CUVÎNT ÎNAINTE LA CEA DE A DOUA EDIŢIE

 

Creştinismul ca fapt mistic este titlul dat de autor acestei scrieri în urmă cu opt ani, cînd a adunat în ea conferinţele pe care le ţinuse în anul 1902. Acest titlu trebuia să releve caracterul deosebit al cărţii. Nu era vorba doar de încercarea de a prezenta din perspectivă istorică conţinutul mistic al creştinismului, ci trebuia înfăţişată apariţia creştinismului din viziunea mistică. La bază se afla ideea că în această apariţie au acţionat realităţi spirituale care pot fi văzute numai printr-o asemenea contemplare. Conţinutul cărţii este singurul care poate justifica faptul că autorul ei numeşte „mistică” nu o viziune care ţine mai mult de cunoştinţe imprecise de provenienţa afectivă decît de „expunerea riguros ştiinţifică”. Căci acesta este sensul în care este înţeleasă astăzi „mistica” ui cercuri largi, fiind, prin urmare, considerată de mulţi ca domeniu al vieţii sufleteşti umane, care nu poate avea nimic a face cu „o veritabilă ştiinţă”. În sensul acestei cărţi însă cuvîntul „mistică” este folosit pentru descrierea unei realităţi spirituale care poate fi cunoscută în esenţa ei numai atunci cînd cunoaşterea provine din izvoarele vieţii spirituale înseşi. Cine respinge un mod de cunoaştere care soarbe din asemenea izvoare nu se va putea apropia de conţinutul acestei cărţi. Numai cel pentru care în „mistică” poate domni claritatea expunerii logice proprie ştiinţei va admite felul mistic în care este înfăţişat aici conţinutul creştinismului ca mistică. Căci ceea ce importă este nu numai conţinutul scrierii, ci - şi aceasta înainte de toate - mijloacele gnoseologice prin care a fost dobîndit.

În vremea de azi, mulţi au încă o aversiune violentă faţă de asemenea modalităţi de cunoaştere. Ei le consideră ca fiind în contradicţie cu adevăratul spirit ştiinţific. Şi acesta este cazul nu numai cu aceia care nu vor să admită decît o concepţie despre lume pe care ei o cred aşezată pe solul „unor adevărate cunoştinţe ştiinţifice”, ci şi cu aceia care vor să cerceteze natura creştinismului ca adepţi ai acestuia. Autorul acestei scrieri porneşte de la concepţia potrivit căreia cuceririle ştiinţelor naturii din zilele noastre cer ridicarea la adevărata mistică. Această concepţie poate arăta că o altă atitudine faţă de cunoaştere vine chiar în contradicţie cu tot ceea ce oferă aceste cuceriri ale ştiinţelor naturii. Realităţile ştiinţelor naturii nu pot fi cuprinse prin acele modalităţi de cunoaştere, pe care ar dori să le folosească mulţi din cei care se consideră situaţi pe temelia sigură a acestor ştiinţe.

Numai cel care poate recunoaşte că aprecierea pe deplin corectă a minunatelor noastre cunoştinţe de astăzi despre natură este compatibilă cu adevărata mistică, numai acela nu va respinge această carte.

Prin ceea ce este numit aici „cunoaştere mistică” se va arăta în carte cum izvorul creştinismului şi-a creat premizele în misteriile perioadei precreştine. În această „mistică precreştină” este dat solul în care creştinismul se dezvoltă ca un germene de sine stătător. Acest punct de vedere face posibilă înţelegerea creştinismului în esenţa sa de sine stătătoare, cu toate că se urmăreşte dezvoltarea sa din mistica precreştină. Nesocotind acest punct de vedere, poţi foarte uşor să nu realizezi această autonomie, deoarece îţi închipui că creştinismul n-a făcut decît să dezvolte mai departe ceea ce exista deja în mistica precreştină. În această greşeală cad multe concepţii actuale, care compară conţinutul creştinismului cu concepţiile precreştine şi apoi cred că cele creştine ar fi numai o perfecţionare a celor precreştine. Cartea de faţă vrea să arate că creştinismul presupune mistica de altădată, după cum germenul plantei îşi presupune solul. Prin cunoaşterea felului cum a apărut, ea vrea să sublinieze şi nicidecum să pună în umbră originalitatea esenţei creştinismului.

Autorul poate menţiona cu profundă satisfacţie că, prezentînd astfel „esenţa creştinismului”, el şi-a atras recunoaşterea unei personalităţi care, prin importantele sale scrieri asupra vieţii spirituale a omenirii, a îmbogăţit în sensul cel mai adînc cultura timpului nostru. Edouard Schuré [Eduard Şiure], autorul Marilor iniţiaţi, a fost în asemenea măsură de acord cu punctele de vedere ale acestei cărţi, încît s-a îngrijit el însuşi de traducerea ei în limba franceză (sub titlul: Le mystère chrétien et les mystères antiques). Amintim în plus ca un simptom al nevoii resimţite în prezent de a înţelege esenţa creştinismului în sensul acestei cărţi, că prima ediţie este tradusă, în afara limbii franceze, şi în alte limbi europene. La pregătirea acestei a doua ediţii, autorul n-a considerat necesar să opereze modificări esenţiale în prima ediţie. În schimb, vom găsi în cea de acum, dezvoltate mai amplu, idei expuse în urmă cu opt ani. De asemenea, el a căutat ca unele lucruri să fie exprimate mai exact şi mai amănunţit decît a fost posibil la vremea respectivă. Din păcate, autorul s-a văzut silit de nenumăratele sale preocupări să lase mult timp să se scurgă între momentul epuizării primei ediţii şi apariţia acestei a doua ediţii.

 

Scris în mai 1910

Rudolf Steiner

PUNCTE DE VEDERE

 

Gîndirea marcată de ştiinţele naturii a influenţat profund viaţa spirituală modernă. Este din ce în ce mai greu să vorbeşti despre nevoile spirituale, despre „viaţa sufletului”, fără a te confrunta cu reprezentările şi cunoştinţele ştiinţelor naturii. Desigur, există încă mulţi oameni care-şi satisfac aceste trebuinţe fără a îngădui ca viaţa lor spirituală să fie tulburată de curentul impus de ştiinţele naturii. Cei care simt însă pulsul timpului nu pot aparţine acestei categorii. Minţile îşi însuşesc cu iuţeală crescîndă ideile provenite din cunoaşterea naturii, iar inimile se supun, chiar dacă fără prea mult zel, chiar dacă, adeseori, fără curaj şi şovăitoare. Nu e vorba doar de numărul celor care sînt cîştigaţi, ci de faptul că gîndirii ştiinţifice îi este inerentă o forţă care-i insuflă celui care o cercetează convingerea că această gîndire conţine ceva, pe lîngă care o concepţie actuală despre lume nu poate trece fără să se îmbogăţească cu impresii de mare importanţă. Anumite vicii ale acestei gîndiri obligii la o îndreptăţită respingere a reprezentărilor ei. Nu poţi rămîne însă prizonierul unei asemenea atitudini într-o epocă în care cercuri largi se interesează de acest mod de gîndire şi sînt atrase de el ca de o putere magică. Nu se schimbă nimic prin faptul că diferite personalităţi înţeleg că ştiinţa adevărată a depăşit „de mult” prin ea însăşi „înţelepciunea plată despre forţă şi materie” a materialismului. Mult mai demni de luat în consideraţie par să fie cei care declară cu îndrăzneală: reprezentările ştiinţifice sînt cele pe care trebuie construită şi o nouă religie. Chiar dacă asemenea oameni îi apar celui care cunoaşte interesele spirituale mai adînci ale omenirii ca fiind plaţi şi superficiali, el trebuie totuşi să ţină seama de ei; căci spre ei se îndreaptă atenţia prezentului şi există temeiuri de a considera că în viitorul cel mai apropiat se vor bucura de tot mai multă atenţie. Şi mai sînt unii care trebuie luaţi în consideraţie şi anume cei care au rămas cu interese” le inimii lor în urma celor ale capetelor lor. Aceştia sînt cei cărora puterea lor de înţelegere nu le permite să se sustragă reprezentărilor ştiinţifice. Ei sînt striviţi sub greutatea argumentelor. Dar nevoile religioase ale sufletului lor nu pot fi satisfăcute de aceste reprezentări, care dau şi o perspectivă prea dezolanta. Trebuie oare ca sufletul omenesc sa se extazieze în fala culmilor Frumosului, Adevărului şi Binelui, pentru ca de fiecare dată, la sfîrşit, să fie aruncat în nefiinţă ca un balon de spumă umflat de creierul material? Este o senzaţie care apasă asupra multora ca un coşmar. Dar şi reprezentările ştiinţifice apasă asupra lor, impunîndu-se cu o puternică forţă autoritară. Asemenea oameni, atît timp cît pot s-o facă, par a fi orbi în faţa conflictului din sufletul lor. Ba chiar se consolează spunînd că, în asemenea lucruri, sufletului omenesc i-ar fi refuzată o claritate deplină. Ei gîndesc ştiinţific, cîtă vreme le-o cer experienţa simţurilor şi logica raţiunii; ei îşi păstrează însă simţămintele lor religioase dobîndite prin educaţie şi rămîn, cu cea mai mare plăcere, într-o obscuritate care le înceţoşează mintea în legătură cu acele lucruri. Nu au curajul să răzbată spre limpezime.

Nu mai încape astfel nici o îndoială: modul de gîndire naturalist-ştiinţific este cea mai puternică forţă din viaţa spirituală a epocii moderne. Iar cine vorbeşte despre interesele spirituale ale omenirii nu are voie să treacă nepăsător pe lîngă acest fel de gîndire. Dar tot atît de neîndoios este şi faptul că modul în care această gîndire satisface în primul rînd nevoile spirituale este superficial şi plat. Ar fi dezolant dacă acest mod ar fi cel corect. Sau n-ar fi oare umilitor, dacă ar trebui să fii de acord cu cineva care spune: „Gîndul este o formă a forţei. Mergem cu ajutorul aceleiaşi forţe cu care gîndim. Omul este un organism, care transformă diferite forme ale forţei în forţă a gîndului, un organism pe care îl menţinem în activitate cu ajutorul a ceea ce numim «hrană» şi cu ajutorul căruia producem ceea ce numim gînduri. Ce proces chimic minunat este acela care a putut să transforme o simplă cantitate de hrană în divina tragedie a lui Hamlet?” Aceste lucruri sînt scrise într-o broşură a lui Robert G. Ingersoll ce poartă titlul Amurgul modern al zeilor.[*] Faptul că asemenea gînduri, atunci cînd sînt exprimate de unul sau de altul, pot găsi în afară un slab ecou este absolut indiferent. Important este că nenumăraţi oameni se văd constrînşi prin felul de gîndire ştiinţific să se situeze faţă de fenomenele lumii în sensul frazelor de mai sus, chiar dacă lor li se pare că n-o fac.

Aceste lucruri ar fi desigur dezolante, dacă însăşi ştiinţa naturii ar constrînge la mărturisirea de credinţă, pe care o propovăduiesc mulţi din profeţii ei mai noi. Cel mai dezolant ar fi pentru cel pe care conţinutul acestei ştiinţe a naturii 1-a condus la convingerea că pe tărîmul naturii modul ei de gîndire este valabil, metodele ei sînt de nezdruncinat. Căci un asemenea om trebuie să-şi spună: oamenii n-au decît să se certe încă mult în legătură cu tot felul de probleme; pot fi scrise volume peste volume, pot fi adunate observaţii peste observaţii în legătură cu „lupta pentru existenţă” şi lipsa ei de importanţă, în legătură cu „atotputernicia” sau „neputinţa” „selecţiei naturale”: ştiinţa naturii însăşi se mişcă într-o direcţie care, înăuntrul anumitor graniţe, trebuie să găsească adeziune într-un grad tot mai înalt.[†]

Sînt însă cerinţele ştiinţelor naturii într-adevăr acelea de care vorbesc cîţiva din reprezentanţii lor? Că nu sînt, o demonstrează însăşi comportarea acestor reprezentanţi. Această comportare a lor în domeniul propriu nu este asemenea cu cea pe care mulţi o descriu şi o reclamă pentru alte domenii. Sau ar fi realizat oare vreodată Darwin şi Ernst Haeckel marile lor descoperiri pe tărîmul evoluţiei vieţii dacă, în loc să observe viaţa şi structura fiinţelor vii, s-ar fi închis în laborator ca să facă experienţe chimice pe o bucata de ţesut tăiată dintr-un organism? Ar fi putut Lyell să-şi reprezinte evoluţia scoarţei Pămîntului, dacă n-ar fi cercetat straturile Pămîntului şi conţinutul lor, ci s-ar fi mărginit să examineze nenumărate pietre după proprietăţile lor chimice? Să mergem dar într-adevăr pe urmele acestor cercetători, care se vădesc figuri monumentale în evoluţia modernă a ştiinţei! Ne vom comporta deci în domeniile superioare ale vieţii spirituale aşa cum s-au comportat ei în cîmpul observării naturii. Nu vom crede deci că a fost sesizată esenţa „divinei” tragedii a lui Hamlet atunci cînd se spune: un minunat proces chimic a transformat o cantitate de hrană în această tragedie. Vom crede acest lucru tot atît de puţin ca un cercetător oarecare al naturii care poate crede cu toată seriozitatea că a înţeles rolul căldurii în evoluţia Pămîntului, dacă i-a studiat acţiunea asupra sulfului în retorta chimică. El nu încearcă să înţeleagă structura creierului omenesc luînd o bucăţică din cap şi analizînd felul cum acţionează asupra ei un alcalin, ci întrebîndu-se cum s-a format el în decursul evoluţiei din organele vietăţilor inferioare.

Este deci totuşi adevărat: cel care cercetează esenţa spiritului are doar de învăţat de la ştiinţele naturii. Doar că el trebuie s-o facă într-adevăr aşa cum o fac acestea. Nu numai că nu are voie să se lase indus în eroare de ceea ce vor să-i prescrie anumiţi reprezentanţi ai ştiinţelor naturii. El trebuie să cerceteze în domeniul spiritual aşa cum cercetează ei în cel fizic; nu trebuie să preia însă părerile pe care aceştia, derutaţi de însuşi felul lor de a gîndi, şi le formează intr-un mod pur fizic despre lumea spirituală.

Procedezi în sensul ştiinţelor naturii numai dacă analizezi evoluţia spirituală a omului tot atît de nepărtinitor ca cercetătorul naturii care observă lumea simţurilor. Eşti condus atunci, fără îndoială, pe tărîmul vieţii spirituale, spre un mod de cercetare care se deosebeşte de cel pur ştiinţific aşa cum cel geologic se deosebeşte de cel pur fizic, aşa cum analiza evoluţiei vieţii se deosebeşte de studierea legilor pur chimice. Eşti condus spre metode superioare care, ce-i drept, nu pot fi cele ştiinţifice, dar care totuşi sînt alcătuite pe de-a-ntregul în spiritul acestora. În felul acesta, unele concepţii unilaterale ale cercetării naturii vor putea fi modificate sau corectate de un alt punct de vedere, ceea ce înseamnă doar o continuare a ştiinţelor naturii; nu se păcătuieşte împotriva lor. Asemenea metode sînt singurele care ne pot într-adevăr ajuta să pătrundem în dezvoltări spirituale, cum e cea a creştinismului sau a altor lumi de reprezentări religioase. Cine foloseşte asemenea metode poate provoca dezacordul unor personalităţi care cred că gîndesc ştiinţific: el ştie însă că se află în deplină concordanţă cu un mod de reprezentare cu adevărat ştiinţific.

Cercetătorul de asemenea factură trebuie să se ridice şi deasupra examinării pur istorice a documentelor vieţii spirituale. Trebuie s-o facă tocmai din cauza convingerilor sale dobîndite din observarea evenimentelor naturale. Pentru expunerea unei legi chimice descrierea retortelor, vaselor şi pensetelor care au contribuit la descoperirea legii contează prea puţin. Dar exact tot atît de mult sau tot atît de puţin contează în prezentarea genezei creştinismului stabilirea acelor izvoare istorice din care s-a inspirat evanghelistul Luca; sau din care a apărut „revelaţia tainică” a lui Ioan.[‡] „Istoria” poate fi deci doar anticamera cercetării propriu-zise. Dacă vrei să afli ceva despre reprezentările dominante din scrierile lui Moise sau din tradiţiile miştilor greci, nu urmăreşti apariţia istorică a documentelor. Reprezentările despre care este vorba şi-au găsit în aceste documente doar o expresie exterioară. Naturalistul care vrea să cerceteze natura „omului” nu urmăreşte cum a apărut cuvîntul „om” şi cum s-a dezvoltat mai departe în limbă. El se preocupă de obiect, nu de cuvîntul în care obiectul îşi găseşte expresia. In viaţa spirituală va trebui să ne preocupăm de spirit şi nu de documentele sale exterioare.