CAPITOLUL 1

Detectivul Eric Black veni acasă cu gândul să facă un duş. Făcu trei paşi în living-room şi, înainte de a apuca să-şi aşeze haina pe un fotoliu, o rafală de gloanţe îi transforma ferestrele în mii de cioburi. Din fericire, se trezi ca prin minune pe covor, fără a fi atins. În cădere, îşi scoase Browning-ul de calibru 9 mm din tocul de sub braţ. Dar n-avea în cine să tragă. Nu observă nici cea mai mică mişcare în direcţia din care veniseră gloanţele aducătoare de moarte.

Fără îndoială că a fost un pistol-mitralieră! îşi zise poliţistul, de parcă acest lucru l-ar fi consolat. Să fie vorba despre o răzbunare criminală? Cu aşa ceva nu m-am mai confruntat de câţiva ani bunicei…

Rămase în continuare întins pe jos şi îşi scoase telemobilul din buzunar.

— Alo, Jane? Ce mai faci, femeia visurilor mele?

— Tocmai am scăpat de o rafală de gloanţe!

— Nu se poate! Şi tu? Sau doar mă imiţi ca să te dai mare?

— Să nu-mi spui că ţi s-a întâmplat acelaşi lucru, Eric!

— Ba da. În acest caz, e clar că cineva încearcă să ne cureţe pe amândoi.

Detectivii Eric Black şi Jane Heron, partenera sa, lucrau de ani buni împreună, în cadrul Departamentului Poliţiei Los Angeles, divizia „Cazuri Speciale”, în tot acest timp nu încetaseră să se tachineze şi să se ia în balon unul pe celălalt. Cine ştie, poate tocmai în acest comportament consta secretul longevităţii colaborării lor…

— Cred că avem de-a face cu o răzbunare, vorbi tot bărbatul.

— Ai vreo bănuială?

— Mă tot duce gândul la prietenii lui Jerry Thompson, pe care l-am băgat la zdup acum doi ani. Dar nu mă întreba de ce!

— Nici nu te întreb. Cine ştie ce nebuloasă o fi în creierul tău…

— Oricum, concluzia e clară, reluă Eric, prefăcându-se că nu luase în seamă ironia partenerei lui. Nu putem sta cu mâinile încrucişate. Următoarea rafală de gloanţe trebuie să pornească din armele noastre, nu tot dintr-ale lor.

— Bun. Şi care e planul de bătaie, Sherlock Holmes?

— Ne vedem la sediu mâine, la prima oră. Stăm de vorbă cu căpitanul Corky West şi punem ţara la cale.

— O.K.! S-a făcut!

— Spune-mi, ţi-au răscolit şi ţie locuinţa? o întrebă poliţistul, observând dezastrul din jur.

— Nu. Ciao!

Eric închise telefonul cu gândul să se îndrepte spre baie. Noroc că era cald afară. Până mâine va putea sta fără geamuri la ferestre.

În drum, se împiedică de o carte care îşi avea locul în bibliotecă. De asemenea, sertarele biroului fuseseră răscolite, se lucrase pe computer, iar în scrumieră erau mai multe mucuri de ţigară. Le adună pe toate cu grijă, introducându-le într-o punguţă de plastic. Primise o vizită în lipsă, iar acest fapt era de natură să-l contrarieze. Era pentru prima oară când i se întâmpla aşa ceva.

Sumedenia de urme descoperite dovedea că n-avea de-a face cu profesionişti sau că era vorba despre unii foarte versaţi, care doriseră să lase impresia că sunt novici în materie.

Mai bine l-aş suna şi pe şeful meu direct! se gândi detectivul, după care formă numărul de telefon al acestuia.

— Bună seara, domnule căpitan! Cred că nu v-aţi culcat încă.

— Nu, detectiv Black. Spune-mi despre ce este vorba!

— Jane şi cu mine era cât pe ce să fim asasinaţi cu rafale de mitralieră. Amândoi am scăpat ca prin urechile acului.

— Vrei să dau alarma la divizie?

— Nu cred că e cazul! Dacă au dat greş, nu se vor mai întoarce în seara asta.

— Totuşi, voi trimite câte un echipaj care să vă supravegheze locuinţele până mâine dimineaţă, când ne vom vedea la sediu. Ce zici?

— Aveţi dreptate! E mai prudent aşa.

— Încearcă să atingi cât mai puţine lucruri! Îl sun de pe acum pe locotenentul criminalist Brian Benett ca să vă facă o vizită, mâine devreme. Poate că va descoperi ceva amprente sau alte indicii utile.

— Mulţumim, şefu’! Atunci, pe mâine!

* * *

În aceeaşi seară, dar cu câteva ore mai devreme, în localul „Sam’s Hof Brau” de pe 23-rd Avenue era aglomeraţie ca de obicei. Scaunele barului fuseseră ocupate în special de obişnuiţii localului şi de câteva fetiţe de companie, toate una şi una, îmbrăcate cu fustiţe lungi de numai câţiva centimetri şi tricouri transparente, trase peste sâni mai mult de formă. Ochii lor nu stăteau o clipă locului, în căutarea de clienţi doritori de senzaţii erotice.

Gina şi Betty, două profesioniste într-ale sexului, îşi sorbeau băutura preferată: suc de fructe de culoarea coniacului, fără niciun strop de alcool.

Chiar dacă un client mai cu dare de mână le comanda vreun pahar, barmanul, complice, le servea acelaşi suc, încasând pentru el cât pentru o băutură alcoolică. Apoi le dădea şi fetelor o cotă parte din beneficiu, toată lumea fiind mulţumită. În special patronul, care dăduse ordine precise în acest sens: „Nimeni nu consumă alcool în timpul serviciului!”

— Gina, am impresia că în această seară nu vom avea prea mult succes! zise Betty pe un ton posac.

— Mai mângâie-ţi şi tu picioarele sau sânii în văzul lumii, poate primeşti vreo ofertă. La mine se uită unul de vreo zece minute, dar văd că nu se hotărăşte. Să-l ia dracu’!

— Nu e bine să-ţi vorbeşti clienţii de rău, ce, ai uitat?

— Pe moment, cred că da.

— Ce-o fi cu noi în astă seară? în afară de o felaţie cu doctorul meu, care îşi face apariţia în fiecare joi seara, n-am pus mâna pe nimic.

— Eu n-am avut parte nici măcar de-atât. Sunt încă „fecioară” pe seara asta…

În acel moment sună telefonul, iar discuţia lor fu întreruptă de barman:

— Domnişoarelor, daţi fuga la patron! Vă aşteaptă!

Animatoarele săriră de pe scaune ca împinse de un resort. Cu boss-ul nu era de glumit când dădea un ordin. Dispoziţiile acestuia trebuia respectate cu rapiditate şi fără comentarii.

Intrară într-un coridor aflat în spatele barului şi, după câţiva metri, urcară o scară. Aflat în faţa biroului, bodyguardul care păzea intrarea le puse în temă, glumind:

— Vi s-a găsit ceva de lucru. Gata cu şomajul! Apoi le deschise uşa, fără însă a le lăsa prea mult loc să treacă, pentru ca fetele să fie obligate să-şi frece formele apetisante de el.

În birou, aşezaţi în fotolii, se aflau doi bărbaţi foarte bine făcuţi. Când se ridicară, animatoarele putură constata că au peste 1,80 în înălţime şi sunt destul de solizi.

În lipsa patronului barului, unul dintre ei spuse:

— La apropiaţi-vă, frumoaselor! Să vedem dacă aveţi sânii ca nişte betoane, aşa cum v-a lăudat şeful vostru.

— Şi dacă fesele vă atârnă ferm în spate, completă cel de-al doilea, încercând o glumă care nu-i reuşi.

Gina şi Betty ştiau foarte bine că, în asemenea situaţii, nu era cazul să facă nazuri sau să discute despre onorariu. De aceea, se postară la câte o jumătate de metru de cei doi macho, aplecându-şi cu îndrăzneală busturile spre ei.

În vreme ce bărbaţii începură să le frământe sânii, ele descheiară cu profesionalism şliţurile celor doi şi se lăsară în genunchi în faţa lor.

Numai de n-ar veni patronul tocmai atunci! se gândi Gina, după care îşi întrebă partenerul:

— Vă place, domnule?

Limba ei alerga neobosită în sus şi în jos pe membrul excitat, iar fata îşi unduia în lateral fesele arcuite, pentru a-i crea o şi mai mare plăcere invitatului nocturn.

— Mai întrebi? răspunse acesta, împingând din bazin pentru a penetra cât mai mult în cavitatea ei bucală.

Betty nu avusese norocul prietenei ei. Organul bărbatului, pe care abia îl extrăsese din slip, avea nişte dimensiuni monstruoase. Fata abia putu să-l cuprindă cu gura larg deschisă, gândindu-se cu groază că acest animal îi va provoca răni dacă va încerca să intre în măruntaiele ei.

Din păcate, n-avea încotro. Nimeni n-o obligase să-şi aleagă această meserie şi, drept urmare, trebuia să reziste cu stoicism oricărui supliciu sexual la care era supusă, conform devizei: „Cum doreşte clientul!”

În cinci minute totul se terminase. Bărbaţii erau mulţumiţi de prestaţie, acest lucru fiind vizibil pe feţele lor încântate. Amândoi erau roşii la faţă din pricina efortului, însă nu puteau să nu aprecieze pregătirea celor două dive.

Acelaşi sentiment îl încercau şi cele două animatoare. Când clientul se declara mulţumit, răsplata nu întârzia să apară.

— Ei, cum a fost? întrebă Betty, care avea nevoie de o confirmare în acest sens.

— Excelent! răspunse cu sinceritate Gregory Coogan. Cred că vom face treabă bună împreună.

Tocmai atunci îşi făcu simţită prezenţa şi patronul care, cu siguranţă, nu era străin de manifestarea ospitalieră a celor două angajate ale lui. De fapt, chiar el pusese la cale această primă întâlnire a năbădăioaselor perechi.

— Văd că aţi făcut deja cunoştinţă! Deci, ele vor fi „soţiile” voastre din această clipă şi până când ne vom duce treaba la bun sfârşit.

— O.K., boss!

— Fetelor, îi veţi asculta cu sfinţenie! De astăzi lucraţi pe teren, iar la sfârşitul operaţiunii veţi primi fiecare câte 10.000$. Obiecţii?

Ce obiecţii puteau ele să aibă la aflarea unei asemenea sume? Nici în visele lor cele mai frumoase nu se gândiseră la atâta bănet!

— Băieţi, am să vă spun şi vouă ceva! Gina şi Betty vor lucra pentru voi, însă sunt proprietatea mea. Sper să nu avem necazuri, bine? Asta-i regula jocului!

— Nicio problemă, patroane!

Dacă se îndoiseră cumva până atunci, fetele primiră confirmarea de care le era teamă. Intrau într-o afacere groasă de tot. Altfel nu li s-ar fi oferit atâţia bani, asta era clar.

— Deci, cu ce începem? întrebă Alfred Gassnan.

— Mai întâi, vreau să-i lichidaţi pe detectivii Eric Black şi Jane Heron. Pe urmă mai vedem noi. Totul la timpul potrivit. Ei l-au înfundat pe fratele meu şi pentru asta trebuie să plătească cu vârf şi îndesat.

— Bun, zise Gregory Coogan. Atunci eu am să mă duc cu Betty acasă la detectiv, ca să fac puţin deranj. Astfel îi vom face pe criminalişti să creadă că este mâna unor borfaşi, nu a unor profesionişti ca noi.