Domnul Mayherne îşi aranjă ochelarii şi-şi drese glasul cu un fel de tuse seacă, ce-i era cu totul caracteristică. Apoi se uită din nou la omul din faţa sa ce era învinuit de crimă cu premeditare.

          Domnul Mayherne era un om mic de statură, sigur pe sine, corect îmbrăcat, ca să nu spunem neglijent, cu ochi vicleni şi iscoditori. Câtuşi de puţin un om care putea fi dus de nas. Totodată, ca avocat, reputaţia domnului Mayherne era deosebită. Când i se adresă clientului său, vocea îi era uscată, dar amabilă.

          — Trebuie să vă repet că vă aflaţi în pericol foarte grav şi că este necesară sinceritate absolută.

          Leonard Vole, care privea, cu o expresie de om ameţit, la peretele alb din faţa sa, îşi mută ochii la avocat.

          — Ştiu, spuse el neajutorat. Tot îmi repetaţi asta. Dar, se pare că încă nu-mi dau seama că sunt acuzat de crimă… Crimă. Şi o crimă atât de laşă.

          Domnul Mayherne era un om practic, un sentimental. Tuşi încă o dată, îşi scoase ochelarii, îi şterse cu grijă şi-i puse din nou la ochi. Apoi spuse:

          — Da, da, da. Acum, dragă domnule Vole, o să facem un efort hotărât să te salvăm şi vom reuşi… Vom reuşi. Dar îmi trebuie faptele. Trebuie să aflu ce prejudiciu îţi va aduce cazul. Apoi ne putem alege cea mai bună cale de apărare.

          Tânărul continua să se uite în acelaşi fel ameţit, neajutorat. Domnului Mayherne cazul i se păruse destul de întunecat şi vina arestatului indubitabilă. Acum, pentru prima oară, îl trecu o undă de îndoială.

          — Credeţi că sunt vinovat, spuse Leonard Vole, încet. Dar, pe Dumnezeu, jur că nu sunt! Ştiu că totul pare îndreptat împotriva mea. Sunt ca prins într-o plasă – cu reţeaua toată în jurul meu, încurcându-mă în orice direcţie mă întorc. Dar n-am făcut-o eu, domnule Mayherne. N-am făcut-o!

          Aflat într-o asemenea situaţie, omul trebuia să-şi strige nevinovăţia. Domnul Mayherne ştia asta. Totuşi, fără să vrea, era impresionat. S-ar putea, cine ştie, ca Leonard Vole să fie nevinovat.

          — Aveţi dreptate, domnule Vole, spuse el grav. Cazul arată foarte negru în ce vă priveşte. Totuşi, accept asigurarea pe care mi-o daţi. Acum, haide să trecem la fapte. Aş vrea să-mi spuneţi, cu cuvintele dumneavoastră, cum de aţi cunoscut-o pe domnişoara Emily French.

          — Într-o zi, pe Oxford Street, am văzut o femeie în vârstă traversând strada. Ducea o mulţime de pachete. În mijlocul străzii le-a scăpat, a încercat să şi le adune, şi-a dat seama că un autobuz tocmai era s-o calce şi abia a reuşit să ajungă pe bordura trotuarului în siguranţă, ameţită şi zăpăcită de oamenii care strigaseră la ea. I-am adunat pachetele, am şters noroiul de pe ele, cât am putut mai bine, am legat din nou sfoara la unul şi i le-am dat înapoi.

          — Nu i-aţi salvat cumva viaţa?

          — Oh, doamne, nu! Tot ce-am făcut a fost un gest obişnuit de politeţe. Ea a fost grozav de recunoscătoare, mi-a mulţumit cu căldură şi a zis ceva în legătură cu manierele mele care nu seamănă cu cele ale majorităţii tinerilor – nu-mi amintesc cuvintele exacte. Apoi am salutat-o şi am plecat. Nu mă aşteptam s-o mai văd vreodată. Dar viaţa e plină de coincidenţe. Chiar în acea seară, am dat peste ea la o petrecere în casa unui prieten. Ea m-a recunoscut de îndată şi a cerut să-i fiu prezentat. Atunci am descoperit că era domnişoara Emily French şi că locuia în Cricklewood1. Am vorbit cu ea câtva timp. Cred că era o doamnă în vârstă căreia îi cădeau, deodată, aşa, cu tronc, oamenii. Astfel procedă şi cu mine din cauza unui gest absolut simplu, pe care oricine l-ar fi făcut. La plecare, mi-a strâns mâna cu căldură şi m-a invitat să-i fac o vizită. I-am răspuns, desigur, că mi-ar face multă plăcere şi atunci m-a întrebat în ce zi. Nu vroiam neapărat să mă duc, dar aş fi părut bădăran să refuz, aşa că am fixat pentru următoarea sâmbătă. După ce a plecat, am aflat ceva despre ea de la prietenii mei. Că era bogată, excentrică, locuia singură cu o fată de servici şi avea nu mai puţin de opt pisici.

          — Înţeleg, zise domnul Mayherne. Problema averii ei s-a pus atât de devreme.

          — Dacă vă închipuiţi că am întrebat… Începu Leonard Vole înfierbântat, dar domnul Mayherne îl potoli cu un gest.

          — Trebuie să cercetez cazul aşa cum va fi prezentat de cealaltă parte. Un observator obişnuit nu şi-ar fi dat seama că domnişoara French era o doamnă înstărită. Trăia modest, aproape sărăcăcios. Dacă nu vi s-ar fi spus contrariul, aţi fi considerat-o, foarte probabil, o femeie sărmană – în orice caz, la început. Cine v-a spus cu exactitate că era o femeie bogată?

          Prietenul meu, George Harvey, în casa căruia avusese loc petrecerea.

          — S-ar putea să-şi amintească acest lucru?

          — Nu prea ştiu. A trecut ceva timp de atunci.

          — Exact, domnule Vole. Vedeţi, principalul scop al acuzării va fi să stabilească că aveaţi greutăţi financiare – ceea ce e adevărat, nu-i aşa?

          Leonard Vole se înroşi.

          — Da, spuse el, încet. Avusesem o serie de ghinioane chiar atunci.

          — Tocmai, repetă domnul Mayherne. Având, cum ziceam, dificultăţi financiare, aţi întâlnit-o pe această bătrână bogată şi aţi cultivat-o cu asiduitate. Acum, dacă am presupune că nu ştiaţi că era bogată şi că o vizitaţi numai din pură bunătate…

          — Aşa e şi cazul.

          — Aş zice să nu discutăm acest aspect. Îl privesc din afara lui. Foarte multe depind de memoria domnului Harvey. Îşi va reaminti discuţia sau nu? Ar putea fi sfătuit că creadă că ea a avut loc mai târziu?

          Leonard Vole se gândi câteva minute. Apoi spuse destul de direct, cu o faţă cam palidă:

          — Nu cred că această cale ne va reuşi, domnule Mayherne. Mai mulţi din cei prezenţi au auzit remarca sa şi unul sau doi m-au tachinat în legătură cu cucerirea unei bătrâne bogate.

          Avocatul se strădui să-şi ascundă dezamăgirea cu un gest al mâinii.

          — Ghinion, spuse el. Dar vă felicit pentru sinceritatea dumneavoastră, domnule Vole. În dumneata îmi pun speranţa să mă ghidezi. Judeci foarte corect. A ne menţine pe linia pe care o sugerasem ar fi fost dezastruos. Trebuie să abandonăm ideea asta. Ai cunoscut-o pe domnişoara French, i-ai făcut vizite; cunoştinţa cu ea a progresat. Vrem un motiv clar pentru toate astea. De ce, dumneata, un tânăr de 33 de ani, arătos, pasionat de sport, îndrăgit de prieteni, îţi dedici atâta din timpul dumitale unei femei în vârstă cu care nu prea ai ce împărţi?

          Leonard Vole făcu un gest nervos cu mâinile.

          — Nu ştiu ce să vă spun, pur şi simplu nu ştiu ce să vă spun. După prima vizită, a insistat să vin din nou, a spus că e singură şi nefericită. M-a pus într-o situaţie delicată s-o refuz. Îşi arăta atât de clar dragostea şi afecţiunea faţă de mine, încât am fost pus într-o postură dificilă. Vedeţi, domnule Mayherne, sunt slab din fire – mă las luat de val – sunt unul din acei oameni care nu pot spune nu. Şi, credeţi-mă, dacă vreţi sau nu, după a treia sau a patra vizită pe care i-am făcut-o, am descoperit că ţin cu adevărat la bătrână. Mama s-a prăpădit când eram mic, m-a crescut o mătuşă şi a murit şi ea înainte de a împlini eu 15 ani. Dacă vă spun că, într-adevăr, îmi plăcea să fiu cocoloşit şi răsfăţat cred că aţi râde.

          Domnul Mayherne nu râse. În schimb, îşi scoase din nou ochelarii, îi şterse – semn că medita profund.

          — Îţi accept explicaţia, domnule Vole, spuse el în sfârşit. Cred că e probabilă din punct de vedere psihologic. Dacă un juriu îşi va însuşi această părere, asta-i altă chestiune. Te rog, continuă-ţi povestirea. Când te-a rugat, prima dată domnişoara French să-i pui ordine în afaceri?

          — După a treia sau a patra vizită pe care i-am făcut-o. Ştia puţine lucruri despre problemele băneşti şi era preocupată de unele investiţii.

          Domnul Mayherne ridică privirea hotărât:

          — Ai grijă, domnule Vole. Servitoarea, Janet Mackenzie, declară că stăpâna sa se pricepea la afaceri şi-şi conducea toate treburile şi acest lucru este susţinut de mărturia bancherilor ei.

          — N-am ce face, spuse Vole cu seriozitate. Asta mi-a zis ea.

          Domnul Mayherne îl privi o clipă sau două în tăcere. Deşi nu avea intenţia s-o mărturisească, credinţa sa în nevinovăţia lui Leonard Vole se întări în acea clipă. Ştia câte ceva despre mentalitatea bătrânelor doamne. Şi-o imagina pe domnişoara French îndrăgostită de tânărul arătos, vânând pretexte pentru a-l aduce în casa ei. Ce era mai plauzibil decât să pretindă că nu se pricepe la afaceri şi să-l roage s-o ajute în problemele ei băneşti? Era o femeie de lume şi-şi putea da seama că orice bărbat ar fi fost uşor flatat admiţându-i-se superioritatea. Leonard Vole fusese flatat. De asemena, poate nu a vrut să-i ascundă acestui tânăr că era bogată. Emily French fusese o bătrână cu voinţă puternică, dorind să fixeze ea însăşi preţul pentru ceea ce cumpăra. Toate astea îi trecură repede prin cap domnului Mayherne, dar nu schiţă nici un semn în această privinţă şi puse o nouă întrebare:

          — Şi v-aţi ocupat de afacerile sale la cererea ei?

          — Întocmai.

          — Domnule Vole, spuse avocatul, am să vă pun o întrebare foarte serioasă şi una vitală, la care aş vrea un răspuns sincer. Aveaţi dificultăţi financiare. V-aţi ocupat de afacerile unei bătrâne – o bătrână care, potrivit propriilor sale declaraţii, nu ştia mai nimic despre business. Aţi transferat vreodată, sau în vreun fel, în propriul dumneavoastră folos acţiuni de bursă cu care aţi operat? V-aţi angajat în vreo tranzacţie pentru avantajul dumneavoastră pecuniar, care ar fi cam tenebroasă? El îi opri răspunsul celuilalt. Aşteptaţi o clipă înainte de a răspunde. Ne sunt deschise două căi: ori putem înfăţişa probitatea şi cinstea cu care i-aţi condus afacerile, subliniind, totodată, cât de improbabil e faptul de a fi comis crima pentru a obţine banii pe care i-aţi fi dobândit prin mijloace infinit mai uşoare. Dacă, pe de altă parte, există ceva în activitatea dumneavoastră de care acuzarea s-ar putea agăţa – dacă, s-o spunem pe şleau, ea poate dovedi că aţi escrocat-o pe bătrână în vreun fel, trebuie să adoptăm poziţia că nu aţi avut nici un motiv pentru crimă, de vreme ce ea era deja o sursă profitabilă de venit pentru dumneata. Observaţi deosebirea. Acum, vă rog să vă gândiţi înainte de a răspunde.

          Dar Leonard Vole nu se gândi deloc.

          — Cât m-am ocupat de afacerile domnişoarei French am fost perfect cinstit şi deasupra oricărei bănuieli. Am acţionat în interesul ei cât mi-a stat mai bine în putinţă, aşa cum ar descoperi oricine s-ar uita prin dosare.

          — Mulţumesc, spuse domnul Mayherne. M-aţi liniştit foarte mult. Vă fac complimentul că vă cred mult prea deştept ca să mă minţiţi într-o chestiune atât de importantă.

          — Sigur, zise Vole, serios, cel mai puternic argument în favoarea mea este lipsa de motive. Considerând că am cultivat cunoştinţa unei bătrâne bogate în speranţa de a obţine bani de la ea – aceasta, cred, este substratul spuselor dumneavoastră – sigur, moartea ei nu mă frustrează în speranţele mele?

          Avocatul se uită la el încremenit. Apoi, în mod cu totul voit, repetă gestul său automat cu ochelarii. Abia după ce i-a pus la loc spuse:

          — Nu ştiţi, domnule Vole, că domnişoara French a lăsat un testament al cărui principal beneficiar sunteţi?

          — Ce? Acuzatul sări în picioare. Uluirea sa era evidentă şi naturală. Doamne! Ce vorbiţi acolo? Mi-a lăsat mie banii ei?

          Domnul Mayherne încuviinţă încet. Vole se prăbuşi în scaun cu capul în mâini.

          — Pretindeţi că nu ştiţi nimic despre acest testament?

          — Dacă pretind? Nu pretind nimic. N-am ştiut deloc de el.

          — Ce-aţi spune dacă v-aş zice că servitoarea, Janet Mackenzie, jură că aţi ştiut? Că stăpâna sa i-a spus ei clar că v-a consultat asupra problemei şi v-a povestit de intenţiile sale?

          — Să-mi spună? Minte! Nu, merg prea departe. Janet este o femeie în vârstă. I-a fost ca un câine credincios stăpânei sale şi nu i-am plăcut. Era geloasă şi suspicioasă. Aş zice că domnişoara French şi-a mărturisit intenţiile lui Janet şi că Janet, ori a interpretat greşit ceva din ceea ce stăpână-sa i-a zis, ori era convinsă, în sinea ei, că eu am îndemnat-o pe bătrâna doamnă s-o facă. Aş zice că ea însăşi crede acum că domnişoara French i-ar fi spus cu adevărat asta.

          — Nu vi se pare că îi sunteţi atât de antipatic încât să mintă în mod conştient?

          Leonard Vole arăta şocat şi tresări.

          — Nu, nu cred. De ce ar face-o?

          — Nu ştiu, spuse domnul Mayherne pe gânduri. Dar e fosrte pornită împotriva dumitale.

          Bietul tânăr gemu din nou.

          — Încep să înţeleg, murmură el. E groaznic. I-am făcut de petrecanie, asta or să spună, am forţat-o să facă un testament prin care-şi lasă banii mie şi, apoi, mă duc acolo în noaptea aceea şi nu-i nimeni acasă – e găsită a doua zi… Oh, doamne, e groaznic!

          — Greşiţi când afirmaţi că nu era nimeni în casă, spuse domnul Mayherne. Janet, după cum vă amintiţi, trebuia să iasă în seara aceea. A plecat, dar pe la nouă şi jumătate s-a întors să ia tiparul unei mâneci de bluză pe care i-l promisese unei prietene. A intrat prin uşa din dos, s-a urcat la etaj, l-a luat şi a ieşit din nou. A auzit voci în sufragerie, deşi nu a putut distinge ce spuneau, dar jură că una dintre ele era a domnişoarei French şi cealaltă a unui bărbat.

          — La nouă şi jumătate, spuse Leonard Vole. La nouă şi jumătate… Sări în picioare. Atunci sunt salvat… Salvat…

          — Ce vrei să spui prin salvat? Strigă domnul Mayherne, uimit.

          — La nouă şi jumătate mă întorsesem acasă! Soţia mea o poate dovedi. Am plecat de la domnişoara French pe la nouă fără cinci. Am sosit acasă pe la nouă şi douăzeci. Soţia mă aştepta. Oh, slavă domnului, slavă domnului! Şi binecuvântat fie tiparul de mânecă al Janetei Mackenzie.

          În etuziasmul său, nu observă că expresia gravă de pe faţa avocatului nu se schimbase. Şi cuvintele acestuia îl aduseră pe pământ ca un trăsnet.

          — Atunci, cine, după părerea dumitale, a ucis-o pe domnişoara French?

          — Cum, un bandit, desigur, cum s-a crezut la început. Fereastra a fost forţată, vă amintiţi. A fost omorâtă cu lovitură puternică de rangă, şi aceasta a fost găsită zăcând pe podea lângă trup. Şi mai multe lucruri lipseau. Dacă n-ar fi fost bănuielile absurde ale Janetei şi antipatia ei pentru mine, poliţia nu ar fi deviat niciodată de la urmele cele corecte.

          — Asta nu prea ţine, domnuie Vole, spuse avocatul. Lucrurile care lipsesc sunt nişte fleacuri fără valoare, luate întâmplare. Şi semnele de pe fereastră nu au fost deloc concludente. Apoi, gândeşte-te la dumneata. Spui că nu mai erai în casă la nouă şi jumătate. Atunci cine era bărbatul pe care Janet l-a auzit vorbind cu domnişoara French în sufragerie? N-ar fi putut avea o discuţie cât de atât amicală cu un spărgător.

          — Nu, spuse Vole. Nu… Arăta perplex şi descurajat. Dar, oricum, adăugă cu mai multă încredere, mă scoate din cauză. Am un alibi. Trebuie s-o vedeţi pe Romaine, soţia mea, imediat.

          — Desigur, consimţi avocatul. Ar fi trebuit s-o văd pe doamna Vole, dacă nu ar fi fost absentă când v-am arestat. Am telefonat imediat la Scotland Yard şi înţeleg că se întoarce în seara asta. Am să-i fac o vizită de îndată ce plec de aici.

          Vole dădu din cap aprobator, o mare expresie se satisfacţie se aşternu pe faţa sa.

          — Da, Romaine vă va spune. Doamne, ce şansă, ce noroc.

          — Scuzaţi-mă, domnule Vole, dar vă iubiţi foarte mult soţia?

          — Da.