Capitolul I

          Tovarăşa de drum

          Anglia!

          Anglia după atâţia ani!

          Oare cum o să i se pară?

          Luke Fitzwilliam îşi punea această întrebare, în timp ce cobora pasarela spre doc. Întrebarea îi stăruise în minte cât aşteptase la vamă. Iar când, în fine, îşi luă locul în trenul care ducea pasagerii vaporului, îi revenise dintr-o dată.

          Concediile în Anglia însemnau altceva. Bani mulţi, pe care să-i arunci în toate părţile (sau, oricum, începi să-i risipeşti!), vechi prieteni pe care să-i vizitezi, întâlniri cu alţii, veniţi acasă ca şi el – o atmosferă lipsită de griji, în genul: "Ei, n-o să dureze. Ar fi cazul să mă şi distrez! Curând plec înapoi".

          Acum însă, nu se mai punea problema întoarcerii. Nu vor mai fi nopţi toride şi înăbuşitoare, nici soarele orbitor şi frumuseţea tropicală a vegetaţiei abundente, nici seri singuratice în care citea şi recitea numere vechi din "The Times".

          Era un pensionar onorabil, cu câteva modeste venituri particulare în plus, un domn fără griji, care se reîntorcea în ţara sa – Anglia. Oare cum îşi va petrece timpul?

          Anglia! Anglia, într-o zi de iunie, sub un cer întunecat şi un vânt tăios şi pătrunzător. Nu prea părea să-l întâmpine cu drag printr-o zi ca asta! Şi oamenii! Doamne, oamenii! Mulţimi întregi, cu chipurile cenuşii ca şi cerul – chipuri neliniştite şi preocupate. Iar casele răsăreau pretutindeni ca ciupercile! Nişte căsuţe revoltătoare! Pe tot parcursul nişte coteţe prăpădite cu pretenţii!

          Cu un efort, Luke Fitzwilliam îşi mută ochii de la peisajul ce se întindea dincolo de fereastra vagonului şi se cufundă în lectura ziarelor pe care tocmai le cumpărase: "The Times", "The Daily Clarion" şi "Punch".

          Începu cu "The Daily Clarion". "Clarion" vorbea numai de derbiul de la Epson.

          "Păcat că n-am ajuns ieri. N-am mai văzut un derby de când aveam nouăsprezece ani", se gândi Luke.

          Sublinie numele unui cal din formaţia "Club" şi se uită să vadă ce pronostica în ziar corespondentul Clarionu-lui despre el. Dintr-o propoziţiune îl nimicise: "Cât priveşte ceilalţi, Jujube II, Mark's Mile, Santony şi Jerry Boy, au puţine şanse de calificare. Un posibil învins ar fi şi..."

          Dar pe Luke nu-l interesa posibilul învins. Privirile i se aţintiseră asupra pariului. În dreptul lui Jujube II era trecută cota modestă de 40 la 1.

          Se uită la ceas. Patru fără un sfert: "Ei! Acum s-a terminat!" se gândi el. Regreta că nu a pariat pe Clarigold care era al doilea favorit.

          Deschise "The Times" şi fu absorbit de probleme mai serioase.

          Totuşi, asta nu dură mult, deoarece un colonel cu o înfăţişare fioroasă din celălalt colţ al compartimentului atât se enervase de ceea ce citise mai înainte, încât ţinu să-şi împărtăşească indignarea tovarăşului de drum. Se scurse o jumătate de oră până când colonelul obosi să-şi tot exprime părerea despre: "blestemaţii aceştia de agitatori comunişti, sir".

          În cele din urmă, colonelul amuţi şi adormi cu gura căscată. Puţin după aceea, trenul încetini şi, în sfârşit, se opri. Luke se uită pe fereastră. Ajunseră într-o gară mare şi pustie, cu multe peroane. Zări un chioşc ceva mai departe, pe care atârna o tăbliţă: Rezultatele derbyului. Luke deschise uşa, sări jos din tren şi alergă spre chioşc. O clipă mai târziu se uita cu un zâmbet de satisfacţie la cele câteva rânduri mâzgălite la rubrica "Ştiri de ultimă oră".

          Rezultatele derbyului

          Jujube II

          Mazeppa

          Clarigold

          Luke zâmbi şi mai mult. O sută de lire de cheltuit! Buna Jujube II, respinsă cu atâta dispreţ de toţi.

          Împături ziarul încă zâmbind în sinea sa şi se întoarse, trezindu-se... În faţa liniei goale. În timp ce se bucurase de victoria lui Jujube II, trenul se strecurase din gară pe neobservate.

          — Când dracu a şters-o trenul ăsta? întrebă pe un hamal cu înfăţişare mohorâtă.

          Acesta răspunse:

          — Care tren? N-a mai trecut nici un tren de la 3:14.

          — Adineauri a fost un tren aici. Eu m-am dat jos din el. Expresul de Londra.

          Răspunsul sosi sec:

          — Expresul de Londra nu opreşte nicăieri.

          — Dar a oprit, îl asigură Luke. Eu am coborât din el.

          — Nu opreşte până la Londra, repetă hamalul netulburat.

          — A oprit chiar la peronul ăsta şi eu am coborât din el, să ştii!

          Pus în faţa faptului, hamalul schimbă tactica.

          — Nu trebuia să coborâţi, spuse el pe un ton de reproş. N-are staţie aici.

          — Dar a oprit!

          — A încetinit. Asta nu înseamnă c-a oprit.

          — Nu mă pricep să fac deosebiri aşa subtile. Problema este, ce mă fac?

          Hamalul, care gândea încet, repetă cu reproş:

          — Nu trebuia să coborâţi.

          — Să zicem că ar fi aşa, spuse Luke. "E în zadar, căci ăst necaz s-a întâmplat. Noi nu vom plânge iar, fiindcă trecutu-i mort şi nu va reînvia, spuse corbul Nevermore. Mâna care se mişcă scrie, şi după ce a scris se mişcă iar, etc. etc. şi aşa mai departe". Ce vreau eu să aflu este ce mă sfătuieşti să fac, având în vedere că ai experienţă în serviciul companiei căilor ferate?

          — Adică, să vă spun ce-ar fi mai bine să faceţi?

          — Exact, confirmă Luke, presupun că există trenuri care au staţii oficiale aici?

          — Cred că mai bine aţi lua pe cel de 4:25.

          — Dacă trenul de 4:25 merge la Londra, m-am şi urcat în el.

          Liniştit din acest punct de vedere, Luke începu să se plimbe pe peron. Un panou mare îl informa că se găsea la încrucişarea drumurilor dinspre Fenny Clayton şi Wyechwood-under-Ashe şi, în clipa următoare, un tren cu un singur vagon, împins din spate de o locomotivă mică şi antică, intră încet în gară pufăind şi trase pe o linie secundară. Cei şase sau şapte oameni care coborâră traversară podul şi veniră lângă Luke pe peron. Hamalul cel mohorât se trezi brusc din moleşeală şi începu să împingă un cărucior mare cu lăzi şi coşuri; sosi şi un alt hamal lângă el, zdrăngănind bidoanele cu lapte. Gara Fenny Clayton se trezi din toropeală.

          În cele din urmă, mândru nevoie mare, sosi şi trenul de Londra. Vagoanele de clasa a treia erau înţesate şi nu existau decât trei vagoane de clasa întâi, fiecare cu câte unul sau doi călători. Luke cercetă acest compartiment. În primul, pentru fumători, era un domn cu aspect cazon care fuma un trabuc. Luke se gândi că pe ziua de azi îi ajunsese colonelul anglo-indian. Trecu în compartimentul alăturat, în care se afla o tânără obosită, cu un aer distins, probabil guvernanta, şi un băieţel de vreo trei ani, care părea neastâmpărat. Trecu repede mai departe. Uşa de la compartimentul următor era deschisă şi înăuntru nu se afla decât o singură pasageră, o doamnă în vârstă. Văzând-o, Luke îşi aminti de una din mătuşile sale, Mildred, care consimţise cu curaj ca el, pe atunci de zece ani, să crească un şarpe de casă. Mătuşa Mildred fusese fără îndoială o mătuşă bună, aşa cum s-ar cuveni să fie orice mătuşă. Intră în compartiment şi luă loc.

          După cinci minute de activitate intensă a celor de pe vagoanele de transportat lapte, a celor cu cărucioarele de bagaje şi a altor verificări, trenul se puse în mişcare. Luke despături ziarul şi-şi aruncă privirea asupra ştirilor ce ar putea să-l mai intereseze pe un om care a parcurs de acum ziarul de dimineaţă.

          Nu îşi închipuia că o să poată citi multă vreme. Avea multe mătuşi, şi era aproape sigur că plăcuta doamnă în vârstă din colţul compartimentului nu intenţiona să călătorească până la Londra în tăcere.

          Avusese dreptate – geamul trebuia ridicat, umbrela alunecase şi bătrâna doamnă îi şi declara ce bun era trenul cu care călătoreau.

          — Numai o oră şi zece minute. E foarte bun, să ştiţi, chiar foarte bun. E mult mai bun decât cel de dimineaţă, care face o oră şi patruzeci de minute.

          Continuă:

          — Bineînţeles, aproape toţi îl iau pe cel de dimineaţă. Adică, e o prostie să călătoreşti după-masă, când celălalt e cu tarif redus. Şi eu am vrut să plec de dimineaţă, dar îl pierdusem pe Wonky Pooh – motanul meu persan – o frumuseţe, numai că a avut ceva la ureche nu de mult – şi că nu puteam să plec până nu-l găseam.

          Luke murmură:

          — Sigur că nu, şi, în mod ostentativ, îşi aruncă privirea pe ziar. Stratagema nu-i servi la nimic. Torentul de vorbe se porni iar.

          — Aşa că ar trebui să aleg dintre două rele pe cel mai mic; am luat trenul de după-amiază, şi e o plăcere să mergi cu el, pentru că nu e atât de aglomerat – chiar asta nu te interesează când călătoreşti cu clasa întâi. Sigur că de obicei nu procedez aşa. Adică, eu consider că asta e o extravagance, acum, când veniturile au scăzut, impozitele s-au ridicat, iar servitorilor trebuie să le dai salarii mai mari; dar am fost atât de năucită – pentru că, ştii mă duc la Londra cu nişte treburi importante şi vroiam să mă gândesc bine ce o să spun... Ştiţi, am vrut să am puţină linişte... Luke îşi reţinu zâmbetul. Şi dacă sunt şi alţii care călătoresc în aceeaşi direcţie – ce să mai vorbim! Nu poţi să fii neprietenoasă – aşa că mi-am zis că o dată pot să-mi permit şi eu, deşi cred că în zilele noastre oamenii cheltuiesc prea mult şi nimeni nu mai e strângător şi nu se mai gândeşte la ziua de mâine. Ce păcat că s-a desfiinţat orarul cu secunde la trenuri... era cu totul altceva.

          Desigur, continuă repede, aruncând o privire fugară înspre faţa bronzată a lui Luke, că militarii în permisie trebuie să călătorească cu clasa întâi. Adică, e de la sine înţeles că ofiţerii...

          Luke îndură privirea cercetătoare a unei perechi de ochi scăpărători. Capitulă imediat. Tot o să-l întrebe până la urmă.

          — Nu sunt militar, spuse el.

          — Vai, scuză-mă. N-am vrut să... când v-am văzut aşa ars de soare, mi-am închipuit că poate veniţi din Orient într-o permisie.

          — Da, mă întorc din Orient, dar nu în permisie. Puse capăt cercetărilor ulterioare cu o declaraţie îndrăzneaţă: sunt poliţist.

          — Lucraţi la poliţie? Nu zău, asta-i foarte interesant. O prietenă bună de-a mea, ştiţi băiatul ei tocmai a intrat în poliţia palestiniană.

          — Vin din Strâmtoarea Mayang, spuse Luke, intervenind iar cu o precizare.

          — Vai, ce interesant. Ce coincidenţă! Vreau să spun faptul că dumneata călătoreşti în acest vagon. Pentru că, ştiţi, afacerea cu care am plecat la oraş... Ei bine, de fapt mă duc la Scotland Yard.

          — Zău? spuse Luke.

          Se gândi: "Oare o să se oprească odată sau o ţine aşa până la Londra?" De fapt, nu-l deranja prea mult, pentru că ţinuse foarte mult la mătuşa Mildred şi-şi aminti cum odată îi dăduse o bancnotă de cinci şilingi când avea mai mare nevoie. Şi apoi, doamnele în vârstă, cum era acesta sau mătuşa Mildred, aveau ceva foarte plăcut şi specific englezesc în ele. În Strâmtoarea Mayang nu găseai aşa ceva. Semănau cu puddingul de prune de Crăciun, cu jocul de crichet din sat şi cu şemineele în care sălta focul. Lucruri pe care ajungeai să le apreciezi mult atunci când nu le aveai şi te aflai la celălalt capăt al lumii. (Totuşi, puteai să te plictiseşti dacă ai fi stat prea mult în tovărăşia lor, dar, după cum am mai spus, Luke abia debarcase în Anglia, de trei-patru ore).

          Bătrâna doamnă reluă, voioasă:

          — Da, aveam de gând să plec de dimineaţă, dar pe urmă, cum v-am spus, am fost foarte îngrijorată de Wonky Pooh. Credeţi că e prea târziu să mă duc acum? Adică, Scotland Yardul nu acordă audienţe speciale numai la anumite ore.

          — Nu cred că închid la ora patru ca magazinele, spuse Luke.

          — Şi eu cred tot aşa. Adică ar trebui ca oricine să poată anunţa o crimă serioasă la orice oră, nu?

          — Exact, spuse Luke.

          O clipă, bătrâna tăcu. Părea preocupată.

          — Întotdeauna m-am gândit că cel mai bine e să mergi la sursă, spuse în cele din urmă. John Reed e o persoană drăguţă – sergentul nostru din Wychwood – un om plăcut şi foarte politicos. Dar, ştiţi, nu cred că ar putea să se ocupe de o problemă serioasă. S-a obişnuit prea mult să aibă de-a face cu beţivani sau să dea amenzi pentru depăşiri de viteze, pentru semnalizări greşite sau persoanelor care nu au permis de ţinut câini... foarte rar cu câte o spargere. Dar nu cred, de fapt sunt convinsă, că nu e omul să se ocupe de o crimă!