DIN PARTEA AUTORULUI

Dacă ne ocupăm de „radiografierea” unor cazuri de infracţionism, n-o facem dintr-o curiozitate bolnăvicioasă; n-o facem nici de dragul senzaţionalului, ci animaţi de sco­puri sociale majore. Îi asigurăm pe cititorii noştri că atunci când, de pildă, ni s-au relatat amănunte în legătură cu o crimă, carnea ni s-a încrâncenat, iar sufletul ni s-a umplut de ură împotriva făptaşilor. Dar este tot atât de adevărat că, ceva mai târziu, când ni s-au arătat nişte fotografii din care ne priveau doi adolescenţi frumoşi, cu căutături ino­cente şi pure, ne-am simţit dintr-o dată sub povara unor întrebări fundamentale:

– cei doi adolescenţi s-au născut în zilele noastre, au învăţat în şcolile noastre; cum au ajuns la infracţiuni atât de grave?

– care au fost cauzele familiale sau subiective sau sociale care i-au împins spre jaf şi crimă?

– ce anume le-a favorizat infracţiunea, ce anume ar fi putut s-o împiedice?

A găsi răspunsul la asemenea întrebări, a le trata cu toată seriozitatea, înseamnă a pune în lumină nu numai istoricul infracţiunii, ci şi a întreprinde o operă de prevenire, de avertizare a părinţilor, a tinerilor, cu scopul clar de a preîntâmpina declanşarea altor cazuri nenorocite.

Dar însuşi faptul că, în condiţiile generale favorizante unei educaţii sănătoase, apar acte antisociale de o mare gravitate, demonstrează că în procesul complex al edu­caţiei civice sunt încă multe abateri de la normele noastre de convieţuire – manifestări de parazitism social, dispreţ faţă de muncă, fuga după câştiguri prin mijloace necinstite, alunecarea în comportări imorale cu consecinţe grave.

A gândi că procesul educativ se desfăşoară de la sine, fără a iniţia acţiuni concrete, permanente, precum şi a subestima posibilitatea apariţiei unor devieri de comporta­ment social duce la slăbirea vigilenţei civice, la pasivitate, la tocirea spiritului combativ. În munca educativă orice neglijenţă, atitudine de indiferenţă, de toleranţă faţă de manifestări fie ele chiar şi „mărunte” poate degenera în deformări de comportament cu implicaţii sociale.

Toate acestea pledează pentru creşterea răspunderii factorilor educativi ai societăţii, pentru aplicarea fermă a măsurilor de ordin educativ şi social de către şcoală, fami­lie, organizaţii de masă, opinia publică, menite să contri­buie într-o măsură mai mare, cu mai multă eficienţă şi fermitate în formarea unei înalte conştiinţe socialiste. De aici şi rosturile anchetelor sociale de faţă, încredinţate tiparului.

UN CAZ DE DISPARIŢIE[1]

Bătrânul părinte a aşteptat o zi... două... zece. În cea de-a unsprezecea s-a hotărât să se prezinte la miliţie şi să reclame dispariţia fiicei sale, Valeria Ştefan, în vârstă de 22 de ani.

„Sâmbătă, 18 martie 1967, relata tatăl, fiica mea a plecat de acasă şi nu s-a mai întors nici până în prezent. Relaţiile dintre mine şi fiică au fost bune şi nu cunosc cauzele dispariţiei. Am căutat-o la mătuşa ei şi la o colegă de la lucru care mi-au spus că de la data de 18 n-au mai văzut-o. Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla. Menţionez că fiica mea este în relaţii bune cu mine.”

Aşa s-a născut un dosar de urmărire cu nr. 22145/1967... O dispariţie... Un caz la a cărui rezolvare miliţia a lucrat timp de doi ani şi jumătate. Poate că l-ar fi putut rezolva într-un termen mai scurt, nu-mi dau seama, oricum nu asta-i problema pe care intenţionez să o pun în lumină.

Dosarul nr. 22145/1967... L-am avut în faţă, l-am răsfoit, l-am citit, l-am studiat, aş spune, cu pasiune, căci între scoarţele sale sunt închise spre păstrare observaţii nu numai criminalistice, ci şi sociale.

Aşadar, un caz de dispariţie. La prima lectură, pro­blema mi s-a părut simplă, dar zăbovind asupra fiecărei piese, urmărind apoi dosarul până la Tribunalul Suprem, am realizat pe deplin complexitatea cauzei. Fără îndoială, lucrătorii de miliţie care au colaborat la rezolvarea cu succes a dosarului au avut de înfruntat greutăţi de un tip aparte. Nu este vorba de acele greutăţi ivite într-o infrac­ţiune ce s-a voit perfectă şi care, asemenea unei forti­ficaţii, îl împiedica pe criminalist să se apropie de cheia enigmei... Dar să încercăm să parcurgem împreună labi­rintul cazului nr. 22145/1967.

I. O primă greşeală civică

Un părinte, Vasile Ştefan, domiciliat în Bucureşti, recla­mă la 31 martie 1967 dispariţia fiicei, în condiţii care-l în­grijorează. Din capul locului, constatăm un amănunt care nu ne poate lăsa indiferenţi: Valerica Ştefan a dispărut în ziua de 18 martie, iar reclamaţia este depusă şi înre­gistrată la 31 martie 1967, deci după 13 zile. Acele cuvinte autoliniştitoare ale părintelui: „Să mai aştept o zi... încă una... poate că totuşi se întoarce acasă” au reprezentat pentru organul de urmărire un prim handicap, dar nu şi cel mai serios.

„Relaţiile dintre mine şi fiică au fost bune, mărturiseşte îndurerat tatăl dispărutei. Am căutat-o la mătuşa ei şi la o colegă de la lucru care mi-au spus că de la data de 18 n-au mai văzut-o. Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla.”

Să reţinem aceste cuvinte din încheierea reclamaţiei adresată miliţiei. Coala de hârtie devenită acum docu­ment a poposit pe masa de lucru a ofiţerului însărcinat să facă lumină. O obligaţie profesională îl va determina să cerceteze reclamaţia, pe urmă să analizeze cazul cu o obiectivitate pe cât posibil deplină, în clipa aceea nu va avea nici un motiv să-l suspecteze pe bătrânul părinte sau să-i pună sub semnul îndoielii sinceritatea cuvintelor: „Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indi­ciu unde s-ar putea afla”. Se va grăbi să facă o prima mişcare, adică să transmită tuturor posturilor de miliţie din ţară semnalmentele dispărutei.

Iată-le:

Ştefan Valerica

Născută: 1945, martie, 1

Înălţimea: 1,70 m

Corpolenţa: slabă

Fruntea: înaltă

Ochii: dispuşi orizontal, căprui

Sprâncenele: arcuite, împreunate

Nasul: rectiliniu, mic

Gura: mică, buzele subţiri

Dinţii: compleţi

Bărbia: rotundă

Urechile: mari, distanţate

Mâinile: normale

Picioarele: normale

Semne particulare: nu are

Îmbrăcămintea:

Palton din stofă închisă, cu carouri, cu mâneci chimono

Rochie de jerseu de culoare bej

Pulover din relon

Pantofi din antilopă

Ciorapi indeşirabili

Poşetă de culoare albă, dreptunghiulară...

Pe lângă aceste semnalmente, a mai fost transmisă ace­loraşi organe de urmărire şi fotografia dispărutei, ceea ce înlesnea şi mai mult operaţiile de căutare şi identificare a cetăţenei Ştefan Valerica. Din acest moment – şi vă rog, stimaţi cititori, să vă imaginaţi ce reprezintă acest lucru pe scară naţională – a fost declanşat un întreg aparat de urmărire. Şi zilele au prins să se scurgă una după alta fără ca vreun post din ţară să semnaleze prezenţa tinerei dispărute. Iată însă că la 13 iunie 1967, părintele dispărutei se prezintă din nou la miliţie pentru a-şi completa reclamaţia depusă la 31 martie cu încă o declaraţie. Extrag din declaraţie ideile principale:

– Valerica Ştefan a terminat liceul în 1965, a încercat să intre la o facultate şi nu a izbutit. S-a angajat la Direc­ţia Centrală de Statistică unde a lucrat până la 1 ianua­rie 1967, când s-a transferat ca angajată civilă, la un ser­viciu al M.F.A.

– Mama Valericăi a murit în urmă cu un an. De aceea s-a apropiat foarte mult de mătuşa sa, Marina Bălu. Din când în când, dormea şi pe la ea.

– Ştefan Vasile, căutând prin lucrurile fiicei, a găsit câteva scrisori de la un oarecare Mircescu Dan din Braşov. În luna decembrie 1966, Valerica a plecat într-o deplasare de câteva zile la Braşov, în interes de serviciu. Cel puţin aşa-i spusese tatălui. Recent, tatăl aflase de la Marina Bălu că Valerica îl minţise: plecase la Braşov nu în inte­res de serviciu, ci mânată de interese personale.

„Cred că în momentul când a dispărut de acasă, fiica mea era însărcinată – mărturiseşte Şt. V. în declaraţia sa – deoarece imediat ce venea de la serviciu se îmbrăca într-un capot foarte larg. Aceasta este o presupunere, nu o certitudine, şi probabil că a plecat undeva pentru a-şi face o intervenţie. De la cumnata mea am aflat că înainte de dispariţie şi-a manifestat dorinţa să meargă la Giurgiu.”

Subliniez cuvintele care întăresc caracterul echivoc al acestei părţi – cea mai revelatoare din declaraţie:

Cred că... era însărcinată;

aceasta este o presupunere, nu o certitudine;

şi-a manifestat dorinţa să meargă la Giurgiu.

Dosarul nr. 22145/1967... Un caz de dispariţie. Zăbovind asupra unor documente, m-am pomenit gândindu-mă la acel ofiţer (sau acei ofiţeri), învestit de legile societăţii, căruia i-a fost hărăzit să pătrundă în universul moral şi spiritual al Valericăi Şt. Desigur, el are o profesiune, şi încă una grea – e criminalist. Lui şi nu altcuiva societatea îi cere un răspuns la întrebarea „Unde a dispărut Valerica Ştefan şi de ce?” Profesiunea îl obligă la însuşirea unei tehnici – să ştie să ridice o amprentă, un fir de păr, să explice taina unei hârtiuţe. Dar, în acelaşi timp, prin forţa împrejurărilor, el va fi pus în situaţia de a pătrunde şi înţelege un anume mediu social, de a descifra un suflet, un caracter omenesc, în clipele acelea, El este obligat să fie nu numai criminalist, ci şi psiholog, şi sociolog, şi medic, şi judecător. În consecinţă – am simţit dorinţa de a sta de vorbă cu cei care, în etape diferite, au lucrat la rezolvarea cazului.

Întrebare: Tovarăşe locotenent-colonel Ştefan Pavel, v-aş ruga să-mi răspundeţi la câteva întrebări. Aţi lucrat, în prima etapă, la rezolvarea dosarului 22145^/967. Aţi semnat referatul iniţial de deschidere a anchetei. Care a fost, după părerea dumneavoastră, marea greutate de care v-aţi lovit?

Răspuns: Este interesant că marea greutate de care ne-am lovit n-a fost nicidecum de ordin criminalistic, ci de ordin civic. Toţi ne cereau cu lacrimi în ochi s-o găsim pe Valerica Ştefan, dar, în acelaşi timp, ne ascundeau, con­ştient sau inconştient, adevăruri care ne-ar fi ajutat şi ar fi simplificat cercetările. Universul Valericăi Şt. era departe de a fi unul moral şi acest lucru, aşa cum aţi constatat şi dumneavoastră, îl ştiau mătuşa precum şi Ioana Ţipei, prietena Valericăi, şi mai puţin părintele dispărutei.

...Da, e un paradox ca, pe de o parte, tu, cetăţean, să ceri miliţiei să-ţi găsească o fiinţă dragă care a dispărut de acasă, iar pe de altă parte, să înalţi în calea organului de urmărire tot felul de obstacole clădite din teamă şi prejudecăţi.

Să urmărim acum, respectând cronologia cercetărilor, cum au fost clădite aceste obstacole.

Mai întâi, la 30 martie 1967, părintele dispărutei decla­ră că: „Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla”, ca apoi, la 13 iunie 1967, să adauge cu privire la fiica dispărută, trei elemente esen­ţiale: că era însărcinată; că a plecat undeva pentru a-şi întrerupe cursul normal al sarcinii; că şi-a manifestat do­rinţa să plece la Giurgiu.

Dar şi aceste trei elemente sunt oferite I.M.M.B.-ului nu ca certitudini, ci ca simple presupuneri. De unde acest echivoc? „De la cumnata mea am aflat...” se destăinuie Ştefan Vasile.

Un fir de păr descoperit la locul faptei îl pui la micro­scop şi, analizându-l, îi determini, fără ezitări, particulari­tăţile. Dar unui om care, pe deasupra, mai e şi părintele sau ruda dispărutei n-ai cum, până la probele contrarii, să-l analizezi şi să-i determini gradul de sinceritate. Într-adevăr, tatăl aflase de la cumnata adevăruri despre fiica sa, dar a greşit din punct de vedere civic prezentând miliţiei acest adevăr – certitudine sub semnul unor presupuneri şi probabilităţi.

II. A doua greşeală civică

Deci tatăl Valericăi Ştefan află anumite date impor­tante de la cumnata sa. În mod firesc, cetăţeana Marina Bălu, mătuşa dispărutei, este invitată la 16 iunie la I.M.M.B. pentru a fi ascultată. Se prezintă. N-a fost zgârcită în relatări, drept care procesul-verbal de ascultare numără peste patru pagini. Nu voi reproduce integral documentul, ci îmi voi îngădui, apelând la procedeul publicistic „întrebare-răspuns”, să pun în lumină, respectând autenticitatea pieselor de la dosar, datele ce interesează cauza.

Întrebare: În ce relaţii aţi fost cu nepoata dv.?

Răspuns: Eram ataşată de ea, iar după moartea sorei mele, m-am ataşat şi mai mult de dânsa. Dormea uneori la mine, mânca, îmi povestea de-ale ei...

Întrebare: Ce prieteni, prietene a avut? Întreţinea relaţii intime cu cineva?

Răspuns: N-am reuşit să-i cunosc prietenii, prietenele sau dacă întreţinea vreo relaţie intimă cu cineva. Ştiu doar că dintre colegele de serviciu cea mai apropiată îi era Ioana Ţipei.

Întrebare: Şi dintre colegi?

Răspuns: După înhumarea sorei mele, asta s-a petrecut la 30 martie 1966, Valerica a rămas câteva zile acasă. Ziua rămânea singură, seara însă veneam şi eu, ca să nu doarmă singură, într-una din zile mi-a spus c-o să treacă pe la dânsa un coleg, unul Adrian Şerbu, care a fost şi la înmormântare, ca să-i aducă salariul. Faptul acesta, că Adrian Şerbu fusese la înmormântare şi că în ziua aceea urma să-i aducă salariul, nu mi-a creat vreo bănuială.

Întrebare: Ce alte amănunte intime despre viaţa nepoatei dv. ne puteţi relata?

Răspuns: Cred că era pe la sfârşitul lunii iunie (1966, N.A.), într-o după-amiază, când nepoata mea mi-a telefo­nat şi m-a rugat să vin imediat la dânsa, deoarece este bolnavă. M-am dus. Când m-a văzut, a început să plângă şi să-mi spună că are o hemoragie puternică, că stătuse pe treptele de ciment din faţa casei şi răcise.

Întrebare: Şi care era adevărul?

Răspuns: Am chemat „Salvarea” care a transportat-o la Maternitatea raionului Tudor Vladimirescu. Acolo, medicul a constatat că nepoata suferise un avort spontan...

Întrebare: Aţi aflat cine era bărbatul?

Răspuns: Atât eu, cât şi fiica şi nora mea am încercat în mod discret să aflăm cu cine a întreţinut relaţii, dar n-am reuşit.

Întrebare: Cumnatului dumneavoastră ce i-aţi spus? Răspuns: Nu i-am spus adevărul. Valerica m-a rugat să nu care cumva să-i spun, că dacă tatăl ei află cumva cauza hemoragiei, atunci ea se sinucide.

Întrebare: Vă daţi seama că orice amănunt intim din viaţa Valericăi Ştefan ne poate ajuta s-o găsim. Ce mai ştiţi? Povestiţi-ne!

Răspuns: În luna august 1966, Valerica a plecat în con­cediu, pe litoral. Nu ştiu în ce staţiune. La întoarcere, mi-a povestit că, în concediu, a cunoscut-o pe Tania Boeru din Braşov, iar după câteva zile pe amantul ei, un oarecare Mircescu, în etate de 60 ani, dar un bărbat foarte bine. Au petrecut împreună. Cu acest prilej, a mai cunoscut un turist străin, foarte drăguţ. Este necesar să precizez că Mircescu a invitat-o pe Valerica să facă împreună o excursie în R.D.G. Prin septembrie, după ce a venit de la mare, a venit la mine şi mi-a spus că pleacă din nou pe litoral, într-o deplasare...

Întrebare: Chiar într-o deplasare?

Răspuns: Am bănuit că nu-i vorba de o deplasare şi am ţinut să-i atrag atenţia să nu care cumva să facă vreo greşeală. Mi-a jurat pe mormântul mamei sale că n-o să mai facă nici o greşeală.

Întrebare: Cu aceşti amici din Braşov a mai ţinut legătura? Răspuns: A primit o scrisoare de la Mircescu care o invita acolo. Ştiu că în decembrie 1966 a plecat pentru câteva zile la Braşov, împreună cu colega ei. Ioana Ţipei. Când s-a înapoiat, mi-a povestit că a petrecut foarte bine, că a fost la restaurant cu Mircescu care s-a purtat foarte fru­mos cu dânsa... Abia mai târziu, am aflat că acest Mircescu i-ar fi propus Valericăi să trăiască cu el şi ea l-a refuzat.

Întrebare: De unde cunoaşteţi acest amănunt?

Răspuns: Chiar de la nepoata mea. În ajunul sărbătorilor, mi-a spus că aşteaptă de la Braşov un brad. Văzând că nu l-a primit, am întrebat-o: „Ce-i cu Mircescu şi cu bra­dul făgăduit?”, iar ea mi-a răspuns: „Dă-l încolo că a fost porc, mi-a propus să-i devin amantă şi l-am refuzat”.

Întrebare: În ultima vreme, n-aţi observat nimic neobişnuit în ţinuta exterioară a nepoatei?

Răspuns: Cu toţii am observat, nu cu mult înainte de dis­pariţie, că Valerica începe să se îngraşe. Ba nora mea a întrebat-o ce are că se îngraşă aşa de mult, întrebare pe care i-am pus-o şi eu şi la care mi-a răspuns că nu are nimic, că-mi seamănă mie şi de aceea se îngraşă. Nora mea i-a recomandat să mănânce mai puţin.

Întrebare: Credeţi că era însărcinată?

Răspuns: N-am văzut nici o schimbare în felul ei de a fi, deci n-am putut să-mi lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată.

Întrebare: Vă gândiţi oare la un bărbat cu care Valerica ar fi putut să întreţină legături?

Răspuns: Ştiu eu? Poate că ce o să vă spun acum este demn de luat în seamă, în perioada când mama ei încă nu murise şi era internată la spitalul Caritas, a cunoscut acolo un medic – Naşcu – chirurg. Acest medic e în vârstă – să aibă 60 de ani – are maşină şi de foarte multe ori mergea cu Valerica după medicamente pentru mama ei. După decesul mamei, ea a continuat să se plimbe cu doc­torul Naşcu. În jurul datei de 1 mai 1966, Valerica s-a întâlnit cu el în Piaţa Unirii şi au mers împreună cu ma­şina. După câte ştiu, i-a propus s-o ducă la el acasă, la un coniac, dar ea a refuzat.

Întrebare: Totuşi, n-aţi observat nimic neobişnuit în con­duita sa?

Răspuns: Neobişnuit?! Să vedeţi, cu o săptămână înainte de dispariţia ei, am fost împreună la cimitir, la mormântul mamei sale, unde n-a plâns. Curios mi s-a părut faptul că după asta s-a oprit la mormântul unei tinere de 18 ani, pe care n-a cunoscut-o, dar a aflat că ar fi murit intoxicată, şi a început să plângă foarte tare, atât de tare că n-am putut s-o liniştesc.

Întrebare: Când aţi vorbit ultima oară cu Valerica?

Răspuns: În seara zilei de 17 martie, mi-a dat un telefon din oraş, dar n-a vorbit cu mine, ci cu noră-mea.

Întrebare: Şi ce i-a spus?

Răspuns: S-a scuzat că n-o să poată să treacă sâmbătă după-amiază pe la noi, că trebuie să facă nişte cumpă­rături şi că în mod sigur duminică seara va veni pe la noi.

Întrebare: Avea, deci, asupra ei o sumă de bani?

Răspuns: Tot cu o săptămână de zile înainte de dispariţie, am văzut la ea un pachet de câte o sută. Mi-a zis că are în jur de 2 000 lei şi că-i păstrează până la leafă ca să facă cumpărături pentru parastasul mamei.

Marina Bălu a semnat procesul-verbal de ascultare la 16 iunie 1967, deci la două luni după dispariţia Valericăi Ştefan. Se poate lesne presupune durerea care s-a aşter­nut asupra familiei bătrânului Ştefan – întrebări chinui­toare, nopţi de insomnie, apoi acea nesfârşită şi epuizan­tă aşteptare... Poate totuşi nu i s-a întâmplat nimic... Poate că totuşi se întoarce... Poate că totuşi miliţia are s-o gă­sească. Miliţia, desigur, în cele din urmă a găsit-o. Ce-i drept, după doi ani şi jumătate, dar a găsit-o. De aceea, analizând cazul şi din punct de vedere civic, suntem îndrep­tăţiţi să ne întrebăm: „Oare familia dispărutei a ajutat cu sinceritate autorităţile? Oare mătuşa Valericăi Ştefan a relatat, la data ascultării, tot ceea ce ştia despre nepoată?”

Vom răspunde la aceste întrebări nu cu intenţia de o mustra familia Ştefan, şi aşa îndeajuns de încercată, ci pentru a dezvălui opiniei publice ce poate genera, în pro­cesul cercetărilor poliţieneşti, un act de nesinceritate.

Aşadar, a fost ascultată mătuşa Valericăi Ştefan. Ce motiv ar fi avut miliţia să nu se încreadă în spusele acestei femei profund îndurerate de dispariţia nepoatei? Desigur, nici unul. Chiar dacă unele mărturii sunt echivoce. Ca de pildă: „N-am văzut nici o schimbare în felul ei de a fi, deci n-am putut să mă lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată”. Marina Bălu indică un nume – Adrian Şerbu – fost coleg cu Valerica „la vechiul ei serviciu”. În consecinţă este ascultat şi A. Ş. care, din capul locului, mărturiseşte:

a) ...că a trăit cu V. Şt. şi că se întâlnea în zilele libere la ea acasă;

b) ...că ştia de avortul spontan suferit de V. Şt. în vara lui 1966;

c) ...că a mai trăit cu dispăruta şi după ce s-a întors din concediu;

d) ...că din luna octombrie 1966, după apariţia Decretu­lui de lege cu privire la întreruperea cursului normal al sarcinii, au rupt legăturile;

e) ...că de când Valerica Şt. s-a transferat la un alt ser­viciu, n-a mai întâlnit-o. Nu ştie unde ar fi putut să dispară.

Marina Bălu mai indică un nume – Dan Mircescu – şi o localitate – Braşov. Cercetările se extind. Este ascul­tat şi „bătrânul cavaler” din Braşov. „Da, m-am întâlnit cu Valerica Ştefan, la începutul lunii decembrie, chiar la Braşov.” „Da, i-am reţinut camera la hotel «Sport».” „Da, i-am făcut anumite propuneri, dar ea le-a refuzat. Mi-a confiat că a trăit cu un turist străin, că a rămas însărcinată şi că era în căutarea unei soluţii

Continuându-se cercetările şi la noul loc de muncă, unde se stă de vorbă şi cu Ioana Ţipei, se constată urmă­toarele:

A fost încadrată prin transfer de la 1 februarie 1967. S-a dovedit o funcţionară conştiincioasă. În ziua dispariţiei, Valerica Ştefan s-a comportat normal. În cursul dimineţii i-a solicitat şefului permisiunea să plece de la serviciu mai devreme, motivând că ar avea de rezolvat unele pro­bleme familiale, cum ar fi parastasul mamei. Şeful a refuzat să-i satisfacă cererea, căci fixase o şedinţă. Totuşi, i-a atras atenţia: „Dacă şedinţa o să se termine mai de­vreme, o să poţi pleca!” în faţa acestui refuz categoric, Valerica Şt. s-a arătat nu numai nemulţumită, ci şi neliniş­tită: se vede treaba, i se strica o combinaţie. Totuşi, V. Şt. a avut posibilitatea să plece cu o jumătate de oră înainte de terminarea programului redus de sâmbătă.

Ioana Ţipei declară că Valerica Ştefan i-a spus că pleacă să facă nişte cumpărături pentru parastas.

La 23 iunie 1967, colectivul de lucrători de miliţie ai I.M.M.B. împuternicit cu rezolvarea cazului de dispariţie se întruneşte pentru a trece în revistă rezultatele primelor ve­rificări, în vederea elaborării ipotezelor şi a unui plan de măsuri. O întrebare domină discuţiile: „A fost sau nu Valerica Ştefan, la data dispariţiei, însărcinată?” Un răspuns precis la întrebare ar orienta investigaţiile în direcţii exacte. Părintele dispărutei afirmă „Cred că era... este o presu­punere şi nu o certitudine.” Şi adaugă: „De la cumnata mea am aflat că înainte de dispariţie şi-a manifestat dorin­ţa să meargă la Giurgiu”. Relatările cumnatei întăresc ideea de presupunere şi nu de certitudine. „N-am putut să mă lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată.” De Giurgiu nici pomeneală. Mircescu din Braşov declară: „…V. Şt. mi-a confirmat că a trăit cu un turist străin, că a rămas însărcinată şi că era în căutarea unei soluţii”. Să nu se fi destăinuit dispăruta mătuşii? N-ar fi fost exclus, dacă ţinem seama de accidentul din iulie 1966. Şi-apoi, V. Şt. îi dezvăluise lui Mircescu taina la începutul lui decem­brie, iar dispariţia sa a fost înregistrată după aproape patru luni. Poate că, în acest răstimp, Valerica să fi găsit o posibilitate ilegală de a-şi întrerupe cursul normal al sarcinii. Şi-apoi, de ce i s-ar fi destăinuit lui Mircescu şi Ioanei Ţipei nu, colegă şi prietenă intimă cu dispăruta? „A plecat cu jumătate de oră mai devreme, declară Ioana Ţipei. Mi-a spus că pleacă să facă nişte cumpărături pen­tru parastas.”

Unde-i adevărul? E oare cineva interesat să-l ţină ascuns? Dacă da, de ce? În căutarea unor răspunsuri, lucrătorii miliţiei hotărăsc să stea din nou de vorbă atât cu Marina Bălu, cât şi cu Ioana Ţipei.

La 24 iulie 1967, Marina Bălu este invitată la I.M.M.B. şi rugată să contribuie la elucidarea câtorva chestiuni.

— Aţi văzut la nepoata dumneavoastră o sumă de bani. De unde ar fi putut să o aibă?

— Ştiu că aceşti bani – 2 000 – îi avea împrumutaţi de la o persoană pe care n-o cunosc, prin prietena sa, Ioana Ţipei.

— Pentru ce o fi avut nevoie să împrumute atâţia bani?

— Nu-mi amintesc...

(În declaraţia de la 16 iunie M. B. afirma: „...pentru a face cumpărături pentru parastas”, ceea ce corespundea cu ceea ce relatase Ioana Ţipei, la locul de muncă.)

— Să fi întreţinut Valerica Ştefan relaţii intime cu un turist străin?

— Nu cunosc ca nepoata mea să fi avut relaţii intime cu un turist străin.

(Un răspuns categoric. Credibil. După acel avort spontan care-i permisese mătuşii să-i afle un secret nu plăcut, V. Şt. avea toate motivele să se ascundă faţă de M. B.)

— În declaraţia sa, cumnatul dv. şi tatăl dispărutei afir­mă textual: „...că e probabil ca fiica mea să fi fost gravidă şi că ar fi manifestat dorinţa să plece la Giurgiu”. Mai declară că ştia de această „probabilitate” de la cumnata sa. În această chestiune, ce ne mai puteţi spune?

— Imediat după dispariţia Valericăi, am aflat de la Ioana Ţipei că nepoata mea, cu banii care-i avea, a plecat în direcţia Giurgiu; mi-a mai spus că Valerica era însăr­cinată...

(Observaţi! Dintr-o dată, au apărut câteva elemente noi:

a) Banii pe care V. Şt. îi avusese asupra ei erau desti­naţi nu parastasului, ci unui alt scop.

b) Ioana Ţ. ştia că V. Şt. era însărcinată şi că, în ziua dispariţiei, a plecat în direcţia Giurgiu. Fapt pe care i l-a relatat Marinei Bălu imediat după dispariţia Valericăi.

c) Nici mătuşa, nici prietena intimă a dispărutei n-au dezvăluit de la bun început miliţiei aceste amănunte foarte importante.)