„Dincolo de opţiunile politice şi religioase, dincolo de coloratura etnică, dincolo de starea socială, oamenii au datoria primordială de a colabora eficient unii cu alţii, pe terenul soluţionării marilor probleme care le definesc existenţa. Individul centrifug este o anomalie, o aberaţie, o monstruozitate şi de aceea este de înţeles accentul permanent pus de Adler pe cultivarea cu predilecţie a sentimentului de comuniune socială. „Das Individuum în seiner richtigen Entwicklung nur dann weiterkommt – reiterează el perseverent – wenn es als Teil des Ganzen lebt und strebt.” Acest întreg poate fi familia, colectivul de muncă, patria. Dar şi umanitatea în ansamblul ei.”

Dr. Leonard Gavriliu

          CUPRINS:

          Un mesaj de eternă actualitate, cuvânt introductiv, de dr. LEONARD GAVRILIU. 4

          Prefaţă, de dr. ALFRED ADLER. 6

          1. Opinia despre sine şi despre lume. 10

          2. Mijloace şi modalităţi psihologice de studiere a stilului de viaţă. 17

          3. Imperativele vieţii. 23

          4. Problema raportului corp-suflet. 37

          5. Formă corporală, dinamică şi caracter. 47

          6. Complexul de inferioritate. 53

          7. Complexul de superioritate. 64

          8. Tipuri de eşec în viaţă. Semnificaţia sinuciderii. 70

          9. Lumea fictivă a răsfăţatului. 79

          10. Ce este de fapt o nevroză? 85

          11. Perversiunile sexuale. 99

          12. Primele amintiri din copilărie. 110

          13. Obstacole în calea dezvoltării sociale a copilului şi înlăturarea acestora. 120

          14. Reverii şi vise. 133

          15. Sensul vieţii. 149

          Anexă: Funcţia consilierului. 159

          Chestionar de psihologie individuală pentru cunoaşterea şi tratamentul copiilor greu educabili. 167

          Chestionar pentru adulţi.

          UN MESAJ DE ETERNĂ ACTUALITATE.

          Sensul vieţii, carte apărută în 1933, cu numai patru ani înainte de moartea neaşteptată a lui Alfred Adler, survenită ca urmare a unui atac de apoplexie care l-a surprins pe una din străzile oraşului scoţian Aberdeen, nu departe de hotelul unde se cazase, reprezintă o densă sinteză a întregii concepţii psihologice şi terapeutice a autorului, pe care – cred că pe bună dreptate – am numit-o parapsihanaliză 1. Într-adevăr, oricât s-ar fi „inspirat” Adler din opera lui Sigmund Freud, de unde realmente a preluat unele concepte-cheie, el a demonstrat în acelaşi timp o excepţională capacitate de asimilare creatoare a acestora, capacitate despre care nu ar putea fi vorba în absenţa unui mod personal de a vedea lucrurile şi de a le sistematiza, ceea ce presupune investigarea independentă a realităţii umane. Nu numai idei ale lui Freud, ci şi importante idei şi descoperiri ale lui Lamarck, Darwin, Nietzsche, Kretschmer, Pavlov, Cannon, Georg Simmel, Bergson, dar şi ale behavioriştilor (Watson, Thorndike ş.a.), la care Wolfgang Metzger adaugă concepţia americană a „educaţiei progresive” şi pe aceea a educaţiei „antiautoritare”2, se topesc în aşa-numita psihologie individuală profesată cu ardoare de Adler, într-o viziune pe cât de originală tot pe atât de judicioasă, asupra omului şi destinului acestuia, dar şi în principiile unui instrument de influenţare a integrării pozitive a omului în societate, în virtutea unei fundamentale trebuinţe de colectivitate (Not der Gemeinschaft). Pe scurt, adlerismul este o teorie şi o practică a învăţului şi dezvăţului, care sfidează limitele eredităţii, fără a le ignora însă. De aici pedagogia sa profund optimistă.

          Dar în adlerism îşi dau mâna nu numai psihologia, sociologia şi medicopedagogia (dominată, deşi nu în mod explicit, de teoria stereotipului dinamic a lui Pavlov), ci şi o metafizică sui generis, în măsura în care omul este privit şi descifrat în inserţiile sale cosmice, ca obiect, dar şi ca subiect al unei evoluţii căreia, deocamdată, nu i se întrezăreşte punctul terminus. În calitate de factor cosmic, omul are menirea de a evita orice individualism patologic şi de a coopera la progres, în conformitate cu vectorii generaţi de sentimentul de comuniune socială (Gemeinschaftsgefühl), acea energie psihică superioară proprie fiinţei umane nedegenerate de o educaţie lipsită de orizont social, sentiment pe care Adler îl consideră a sta la baza tuturor cuceririlor culturii şi civilizaţiei. Pentru el solidaritatea umană (Mitmenschlichkeit) este câmpul de forţe cel mai prielnic fiinţării elevate.

          Mesajul filosofic şi etic al cărţii lui Alfred Adler este, desigur, de o eternă actualitate. Dacă mă simt totuşi obligat să atrag în mod deosebit atenţia asupra acestui mesaj peren, este pentru că poate niciodată mai mult ca astăzi nu a avut loc la noi, prin însăşi forţa împrejurărilor, un colaps catastrofal al sentimentului de comuniune socială, colaps tradus prin pusee de liberalism iraţional, anarhic, destructurant. Dincolo de opţiunile politice şi religioase, dincolo de coloratura etnică, dincolo de starea socială, oamenii au datoria primordială de a colabora eficient unii cu alţii, pe terenul soluţionării marilor probleme care le definesc existenţa. Individul centrifug este o anomalie, o aberaţie, o monstruozitate şi de aceea este de înţeles accentul permanent pus de Adler pe cultivarea cu predilecţie a sentimentului de comuniune socială.

          „Das Individuum în seiner richtigen Entwicklung nur dann weiterkommt

          — Reiterează el perseverent —, wenn es als Teil des Ganzen lebt und strebt”3. Acest întreg poate fi familia, colectivul de muncă, patria. Dar şi umanitatea în ansamblul ei. Ca membru activ al întregului, individul suie către punctul culminant al devenirii sale, afirmându-se ca personalitate.

          Aşadar, psihologia individuală a lui Adler ne deschide o perspectivă goetheană, aş spune, într-o direcţie apoteotică.

          Sensul vieţii? Să urcăm cu consecvenţă la înălţimea fiinţării întru solidaritatea umană autentică, eminamente creatoare, mai sus decât Turnul Babei al încurcării limbilor şi mai ales al demonicei încurcări a religiilor.

          Dr. LEONARD GAVRILIU

 NOTE

          1A se vedea Alfred Adler, Cunoaşterea omului, traducere, studiu introductiv şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, pp. 7-l1.

          2Wolfgang Metzger, „Einführung” la Alfred Adler, Der Sinn des Lebens, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main, 1993, p. 15. 3 Afred Adler, op. Cât., p. 171.

          „Omul ştie mult mai multe decât înţelege”.

          A. ADLER.

          PREFAŢĂ.

          Pe parcursul vieţii mele, în calitate de consilier medical în cazurile de tulburări psihice, ca şi în calitate de psiholog şi de educator în şcoală şi în familii, am avut în permanenţă ocazia să trec în revistă un foarte vast material uman. Mi-am făcut un imperativ riguros din a nu afirma nimic care să nu poată fi argumentat şi demonstrat pe baza experienţei mele. Nu este de mirare că uneori m-am aflat în contradicţie cu opiniile preconcepute ale altora care, adesea, nu au observat decât foarte superficial destinul oamenilor. Mi-am dat silinţa să examinez cu sânge rece argumentele reale ale altora, ceea ce am putut face cu atât mai lesne cu cât nu mă socot legat de nici o regulă strictă şi de nici o prejudecată, ba încă şi mai mult, respect principiul: totul poate fi şi altfel (alles kann auch anders sein). Unicitatea individului nu se lasă cuprinsă într-o scurtă formulă, iar regulile generale pe care le instituie psihologia individuală, aşa cum am creat-o eu, nu trebuie să fie decât un mijloc auxiliar care să lumineze în mod provizoriu un câmp vizual în care individul concret1 îşi poate găsi sau nu locul. Această evaluare a regulilor, accentul mai puternic pus pe elasticitate şi intuiţie2 în sesizarea nuanţelor, mi-a întărit mereu convingerea cu privire la forţa creatoare nezăgăzuită a individului în prima copilărie şi cu privire la forţa sa îngrădită de mai târziu, de îndată ce copilul şi-a dat o lege de mişcare sigură pentru viaţa sa. Din această perspectivă, care îi lasă copilului o cale liberă spre perfecţiune, realizare, superioritate sau evoluţie, pot fi luate în considerare infuenţele capacităţilor native, fie la modul general sau omeneşte modificate, precum şi influenţele mediului şi educaţiei, ca pietre de construcţie din care copilul îşi structurează, în joacă, stilul său de viaţă (seinen Lebensstil).

     În conştiinţa mea şi-a făcut loc şi o altă convingere. Edificiul stilului de viaţă infantil putea să reziste vieţii, fără a suferi surpături, numai dacă era clădit realmente sub specie aeternitatis 3. Individul este în permanenţă confruntat cu diferite probleme noi, care nu pot fi rezolvate nici cu ajutorul reflexelor învăţate (reflexe condiţionate), nici cu acela al capacităţilor psihice înnăscute. Ar fi un risc imens să expui încercărilor lumii, care ridică mereu probleme noi, un copil dotat cu reflexe învăţate sau echipat cu capacităţi înnăscute. Cea mai importantă problemă de reţinut este aceea a spiritului creator mereu activ, care, într-adevăr, se vede silit să rămână pe traiectoria stilului de viaţă infantil. Aici se concentrează tot ceea ce în diferitele şcoli psihologice poartă numele de instincte, impulsii, sentimente, idei, acţiuni, atitudine faţă de plăcere şi neplăcere şi, în sfârşit, iubirea de sine şi sentimentul de comuniune socială. Stilul de viaţă dispune de toate formele de expresie, întregul primând faţă de parte. Dacă există o deficienţă, ea este de găsit în legea de mişcare, în ţelul final al stilului de viaţă şi nu într-o expresie parţială.