale creaţiei întruchipate de zei. În textele piramidelor, zeii aflaţi pe poziţii înalte, precum Shu şi Tefnut, încă există, dar rămîn esenţialmente de neatins pentru oameni, fără intermedierea zeilor inferiori.

Un alt nivel al viziunii stă în istoria creaţiei. În timp ce discutam sofisticatele idei aflate în textele piramidelor cu prietenul nostru, scriitorul şi cercetătorul belgian Philip Coppens, el a subliniat că fiecare nouă descoperire a ştiinţei devine parte implicită a acestei istorii. Aşa cum am văzut, Atum a apărut dintr-un ocean vid, fără formă, imaginat ca haosul primordial, Nun. Adeseori totul este interpretat ca metaforă a pămîntului răsărit dintre ape cînd Nilul se retrage după inundaţiile anuale, dar nu acesta este cu adevărat conceptul exprimat de heliopolitani. Aşa cum spunea egiptologul R.T. Rundle Clark :

Nu era ca un ocean, pentru că acesta are o mărginire, în timp ce oceanul primar era nemărginit în sus şi în jos... Cosmosul actual este

o vastă cavitate, mai degrabă ca o bulă de aer aflată în expansiune.¹⁸

Este o modalitate inteligentă şi elegantă de exprimare a complexului concept al mării ce reprezintă, pe de o parte, vidul, nimicul, şi în acelaşi timp are un potenţial nelimitat, infinitatea. Oamenii de ştiinţă au anunţat de puţin timp descoperirea că în spaţiul interstelar se află mult mai multă apă decît ne-am fi aşteptat. Atum nu reprezintă numai Big Bang-ul creaţiei, dar şi soarele, iar oamenii de ştiinţă realizează de abia acum că enormii nori de apă din univers joacă un rol vital în crearea stelelor, aşa cum este şi soarele nostru. De fapt, ei încep acum să creadă că stelele au fost create din aceşti nori de apă...¹⁹ S-a mai spus şi că, la nivel terestru, mitul exprimă ideea că viaţa îşi are originea în apă.²⁰ Toate acestea sugerează că heliopolitanii posedau o cunoaştere excepţional de sofisticată.

În 12 septembrie 1998, New Scientist, cea mai importantă revistă ştiinţifică britanică, a publicat senzaţionalul articol al unei echipe de cercetători NASA, sub conducerea lui Lou Allamandola, despre originile – şi condiţiile – apariţiei vieţii în univers. Anterior, oamenii de ştiinţă consideraseră ca imposibilă asocierea „ingredientelor“ potrivite pentru apariţia şi celei mai rudimentare forme de viaţă, dar această echipă a reuşit să creeze cîteva dintre moleculele complexe refăcînd în laborator condiţii similare celor descoperite în norii de gaz interstelari. Au descoperit că producerea, în aceste circumstanţe, a moleculelor complexe este extrem de uşor de realizat, de fapt apariţia lor este virtual inevitabilă, în timp ce este imposibil să faci acelaşi lucru în condiţiile terestre. Cel mai frapant exemplu este cel al lipidelor, componente ale peretelui celular, fără de care celula, cărămida de bază a lumii vii, nu ar putea exista. Acum, cînd cercetătorii ştiu că aşa ceva se poate realiza în anumite condiţii, implicaţiile sînt enorme. Din ce în ce mai mult se pare că viaţa îşi are originile în spaţiile nemărginite şi că a fost „însămînţată“ pe planete, probabil prin comete, şi că, pînă şi în aceste forme primitive, poate fi găsită peste tot în univers. Aşa cum spune Lou Allamandola: „Încep să cred că viaţa este o necesitate cosmică.“

Asta este totuşi doar o parte a poveştii, aşa cum a subliniat Philip Coppens. Poate că echipa lui Allamandola este prima care a înţeles condiţiile apariţiei vieţii. El citează mitul egiptean al orgasmului originar al lui Atum care a creat universul: ejacularea poate fi interpretată ca simbolizînd, cu mare acurateţe, ideea că toate ingredientele de bază ale vieţii au existat încă de la început şi că universul, aflat în continuă expansiune, le poartă cu el. Vizionarul mit al lui Atum acoperă perfect noţiunea de însămînţare a universului cu viaţă. Ştia oare cu adevărat preoţimea heliopolitană cum a apărut şi s-a răspîndit viaţa în univers?²¹