Mă uitam înmărmurit la valurile de verdeaţă care mă-nconjurau şi simţeam că-mi pierd minţile! Dădeam fără spor cu maceta în dreapta şi-n stânga şi aproape că-mi venea să bocesc. În ce coşmar putuse să se transforme o banală expediţie de hidrografiere a Amazonului inferior!

          Dacă n-aş fi băut atâta destruidor – un cocteil preparat cu mişcări hipnotice din aguardente, alune stoarse şi-o lămâie tăiată-n patru, n-aş fi ajuns aici!

          Din cine ştie ce calcule meschine şi obscure, îmi izbucnise-n mintea rasă de alcool ideea să-l trimit mătuşă-mii o vedere pe care o primisem în Santana, rest la un pachet de ţigări. Dar ce-o fi fost în capul celui care-mi închiriase barca în halul în care eram? De fapt, poate multele bancnote pe care i le pusesem în palmă îl convinseseră să-şi ia rămas bun de la ambarcaţiunea peticită.

          Terminasem Metrologie hidrografică şi lucram de ani de zile într-un birou la Agenţia Naţională de Hidrologie. Meseria mea de hârţogar se reducea la fişarea informaţiilor de profil apărute în presă, studierea de-a dreptul inutilă a maldărelor de noi statistici şi monitorizarea influenţei debitelor istorice asupra culturilor agricole, silvicole şi piscicole. Noroc că mă mai luăm cu Balomir, Coliac Balomir, coleg întru ratare. Ne lamentam continuu că nu suntem în situaţia privilegiată a celor puţini care muncesc din plăcere, jucam popice şi, peste toate, verificam cu o consecvenţă patologică noile sortimente de băuturi.

          Ei, de asta intrasem într-o stare de exuberanţă vecină cu demenţa când văzusem mail-ul cu recrutarea pentru expediţia internaţională Macapá – Santarém.

          Scot cartea poştală comună şi neclară, de-acum şi pătată, cu obeliscul ăla găurit şi anost care marca la o adică un punct zero ca atâtea altele de pe linia ecuatorului! Ce bine s-ar fi aranjat toate, dacă aş fi zvârlit-o de-atunci, dar îmi fusese jenă de vânzătoarea aia, teribil de amabilă şi zâmbitoare. Aşa că o strecurasem sfios în sân.

          Marco Zero. O mototolesc şi o arunc în hăul verde.

          Tare şi mişcându-mi buzele ca pentru surzi, l-am întrebat pe acel Ramón care mă ajutase să trag barca la mal:

          — Unde-aş pu – tea să gă – sesc nişte tim – bre?

          Am rămas cu ochii holbaţi când i-am auzit tirada nativului brazilian. N-ar fi fost mare necaz că nu făceam absolut nici o diferenţă între portugheză şi portugheza braziliană, însă apetenţa mea pentru limbi străine se mărginea la pronunţarea oarecum corectă a câtorva cuvinte şi expresii uzuale, de circulaţie internaţională: Ciao, merçi, maître d’hotel, ich liebe dich şi hasta la vista, baby!

          — Dos reales! Dos stampas! Am hispanizat eu englezescul „stamp” pentru marca de scrisoare. Fi – la – te – lía! Şi-am făcut cu degetele un pătrăţel micuţ, apoi un semn apăsat cu ştampila pe-un dreptunghi imaginar.

          Din noul potop de cuvinte am reţinut doar senhor şi direita, care sigur nu putea să însemne decât dreapta. Da şi gestul lui întărea asta!

          …Şi iată-mă aici, undeva între doi afluenţi ai Amazonului, Matapí şi braţul nordic al Villanovei, cred. Căutând un râuleţ, o apă curgătoare, ceva care să-mi indice un posibil drum de întoarcere.

          Prin buzunare, nimicuri. Telefonul, fără semnal. Noroc cu maceta asta sănătoasă, cu mâner de os pe care o găsisem pe fundul bărcii. Un model robust, cu o lamă tăioasă ca briciul.

          Deodată, am simţit ceva nelămurit, o pornire lăuntrică incontrolabilă! După vreo câteva zeci de metri, „împins de la spate” şi plin de spaimă, mă opresc. Genunchii îmi tremură şi sunt transpirat leoarcă din cauza efortului depus. În urmă, un adevărat tunel, tăiat cu o forţă supraomenească; în faţă, un tufiş ciudat cu frunze vişinii. Deşi nu sunt prea superstiţios, mă întreb totuşi dacă nu cumva vreun Spirit al Pădurii m-a purtat spre acest minunat exemplar. Iau o frunză, prudent. Are un gust neutru, insipid. Nu mă simt nici mai bine, nici mai rău. Mă uit după niscaiva fructe şi de-abia atunci ameţesc.

          Mi-e foame, mi-e sete, mi-e silă de verde şi cad.

          14:22 pe ceas. Dormisem vreo două ore. M-am ridicat cu greu din tufa încolăcită. Aveam creierul mai limpede, mai apropiat parcă de starea de vid normală.

          Maceta! În patru labe am început să o caut furibund, cazând iarăşi pradă gândurilor negre.

          Mi-a venit să urlu de fericire când am zărit-o! Am strâns-o în mâna ca un real Stăpân al Naturii şi. Am rămas cu gura căscată!

          Forfota zilnică a unui trib umplea un luminiş imens în mijlocul căruia trona un templu vechi, în ruină, un soi de Angkor Wat în miniatură. Înspre mine părea să fie un teren cultivat cu. Nişte legume, iar în partea opusă se zăreau nişte colibe rotunde.

          Rezervaţie, canibali, periculoşi sau nu? Instinctul de autoconservare m-a făcut să mă tupilez repede în iarba deasă. Am început să mă uit sistematic după suliţe, topoare, arme în general. Păreau mai degrabă nişte caucazieni bronzaţi, decât cine ştie ce sălbăticiuni mă temusem eu! Erau înalţi, viguroşi, iar corpurile lor aproape perfecte, date-n acel bronz ciocolatiu minunat, mă duceau cu gândul la un club exclusivist de nudişti. Dar colibele? Or fi fost şi excentrici! No!

          Afrodita! Artemis! Demetra! Toate trei într-una goală puşcă ce-mi întindea prietenoasă cu un coş larg cu fructe:

          — Paki, saki, and-amaka!

          Rămăsesem pe vine într-o poziţie mai mult decât stânjenitoare. M-am ridicat stângaci, înroşindu-mă progresiv.

          — Merçi!

          L-am luat încetişor, iar ea a dat din cap şi s-a îndepărtat bucuroasă.

          M-au remarcat şi alţii din trib, au aruncat priviri curioase, dar nu s-au apropiat prea mult, neîndrăznind probabil.

          Erau aproape goi, doar părţile ruşinoase le erau superficial acoperite c-un fel de frunze prinse de-un şnur pe talie.