Cuvânt înainte.

          Istoria de 55 de ani a Partidului Comunist Chinez (PCC) este scrisă cu sânge şi minciuni. Poveştile din spatele acestei istorii sângeroase sunt extrem de tragice şi rareori cunoscute. Sub conducerea PCC, un număr estimat la 60 – 80 de milioane de chinezi nevinovaţi au fost ucişi, lăsând în urmă familii distruse. Mulţi se întreabă de ce ucide PCC.

          PCC continuă persecuţia brutală împotriva practicanţilor Falun Gong, iar recent a dispersat cu gloanţe mulţimea care protesta în Hanyuan, iar oamenii se întreabă dacă vor apuca Mărturie foto înfăţişând pedepsirea şi vreodată ziua în care PCC va învăţa să răspundă cu cuvinte, denunţarea unui „contrarevoluţionar” nu cu gloanţe.

          De către activişti PCC (AFP/Getty Images)

          Mao Zedong a rezumat scopul Revoluţiei Culturale: „. după haos lumea atinge pacea, dar în 7 sau 8 ani haosul trebuie să apară din nou”1. Cu alte cuvinte, o revoluţie politică, însoţită de mii de crime este necesară la fiecare 7 sau 8 ani.

          În spatele masacrelor înfăptuite de PCC se află o ideologie care le sprijină şi nişte cerinţe practice.

          Ideologic, PCC crede în „dictatura proletariatului” şi în „revoluţia neîntreruptă condusă de dictatura proletariatului”. Astfel că după ce a preluat conducerea în China, PCC a ucis proprietarii de pământ pentru a rezolva problemele legate de relaţiile de producţie în zonele rurale. A ucis capitaliştii pentru a pune în aplicare reforma comerţului şi industriei şi pentru a rezolva relaţiile de producţie din oraşe. După ce aceste două clase au fost eliminate, problemele legate de baza economică au fost practic rezolvate. În mod asemănător, rezolvarea problemelor legate de suprastructură2, a necesitat alte masacre. Suprimarea „Grupării anti-Partid Hu Feng”3 şi campania Anti Dreapta” a eliminat intelectualii. Uciderea creştinilor, taoiştilor, buddhiştilor şi a grupărilor populare a rezolvat „problema” religiilor. Crimele în masă din timpul Revoluţiei Culturale au consolidat PCC ca lider absolut, cultural şi politic. Masacrul din Piaţa Tiananmen a fost folosit pentru a împiedica o criză politică şi a nimicit cererile democratice. Persecuţia împotriva Falun Gong este o încercare de a „rezolva” chestiunile de credinţă şi de vindecări tradiţionale. Aceste acţiuni au fost toate necesare pentru întărirea puterii PCC şi pentru menţinerea puterii sale în faţa crizei sale financiare continue (preţurile pentru bunuri de consum au urcat brusc după ce PCC a preluat puterea şi economia Chinei aproape că s-a prăbuşit după Revoluţia Culturală), a crizei politice (unii oameni nu urmează ordinele Partidului, alţii doresc să împartă drepturile politice cu Partidul) şi crizei de credinţă (dezintegrarea fostei Uniuni Sovietice, schimbările politice din Europa de Est şi chestiunea Falun Gong). Cu excepţia chestiunii Falun Gong, aproape toate mişcările politice anterioare au fost folosite pentru a reînvia spectrul malefic al PCC şi a incita la revoluţie. PCC a folosit campaniile politice şi pentru a-şi testa membrii, eliminându-l pe cei care nu mai întruneau cerinţele Partidului.

          1 Scrisoarea lui Mao Zedong către soţia lui, Jiang Qing, în 1966 2 Suprastructura în contextul teoriei sociale marxiste se referă la modul de interacţiune dintre subiectivismul uman şi substanţa materială a societăţii 3 Hu Feng, intelectual şi critic literar; s-a opus literaturii doctrinare a PCC. A fost dat afară din Partid în 1955 şi condamnat la 14 ani de închisoare.

          Omorurile îi sunt necesare şi ele tot din motive practice. Partidul Comunist a început ca un grup de criminali şi ticăloşi care omorau pentru putere. După ce acest precedent a fost creat, nu mai puteau da înapoi. Teroarea permanentă a devenit necesară pentru intimidarea oamenilor şi pentru a-l forţa să accepte conducerea absolută a PCC din frică.

          La suprafaţă poate părea că PCC a fost „forţat să ucidă” şi că numeroasele incidente au iritat cumva spiritul malefic al PCC şi prin aceasta au pornit accidental mecanismul de ucis al PCC. De fapt aceste incidente servesc la mascarea nevoii Partidului de a ucide – omorârea periodică este o cerinţă a PCC. Fără aceste lecţii dureroase, oamenii puteau începe să creadă că PCC s-a schimbat în bine şi că puteau începe să ceară democraţie, asemenea studenţilor idealişti ai mişcării democratice din 1989. Masacrele care apar la fiecare 7 sau 8 ani servesc la împrospătarea memoriei oamenilor despre teroare şi pot avertiza generaţia mai tânără că cei care lucrează împotriva PCC, care vor să schimbe conducerea absolută a PCC, sau care încearcă să spună adevărul despre istoria Chinei, vor simţi gustul „pumnului de fier al dictaturii proletariatului”.

          Omorul a devenit una dintre cele mai esenţiale căi de menţinere a puterii pentru PCC. După ce omorurile s-au acumulat, cuţitul de măcelar nu mai putea fi pus jos, pentru că ar fi încurajat oamenii să se răzbune pentru actele criminale comise de PCC. De aceea PCC nu numai că trebuie să organizeze omoruri masive şi totale, dar în plus, masacrele trebuiesc făcute în cea mai brutală manieră, pentru a intimida efectiv populaţia – această cerinţă fiind necesară în special la început, când PCC îşi consolida puterea.

          Din moment ce scopul omorurilor era insuflarea unei terori cât mai groaznice, PCC şi-a selectat ţintele distrugerii arbitrar şi iraţional. În fiecare campanie politică, PCC a folosit strategia genocidului. Să luăm de exemplu „suprimarea reacţionarilor”. PCC n-a suprimat cu adevărat comportamentele” reacţionare, ci indivizii pe care îi considera reacţionari. Dacă cineva fusese înrolat şi servise câteva zile în armata naţionalistă a Kuomintang-ului (KMT), chiar dacă nu făcuse absolut nimic politic după ce PCC a câştigat puterea – persoana tot era ucisă din cauza trecutului său reacţionar”. În procesul reformei agrare, pentru a înlătura „rădăcinile problemei”, PCC a ucis deseori întregi familii ale proprietarilor de pământ.