Alee Simpson, R.N.[1], se urcă de pe peronul de la Newton Abbot într-un compartiment de clasa I al expresului de Plymouth. Un hamal îl urma cu un geamantan greu. Era pe punctul de a-i face vânt pe grătarul pentru bagaje, când tânărul marinar îl opri.

— Nu, lasă-l pe scaun, îl pun eu sus mai târziu. Poftim.

— Mulţumesc, domnule.

Hamalul se retrase cu un bacşiş gras. Uşile se închiseră şi o voce de stentor strigă: „Numai spre Plymouth. Legătură pentru Torquay Plymouth, următoarea staţie”. Apoi se auzi un fluierat şi trenul porni uşor din gară.

Locotenentul Simpson era singur în compartiment. Aerul de decembrie era rece şi închise geamul. Apoi inspiră într-o doară şi se încruntă. Ce miros venea! Îi reamintea de timpul petrecut în spital şi de operaţia la picior. Da, cloroform; asta era!

Coborî geamul din nou şi-şi schimbă locul pentru unul cu spatele la locomotivă, îşi scoase pipa din buzunar şi o aprinse. Câtva timp stătu liniştit, uitându-se afară în noapte şi fumând.

Apoi se ridică şi, deschizându-şi valiza, scoase nişte ziare şi reviste şi, închizând-o la loc, se strădui s-o bage sub scaunul de vis-a-vis, fără succes. Ceva ascuns nu-i permitea. O împinse mai tare şi cu mai multă nerăbdare, dar, totuşi, jumătate din ea rămânea în afară.

De ce dracu nu intră? îşi zise şi, trăgând-o în afară de tot, se aplecă şi se uită sub scaun...

O clipă mai târziu un ţipăt răsună în noapte şi trenul cel lung se opri, fără să vrea, ascultător la tragerea semnalului de alarmă.

— Mon ami, spuse Poirot, ştiu că ai fost foarte interesat de misterul din expresul de Plymouth. Citeşte asta!

Am luat nota pe care mi-o întinsese peste masă. Era scurtă şi la obiect.

Dragă domnule,

V-aş fi recunoscător dacă îmi veţi face o vizită cât de curând veţi crede de cuviinţă.

Al dumneavoastră

 Ebenezer Halliday

N-am făcut imediat legătura, aşa că m-am uitat întrebător la Poirot.

În loc de răspuns, apucă ziarul şi citi tare:

„O descoperire senzaţională a fost făcută noaptea trecută. Un tânăr ofiţer de marină, care se reîntorcea la Plymouth, a găsit sub scaunul din compartimentul său cadavrul unei femei înjunghiate în inimă. De îndată, ofiţerul a tras semnalul de alarmă şi trenul a fost oprit. Femeia, care avea în jur de 30 de ani şi era elegant îmbrăcată, nu a fost încă identificată”.

— Şi, mai târziu am dat peste asta:

„Femeia găsită moartă în expresul de Plymouth a fost identificată ca doamna Rupert Carrington”.

— Ei, vezi acum, prietene? Sau, dacă încă nu, îţi mai spun şi asta: doamna Rupert Carrington a fost, înainte de căsătorie, Flossie Halliday, fiica bătrânului Halliday, regele oţelului din America.

— Şi el a trimis după tine? Splendid!

— I-am făcut un mic serviciu în trecut; o afacere cu nişte acţiuni la purtător. Şi, odată, când am fost la Paris pentru o vizită regală, mi-a fost arătata domnişoara Flossie. La jolie petite pensionnaire! Ea avea şi o zestre frumoasă! Aceasta a dus la necaz. A făcut o alegere proastă.

— Cum s-a întâmplat?

— Un anume conte de la Rochefour. Un bien mauvais sujet! Un tip nepotrivit, cum aţi spune voi. Un aventurier, pur şi simplu, care ştia cum să atragă o tânără romantică. Din fericire, tatăl ei a aflat la timp. A dus-o degrabă înapoi în America. Acum câţiva ani am auzit de căsătoria ei, dar nu ştiu nimic despre soţ.

— Hm, am zis. Onorabilul domn Rupert Carrington nu stă pe roze după toate socotelile. Cred că a intrat bine în toţi banii şi mi-l imaginez pe bătrânul Halliday apărând la timp. Aş zice că greu i s-ar putea găsi perechea unui tânăr ticălos prezentabil, foarte manierat şi fără nici un fel de scrupule.

— Ah, biata fată! Elle n’est pas bien tombée!

— Îmi închipui că el i-a dat de înţeles de la început că banii şi nu altceva l-au atras la ea. Cred că s-au îndepărtat aproape imediat. În ultimul timp am auzit vorbindu-se despre un divorţ definitiv.

— Bătrânul Halliday nu e prost. El nu ar lăsa să i se ducă banii ei pe apa sâmbetei.

— Chiar aşa. Oricum, ştiu precis că domnul Rupert se zice că este extrem de strâmtorat.

— Aha! Tocmai mă întrebam...

— Ce te întrebai?

— Prietene dragă, nu sări la mine chiar aşa. Văd că te interesează. Ce-ar fi să mă însoţeşti la domnul Halliday. E o staţie de taxiuri la colţ.

Câteva minute au fost suficiente pentru a ajunge la su­perba casă din Park Lane, închiriată de magnatul american. Am fost conduşi în bibliotecă şi aproape imediat a apărut uni bărbat înalt şi voinic, cu ochi pătrunzători şi o bărbie ascuţită.

— Domnul Poirot? întrebă domnul Halliday. Cred că nu este nevoie să vă spun pentru ce am apelat la dumneavoastră. Aţi citit în ziare. Şi eu nu sunt omul care să stea mult pe gânduri. Am auzit că sunteţi la Londra şi mi-am reamintit ce treabă bună aţi făcut cu acţiunile acelea. Nu uit pe nimeni. Am pus pe roate Scotland Yard-ul, dar vreau să am şi omul meu. Banii nu sunt o problemă. Toţi dolarii i-am adunat pentru fetiţa mea... şi-acum că s-a dus, am să cheltui până la ultimul cent să-l prind pe nenorocitul de ticălos care a făcut-o! Înţelegeţi? Aşa că-i treaba dumneavoastră să-mi daţi „marfa”.

Poirot se înclină.

— Accept, domnule, cu atât mai mult cu cât am văzut-o pe fiica dumneavoastră la Paris de mai multe ori. Şi-acum am să vă întreb să-mi spuneţi ceva despre împrejurările călătoriei ei la Plymouth şi orice alte detalii care v-ar părea utile în acest caz.

— Bine, pentru început să vă spun că nu se ducea la Plymouth. Se ducea la o petrecere la Avonmead Court, locuinţa ducesei de Swansea. A plecat din Londra, de la Paddington la ora 12 şi 14 minute şi a ajuns la Bristol (unde trebuia să schimbe trenul) la ora 2 şi 50 de minute. Expresurile de Plymouth, desigur, merg prin Westbury şi nu se apropie de loc de Bristol. Cel de ora 12 şi 14 minute merge fără să se oprească până la Bristol, după care are staţii la Weston, Taunton, Exeter şi Newton Abbot. Fiica mea călătorea singură în compartimentul care-i fusese rezervat până la Bristol, camerista ei aflându-se într-un compartiment de clasa a III-a în vagonul următor.

Poirot încuviinţă şi domnul Halliday continuă:

— Petrecerea de la Avonmead Court urma să fie una grozavă, cu mai multe baluri şi, în consecinţă, fata mea îşi luase cu ea aproape toate bijuteriile, în valoare de circa 100 000 de dolari.

— Un moment, îl întrerupse Poirot. Cine ţinea bijuteriile? Fata dumneavoastră sau servitoarea?

— Fata mea întotdeauna le ţinea la ea, într-o casetă mică albastră marocană.

— Continuaţi, domnule.

— La Bristol, servitoarea, Jane Mason, a luat bagajul şi haina stăpânei sale, care erau la ea, şi a venit la uşa com­partimentului lui Flossie. Spre marea ei surpriză, fata mea i-a spus că nu coboară la Bristol, ci merge mai departe, îi ordonă servitoarei să ia valiza şi să o depună la camera de bagaje din gară. Apoi putea să servească un ceai la bufet, dar trebuia să-şi aştepte stăpâna în gară, care avea să se reîntoarcă la Bristol cu un alt tren în cursul după-amiezii. Deşi foarte uimită, servitoarea făcu aşa cum i se spusese. A dus valiza la bagaje şi a băut ceai. Dar tren după tren veneau şi stăpâna nu apărea. După sosirea şi a ultimului tren, lăsă valiza unde era şi se duse la hotelul de lângă gară pentru noapte, în dimineaţa aceasta a citit despre tragedie şi s-a întors acasă cu primul tren.

— Nimic n-ar putea justifica brusca schimbare a programului de către fiica dumneavoastră?

— Uitaţi despre ce e vorba. După Jane Mason, la Bris­tol, Flossie nu mai era singură în compartimentul ei. Mai era un bărbat care se uita pe fereastră, aşa încât ea nu i-a putut vedea faţa.

— Trenul are un coridor, nu-i aşa?

— Da.

— Pe ce parte era coridorul?

— Pe partea peronului. Fata mea a stat pe coridor cât timp a vorbit cu Mason.

— Şi nu vă îndoiţi nici o clipă, mă scuzaţi! Poirot se ridică şi îndreptă cu grijă trusa de scris de pe birou, care era puţin strâmbă.

— Je vous demande pardon, continuă el, luând iar loc. Mă enervează când văd ceva strâmb. Ciudat, nu? Voiam să zic, domnule, că nu există nici o îndoială în mintea dum­neavoastră în legătură cu faptul că aceea întâlnire neaşteptată ar fi cauza schimbării bruşte de plan a fetei dumneavoastră.

— Pare singura presupunere rezonabilă.

— N-aveţi idee cine ar putea fi domnul în chestiune?

Milionarul ezită o clipă, apoi răspunse:

— Nu, nu ştiu de loc.

— Acum, în legătură cu descoperirea corpului.

— A fost descoperit de un tânăr ofiţer de marină care a dat imediat alarma. Era un doctor în tren, care a examinat corpul. Ea a fost adormită mai întâi cu cloroform şi apoi înjunghiată. El a fost de părere că era moartă de vreo patru ore, aşa că trebuie să se fi întâmplat imediat după ce expresul a plecat din Bristol, probabil până la Weston, sau între Weston şi Taunton.

— Şi caseta cu bijuterii?

— Domnule Poirot, caseta cu bijuterii a dispărut.

— Încă un lucru, domnule. Cui îi revine averea fetei dumneavoastră la moartea ei?

— Flossie a făcut un testament imediat după căsătorie, lăsând totul soţului ei. Ezită o clipă, apoi continuă: pot să vă spun, domnule Poirot, că-l consider pe ginerele meu un ticălos fără principii şi că, la sfaturile mele, fata mea era pe punctul de a se despărţi legal de el, ceea ce nu era o problemă dificilă. I-am pus banii pe numele ei în aşa fel încât el nu se putea atinge de ei în timpul vieţii, dar, deşi trăiau cu totul despărţiţi de câţiva ani, îi acoperea frecvent cererile de bani ca să evite un scandal public. Totuşi, eu eram hotărât să pun capăt acestei chestiuni, Până la urmă, Flossie a acceptat şi avocaţii mei au primit împuternicirea să înceapă procedurile de divorţ.

— Şi unde este domnul Carrington?

— La Londra. Cred că a fost în provincie ieri, dar s-a întors aseară.

Poirot se gândi puţin. Apoi zise:

— Cred că asta-i tot, domnule.

— Vreţi să o vedeţi pe servitoarea Jane Mason?

— Dacă se poate?

Halliday sună dintr-un clopoţel şi-i dădu un ordin scurt valetului.

După câteva minute Jane Mason intră în cameră – o femeie respectabilă, cu trăsături dure, lipsită de emoţii în faţa tragediei, cum numai un bun servitor poate fi.

— Îmi permiteţi să vă pun câteva întrebări? Stăpâna dumitale, arăta ca de obicei înaintea plecării de ieri dimineaţă? Nu era emoţionată sau agitată?

— O, nu, domnule!

— Dar la Bristol nu era cumva schimbată?

— Ba da, foarte supărată, atât de nervoasă că nu părea să ştie ce spune.

— Ce-a spus exact?

— Ei bine, domnule, după câte îmi amintesc a spus aşa: „Mason, mi-am schimbat planurile. S-a întâmplat ceva, vreau să zic că nu mai cobor aici. Trebuie să merg mai departe. Dă jos valiza şi pune-o la bagaje; apoi serveşte un ceai şi aşteaptă-mă în gară.” Să vă aştept aici, doamnă? am întrebat. „Da, da. Nu pleca din gară. O să vin cu un tren mai târziu. Nu ştiu când. Nu cred că foarte târziu.” Foarte bine, doamnă, am spus eu. Nu era de competenţa mea să pun întrebări, dar mi s-a părut foarte straniu.

— Nu semăna cu stăpâna dumitale, nu?

— Parcă nu era ea, domnule.

— La ce te-ai gândit?

— Ei bine, domnule, m-am gândit că era din cauza dom­nului din compartiment. N-a vorbit cu el, dar s-a întors o dată sau de două ori, ca şi cum l-ar fi întrebat dacă e bine ce face.

— Dar n-ai văzut faţa domnului?

— Nu, domnule, a stat cu spatele la mine tot timpul.

— Poţi să-l descrii cumva?

— Avea un pardesiu galben deschis şi o şapcă. Era înalt şi subţire şi părul de la spate era negru.

— Nu-l cunoşteai?

— O, nu, nu cred.

— Nu era cumva stăpânul dumitale, domnul Carrington?

Mason parcă tresări.

— O, nu cred, domnule!

— Dar nu eşti sigură?

— Era cam de talia stăpânului, domnule, dar nu m-am gândit niciodată să fie el. Îl vedeam atât de rar. N-aş putea spune că n-a fost el!

Poirot ridică un ac cu gămălie de pe covor, se încruntă la el sever şi apoi continuă:

— Ar fi fost posibil ca bărbatul să se fi urcat în tren la Bristol, înainte ca tu să ajungi la compartiment?

Mason a stat pe gânduri.

— Da, domnule, cred că ar fi putut. Compartimentul meu era foarte aglomerat şi mi-au trebuit câteva minute pentru a coborî... Apoi, era o mare mulţime pe peron şi asta m-a făcut să întârzii din nou. Dar el ar fi avut numai un minut sau două pentru a vorbi atunci cu stăpâna. Am considerat că venise de-a lungul coridorului

— Asta-i mai probabil, cu siguranţă.

Poirot făcu o pauză şi era tot încruntat.

— Ştiţi cum era îmbrăcată doamna? Ziarele dau detalii, dar aş vrea să mi le confirmaţi.

— Purta o tocă din blană de vulpe cu un voal alb cu puncte şi un taior frez – o nuanţă care-i numită electrică.

— Hm, cam izbitor.

— Da, remarcă domnul Halliday. Inspectorul Japp speră că asta ne-ar putea ajuta să fixăm locul unde s-a produs crima. Oricine a văzut-o şi-ar aduce aminte de ea.

— Précisément! Mulţumesc, domnişoară.

Servitoarea părăsi camera.

— Ei bine, se ridică brusc Poirot. Asta-i tot ce pot să fac aici, în afară de faptul, domnule, de a vă cere să-mi spuneţi totul, dar absolut totul!

— Dar aşa am făcut.

— Sunteţi sigur?

— Absolut.

— Atunci nu mai este nimic de spus. Trebuie să refuz cazul.

— De ce?

— Pentru că nu aţi fost sincer cu mine.

— Vă asigur ...

— Nu, îmi ascundeţi ceva. Urmă o pauză şi, apoi, Halliday scoase o bucată de hârtie din buzunar şi i-o întinse prietenului meu.

— Cred că la asta vă referiţi, domnule Poirot, deşi, cum de ştiţi de ea, îmi întrece orice închipuire!

Poirot zâmbi şi despături hârtia. Era o epistolă cu un scris fin, înclinat. Poirot o citi cu glas tare:

„Chère Madame,

Aştept cu nerăbdare şi infinită plăcere fericirea de a vă întâlni din nou. După răspunsul vostru atât de amabil la scrisoarea mea, cu greu îmi stăpânesc nerăbdarea. N-am uitat niciodată acele zile de la Paris.

Este îngrozitor că trebuie să părăsiţi Londra mâine. Totuşi, foarte curând şi poate mai repede decât vă gândiţi, o să am bucuria de a revedea încă odată doamna a cărei imagine mi-a stăpânit întotdeauna inima.

Primiţi, chère madame, toate asigurările celor mai devotate şi neschimbate sentimente ale mele.

Armand de la Rochefour”

Poirot îi dădu înapoi scrisoarea lui Halliday şi se înclină.

— Îmi imaginez, domnule, că nu ştiaţi că fata dum­neavoastră intenţiona să-şi reînnoiască legătura cu contele de la Rochefour.

— A venit ca un trăsnet pentru mine! Am găsit această scrisoare în geanta ei. După cum posibil ştiţi, domnule Poirot, acest aşa-numit conte este un aventurier de cea mai proastă speţă.

Poirot fu de acord.

— Dar vreau să ştiu cum de-aţi aflat de existenţa acestei scrisori?

Prietenul meu zâmbi.

— Domnule Halliday, n-am ştiut. Dar pentru a lua urme de paşi şi a recunoaşte scrum de ţigară nu-i suficient pentru un detectiv. El trebuie să fie şi un bun psiholog! Ştiam că nu vă plăcea şi că nu aveaţi încredere în ginerele dum­neavoastră. El beneficiază de pe urma morţii fiicei dumneavoastră. Descrierea servitoarei privind bărbatul misterios concordă suficient cu o recunoaştere a sa. Totuşi, nu vă in­teresează această urmă! De ce? Pentru că bănuielile dum­neavoastră merg într-o altă direcţie. De aceea ascundeaţi ceva.

— Aveţi dreptate, domnule Poirot. Am fost sigur de vina lui Rupert până ce am găsit această scrisoare. M-a tulburat îngrozitor.

— Da. Contele zice: „foarte curând şi poate mai repede decât vă gândiţi”. Evident, el nu vroia să aştepte până când aţi fi prins de veste de reapariţia sa. El a fost cel care a călătorit de la Londra cu trenul de ora 12 şi 14 minute şi a venit de-a lungul coridorului la compartimentul fiicei dumneavoastră? Dacă îmi amintesc exact şi contele de la Rochefour este înalt şi brunet!

Milionarul aprobă din cap.

— Ei bine, domnule, vă spun bună ziua. Scotland Yard-ul are, presupun, o listă a bijuteriilor.

— Da. Cred că inspectorul Japp e acum aici, dacă vreţi să-l vedeţi.

Japp era un vechi prieten de-al nostru şi l-a întâmpinat pe Poirot cu un fel de dispreţ plin de afecţiune.

— Şi ce mai faci, domnule? Nu e nici o râcă între noi deşi avem metode diferite de a aborda lucrurile. Ce mai fac „micile celule cenuşii”? Ei, se întăresc?

Poirot se lumină tot.

— Funcţionează, bunul meu Japp; pe cinstea mea că da!

— Atunci e în regulă. Crezi că a fost onorabilul Rupert sau un escroc? Supraveghem toate locurile, desigur. Vom şti dacă sclipiciurile vor fi plasate, pentru că cel ce a făcut-o n-o să le ţină să admire cum sclipesc. E puţin probabil! Încerc să descopăr unde a fost ieri Rupert Carrington. E ceva învăluit în mister. Am pus un om să-l urmărească.

— Ţi-ai luat o mare precauţiune, dar o zi mai târziu, remarcă Poirot cu blândeţe.

— Întotdeauna faci câte-o glumă, domnule Poirot. Gata, am zburat la Paddington. Bristol, Weston, Taunton, asta-i cursa mea. La revedere.

— Treci pe la mine în seara asta să-mi spui ce-ai aflat?

— Desigur, dacă mă întorc.

— Acest inspector bun crede că materia e veşnic în mişcare, murmură Poirot, când prietenul nostru plecă. Umblă, măsoară urmele, adună noroi şi scrum! Este extrem de ocupat! Este neînchipuit de zelos! Şi dacă îi aduc vorba de psihologie, ştiţi ce face? Zâmbeşte! Şi probabil îşi spune în sinea lui: „Bietul bătrânel Poirot îmbătrâneşte! Devine senil!” Japp face parte din „tânăra generaţie care bate la uşă”. Şi, pe onoarea mea! Sunt aşa de ocupaţi cu bătutul la uşă, încât nu observă că ea este deschisă!

— Şi ce veţi face?

— Pentru că avem carte blanche, am să cheltui trei penny ca să dau un telefon la hotelul Ritz, unde trebuie să fi observat că stă contele nostru. După care, pentru că picioarele îmi sunt puţin greoaie şi pentru că am strănutat de două ori, am să mă întorc în apartamentul meu şi am să-mi fac un ceai tare pe lampa cu spirt.

L-am revăzut pe Poirot a doua zi dimineaţă când l-am găsit terminându-şi liniştit micul dejun.

— Ei? Am întrebat nerăbdător. Ce s-a întâmplat?

— Nimic.

— Dar Japp?

— Nu l-am văzut.

— Contele?

— A plecat de la Ritz, alaltăieri.

— În ziua crimei?

— Da.

— Asta rezolvă treaba! Rupert Carrington este exclus.

— Pentru că De la Rochefour a plecat de la Ritz? Te cam grăbeşti, prietene.

— Oricum, trebuie urmărit, arestat! Dar care ar putea fi motivul său?

— Bijuterii în valoare de o sută de mii de dolari reprezintă un motiv bun pentru oricine. Nu, nu, problema care mă frământă este: de ce s-o omoare? De ce să nu-i fure, pur şi simplu, bijuteriile? Ea nu l-ar fi dat în judecată.

— De ce nu?

— Pentru că e femeie, mon ami. Ea l-a iubit o dată pe acest bărbat. Aşa că ar fi suferit în linişte după cele pier­dute. Şi contele, care este un psiholog extrem de bun în privinţa femeilor – de unde şi succesele lui – ştia asta perfect de bine! Pe de altă parte, dacă Rupert Carrington ar fi omorât-o, de ce să-i ia bijuteriile care l-ar fi incriminat în mod fatal?

— Ca un prost.

— Poate că ai dreptate, prietene. Ah, iată-l pe Japp! Îl recunosc după cum bate la uşă.

Inspectorul strălucea a bună dispoziţie.

— ‘mneaţa, Poirot. Tocmai m-am întors. Am făcut o treabă pe cinste! Şi tu?

— Eu mi-am aranjat ideile, i-a răspuns placid Poirot.

Japp râse din toată inima.

— Tipule, îmbătrâneşti, făcu el, uitându-se spre mine. Asta nu-i pentru noi, tinerii, spuse el cu voce tare.

— Quel dommage! replică Poirot.