Alfred Adler este unul dintre membrii componenţi ai faimosului „triumvirat" al psihanalizei: FREUD – ADLER – JUNG.

          Dacă Sigmund Freud – după cum ne spune Oliver Brachfeld, în a sa introducere la A. Adler, Menschenkenntnis (Cunoaşterea omului) —a fost, în fond, un savant format în spiritul ştiinţelor naturii, care aştepta rezolvarea oricărei probleme de psihologie de la progresele înregistrate de fiziologie şi dacă elveţianul Carl-Gustav Jung era un fel de alchimist al psihicului, un „panpsihist anistoric", interesat de perspectivele parapsihologice, Alfred Adler a fost, în schimb, nu un teoretician, ci în primul rând un realist şi un pragmatic, un medic practician animat de vocaţia de a-i ajuta pe semenii săi să-şi rezolve problemele existenţiale, „dificultăţile" moştenite din copilărie. Pe când Freud profesa o psihanaliză destinată orăşenilor din marile aglomerări urbane, iar Jung o „psihologie analitică" axată pe explorarea sufletului primitivilor sau al oamenilor formaţi în mediul rural, „psihologia individuală" a lui Adler este o, J>sychologie fur Oberlehref" („psihologie pentru profesorii de liceu") din mediile populaţiei majoritare.

          Aşa-numita „psihologie individuală" concepută d< [Alfred Adjer^ nu se limitează – cum s-ar putea crede – la studiul individuIuTâzoTât, privit în sine, ci se extinde de fapt la întreaga societate, omul normal fiind definit drept o fiinţă animată de un sentiment nativ de comuniune socială, pentru ca în cele din urmă să fie privit şi ca agent universal care are de îndeplinit un rol în Cosmos.

          Tendinţa infatigabilă, de fapt patologică, a unora de a obţine şi exercita puterea, de a „dicta" celorlalţi, are la baza procesul inconştient al înlocuirii „complexului de inferioritate" printr-un „sentiment de superioritate" care, întotdeauna în dramatică opoziţie cu sentimentul de comuniune socială, ţinteşte la supremaţia personală, la subjugarea celorlalţi, la transformarea lor în simple instrumente de satisfacere a voinţei de putere. Această tendinţă intolerabilă rezultă din structurarea eronată a „stilului de viaţă" al individului încă din primii 4-5 ani de viaţă, având la origine fie răsfăţarea de către părinţi a copilului, fie, dimpotrivă, detestarea acestuia, marginalizarea lui în constelaţia familială.

          Potrivit concepţiei lui Adler, mama este aceea căreia îi revine misiunea modelării copilului în aşa fel încât acesta să nu devină robul unui egoism care mai târziu va căuta să-i înrobească pe toţi cei cu care necesarmente vine în contact social. De aceea – precizează el – cea dintâi îndatorire a mamei este de a sădi în conştiinţa copilului sentimentul comuniunii sociale, cultivându-i ideea fundamentală că trăieşte într-o lume în care nu este altceva decât un om între oameni.

          Dacă mama (părinţii, în general) nu-şi îndeplineşte funcţia de a-i forma pe copii în perspectiva integrării sociale, atunci rolul acesteia trebuie asumat de grădiniţa de copii (şi, în general, de şcoală), care are de corectat greşelile comise de familie în formarea viitorilor adulţi şi membri egali ai unei societăţi democratice. ·

          Alături de IndividuaJpsychologie în derschule (Leipzig, 1929), subintitulată „Vorlesungen fur Lehrer und Erzieher" („Prelegeri pentru cadrele didactice şi educatori"), ca şi de alte câteva cărţi ale lui Adler, cea de faţă, care reprezintă versiunea românească „princeps" a lucrării Die Seele des schwehrerziehbaren Schulkindes (Miinchen, 1930), constituie o contribuţie esenţială a psihologiei abisale la cunoaşterea psihicului copilului şi la practica psihopedagogică a remodelării acestui psihic în cazurile în care a suferit distorsiuni şi alterări dăunătoare atât pentru individ ca atare cât şi pentru societate.

          Nu fără justificare l-a considerat Freud peAlfred Adler – după vestita „disidenţă" din 1911 – mai mult pedagog de^ât un psihanalist. „Psihanalizele" adleriene sunt prin'exceteirţâcolocvii psiho-pedagogice bazate pe o caracterologie originală (expusă sintetic în Cunoaşterea omului)1, cât şi pe o maieutică paideică de un echilibru absolut remarcabil.

          Fostul discipol al lui Freud nu pregetă să polemizeze pe un ton fără cusur cu părintele psihanalizei, ori de câte ori o divergenţă ocazională de punct de vedere i-o cere, dar uneori ne putem mira că el nu observă complementaritatea celor două concepţii rivale.

          Copiii-problemă de care Adler se ocupă în această carte provin de obicei din familii dezorganizate, sunt băieţi şi fete care se află uneori în pragul delincventei juvenile sau al prostituţiei, dacă nu cumva au şi intrat în „vizorul" poliţiei. Autorul profesează o psihologie profund empatică, sigură pe „diagnostice", dublată de o nu mai puţin comprehensivă pedagogie a delincventului în nuce. Optica descifrării cazuisticii este la Adler una prin excelenţă socială: „Bagajul ereditar al copilului – precizează el – nu prezintă importanţă pentru noi. Factorul ereditar nu se exteriorizează dacă nu găseşte la copil pregătit terenul social. Atunci când soluţionarea uneia din problemele copilului reclamă sentimentul de comuniune socială, constatăm o ezitare caracteristică. Iată-ne pe un teren solid; nu ne rămâne altceva de făcut decât să găsim cauza penţru care sentimentul de comuniune socială nu s-a dezvoltat mlhod normal. Nu vom întâlni extravaganţi, copiîproblemă, nevrotici, alcoolici, perverşi sexual, criminali sau candidaţi la sinucidere la care să nu fie cu putinţă să demonstrăm cu deplină certitudine că cu dau îndărăt din faţa soluţionării problemelor vieţii decâ [pentru ca nu au fost corect educaţi în sensul sentimentului de comuniune sociala. Este un punct de vedere care trebuie reţinut. Aici stă deosebirea fundamentală dintre noi şi alte şcoli psihologice"2.

          Alfred Adler se dovedeşte un interlocutor excepţional în dialogurile psihopedagogice pe care le susţine, în stil socratic, nu doar cu cadrele didactice şi cu părinţii (în general cu educatorii), ci şi cu copiii, adică cu cei care reprezintă obiectul însuşi al actului educaţional. Acest Ulise al cunoaşterii metodice a omului a introdus în psihanaliză „calul troian" al pedagogiei şi a cucerit-o în beneficiul acesteia din urmă. Institutorii, profesorii, mai ales diriginţii, părinţii, dar şi educatorii de adulţi din toate domeniile (întreprinderi, armată, închisori etc), poliţiştii, ca să nu mai vorbim de scriitori, vor găsi în cărţile marelui emul al lui Freud o bogată sursă de informaţie despre psihicul omenesc şi modalităţile în care acesta poate fi armonizat pe criteriile unei existenţe demne şi utile pentru colectivitate.

          Dacă unii exegeţi l-au comparat pe Alfred Adler cu Socrate, în favoarea socratismului său fiind invocate îndeosebi similitudini superficiale (pasiunea cu care Adler apărea în „agora", lipsa de entuziasm pentru exprimarea în scris etc.), în realitate „socratismul" său feste unul mai de adâncime, la el faimosul precept „cunoaşte-tepe tine însuti căpătând dimensiuni de natură socială şi devenind, cunaşteţi-vă/mii pe alţii^Îcesta este de altfel mesajul major al întregii sale opere. Până şi-simpla cunoaştere de sine este condiţionată de descifrarea propriilor relaţii sociale, ceea ce echivalează cu cunoaşterea semenilor cu care avem de-a face şi care au de-a face cu noi. Adler este profund convins – şi ne convinge şi pe noi – că nici un om nu poate fi înţeles fără a fi abordat prin prisma raporturilor intra şi extrafamiliale, larg sociale. Sentimentul de comuniune socială este la el un imperativ valabil în special pentru aleşii unui popor, ai unei naţiuni, ai unui grup oarecare: „Dacă nu mă gândesc decât la mine – scrie el —, voi fi cu totul inapt de a rezolva problemele lumii". Optică de care avem în prezent nevoie ca de aer curat.

          Ca mai toate cărţile lui Adler, cea de faţă este şi ea un tezaur de înţelepciune şi o lecţie de optimism activ, de data aceasta pus în slujba redresării copiilor devianţi, cu „stilul de viaţă" alterat de un egoism devastator.

          Dr. LEONARD GA VRILIU NOTE

          1 A se vedea Alfred Adler, Cunoaşterea omului, traducere, studiu introductiv şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.

          2 Citat din capitolul III al cărţii de faţă, p. 54. />

          PREFAŢĂ

          „Copilul este tatăl omului adult.

          Maxima de mai sus îşi demonstrează întreaga sa valabilitate în psihologia individuală. Primii patru sau cinci ani de viaţă îi sunt copilului de ajuns pentru a-şi completa comportamentul său specific şi arbitrar legat de impresiile trăite. Acestea sunt determinate nu numai de valoarea dotării sale organice, ci şi de forţa şi diversitatea stimulărilor care acţionează din exterior. Începând cu această perioadă are loc asimilarea şi utilizarea experienţei trăite, desigur nu într-un mod capricios – şi încă şi mai puţin pe potriva unor pretinse legi ale cauzalităţii —, ci în funcţie de stilul de viaţă. Orice individ este, la urma urmei, determinat de structura stilului său de viaţă. Oe vectorii acestuia ascultă de acum înainte, pe toată durata existenţei sale, sentimentele, emoţiile, gândurile şi faptele omului. Astfel îşi începe opera sa creatoare, stilul de viaţă. În vederea înlesnirii activităţii sale sunt elaborate reguli, principii, trăsături de caracter şi o concepţie despre lume. Este stabilită o schemă bine determinată a apercepţiei1, iar concluziile, acţiunile proiectate sunt dirijate în consens cu această formă ideală finală la care se aspiră. Este menţinut doar ceea ce pe planul conştiinţei individului se dovedeşte că nu produce perturbări, încadrându-se într-o linie directoare dinainte fixată. Restul este dat uitării, se dizolvă pe nesimţite sau acţionează ca un model inconştient care, în cea mai mare parte, se sustrage înţelegerii raţionale. Profilul ultim al acestei scheme, fie că întăreşte liniile dinamice conştiente, fie că le anihilează sau le paralizează prin reacţiile sale, este întotdeauna determinat dinainte de către stilul de viaţă structurat în primii ani de existenţă.