După trei ani - Introducere la ediţia a II-a

Povestea unei cărţi

Doar această nouă introducere deosebeşte a doua ediţie de cea dintâi. Ar fi fost multe de adăugat, şi poate de modificat sau de nuanţat. M-am gândit însă că textul trebuie să rămână aşa cum a fost, aşa cum am înţeles să-l alcătuiesc cu trei ani în urmă. Cu atât mai mult cu cât cartea a devenit aproape clasică; simt că în bună măsură nu-mi mai aparţine. Contez, aşadar, pe introducere pentru a spune ce mai am de spus, cu privire la carte, la istoria ei şi la controversele istorico-cul­turale pe care le-a suscitat.

Eram convins, scriind-o, că mă expun la nenumărate atacuri. Le simţisem gustul puţin mai înainte, când publicasem, împre­ună cu studenţii mei, la Editura Universităţii din Bucureşti (într-un tiraj limitat), volumul Mituri istorice româneşti. Emi­siunea militară Pro Patria (dispărută între timp) mi-a făcut atunci cinstea unui adevărat foileton, transmis la o oră de vârf pe programul naţional de televiziune: militari şi civili s-au întrecut în a spune despre mine (în absenţa mea) lucruri nu dintre cele mai agreabile. Loveam, se pare, în bazele ideologiei naţionale şi ale identităţii româneşti (prin relativizarea unei istorii care, evident, nu putea fi decât una singură, şi anume aceea pe care o „ştiau” acuzatorii mei). Nu ar mai fi fost decât un pas – şi nu prea mare – până la trădarea de patrie. Mili­tarii se constituiau în instanţă istoriografică: ce putea fi mai grăitor atât pentru starea confuză a democraţiei româneşti, cât şi pentru dispreţul profesionalismului? Unele gazete m-au tratat în termeni similari. Studenţii au avut şi ei parte de necazuri cu câţiva profesori (nu chiar spre lauda celor din urmă). Am constatat atunci ce înseamnă să te trezeşti singur într-o ase­menea situaţie (o singurătate pe care, recunosc, eu însumi o cultivasem). Adversarii sunt, de regulă, mai prompţi decât susţinătorii. Fapt este că nimeni nu mi-a sărit atunci în aju­tor. Mărturisesc că nici eu nu mă aşteptasem la un asemenea tapaj. Urmărisem ţeluri pur profesionale, şi nicidecum o publicitate ieftină sau scandalizarea opiniei publice. M-am auto­surprins în flagrant delict de naivitate: ar fi trebuit să ştiu (asta era în fond teza pe care o susţineam!) că istoria nu are cum să se izoleze de societate, de ideologii şi de politică. Cu atât mai bine: mi s-a oferit ocazia să verific, prin proprie experienţă, gradul înalt de sensibilitate socială la istorie.

Viaţa rezervă surprize. Una dintre cele mai neaşteptate – pentru mine – s-a dovedit excepţionala primire de care s-a bucurat cartea, îndată după apariţia ei în mai 1997. A devenit subiect predilect de discuţie în mediile intelectuale. Au elo­giat-o nume de primă mărime ale culturii româneşti. Se vede că răspundea unui orizont de aşteptare. Ceva nu era în regu­lă cu istoria învăţată generaţii de-a rândul. Dar ce anume? Îi revenea, fireşte, unui istoric să identifice capcanele ideo­logice ale reconstituirii trecutului. Vorbind despre istorie, oa­menii vorbesc despre prezent, despre ei înşişi. Cartea ţintea până la urmă chiar mai departe decât îmi fusese intenţia. Nu doar istoria era în discuţie, ci cultura românească în ansam­blu şi conştiinţa de sine a românilor. Dintre numeroasele re­cenzii, care nu încetau să scoată în evidenţă noutatea şi necesitatea demersului, m-a impresionat articolul publicat de Mircea Iorgulescu în revista Dilema (numărul din 15-21 au­gust 1997), sub titlul „În sfârşit!”. Criticul repeta insistent aceste vorbe: „în sfârşit”. „În sfârşit – sublinia el – a apărut cel dintâi examen critic radical şi sistematic al culturii româ­ne de astăzi.” Mai puţin entuziaşti s-au arătat istoricii (cu unele excepţii, îndeosebi printre cei tineri). Lesne de înţeles: perspectiva relativistă a istoriei, a unei istorii inevitabil privi­tă din prezent şi în imposibilitate de a se desprinde de me­diul social şi cultural care o produce, nu este de natură să-i încânte pe profesionişti: lor le place să creadă într-o istorie ştiinţifică şi obiectivă (justificându-şi astfel propriul statut profesional). Rămâne doar să se mai explice cum această istorie ştiinţifică şi obiectivă este mereu altfel. Nu eu am rela­tivizat istoria! Aşa este ea; în ce mă priveşte, nu fac decât s-o constat.

Curiozitatea cea mare a fost însă absenţa aproape totală a atacurilor (atât de frecvente cu puţin timp înainte). Cartea a beneficiat – nu ştiu dacă întru totul în avantajul ei – de foarte multe laude şi prea puţin de o controversă pe măsură. Voci ostile s-au auzit timid şi izolat, poate şi în contextul unei replieri strategice generale în urma alegerilor din noiem­brie 1996, care au îndepărtat naţionalismul agresiv de pâr­ghiile puterii pe care le deţinuse până atunci. Va veni oare o replică – întârziată – după alegerile din anul 2000? O aseme­nea politizare este însă ultimul lucru pe care îl doresc; am scris o carte onestă despre istorie, nu o carte partizană sau de conjunctură.

Succesul de critică s-a împletit cu un succes de public. Patru tiraje succesive şi 9000 de exemplare epuizate în doi ani (cifră considerabilă pe piaţa cărţii în România) dovedesc că Istorie şi mit… şi-a făcut intrarea în „conştiinţa românească”. Mă bucură cariera cărţii; rămâne să mă obişnuiesc (dar nu cred că voi reuşi) cu inedita calitate de „persoană publică” pe care nu mi-am dorit-o şi nu mi-o doresc. Acestor reticenţe li se datorează şi rarele mele apariţii la televiziune. Ce bine ar fi dacă s-ar putea despărţi cartea de autor!

Demitizare?

Nu mie îmi revine să apreciez în ce măsură Istorie şi mit… A avut un rol declanşator. Îmi place să cred că nu am scris degeaba şi că cel puţin unele dintre noile abordări istorico­-culturale ale ultimilor doi-trei ani i se datorează direct sau indirect. Am pus poate capăt unei stări de inocenţă şi am ridicat întrebări care nu mai pot fi ocolite.

Urmăresc cu interes şi adesea cu mirare cariera cuvântului mit, rareori rostit înainte de 1997, care, de pe coperta cărţii mele, a ajuns repede la modă, cu tendinţa unei adevărate inflaţii şi a unei pronunţate lipse de scrupule în utilizarea lui. Demitizatorii sunt în plină activitate; li se opun, nu mai puţin activi şi vehemenţi, susţinătorii mitologiei naţionale, în viziunea cărora miturile exprimă esenţa noastră româ­nească, drept care nu avem voie să ne atingem de ele. Inte­resantă această nouă linie de apărare. Mai sunt, desigur, şi susţinători intransigenţi ai unei istoriografii româneşti fără prihană, unde totul e adevărat şi nimic mitificat. Spiritele mai subtile nu contestă însă existenţa unei doze de mitologie. Spun doar atât: că nu este bine să o demolăm! Atitudine care deja nu mai este ştiinţifică, ci aproape mistică.

„Vânătoarea de mituri – scrie o autoritate culturală ca Eugen Simion, preşedinte al Academiei Române – este o acţiune primejdioasă pentru că miturile fac parte din identitatea culturală a naţiunii.”[1] Să înţelegem că n-avem nevoie de istorici inteligenţi („patriotismul” fiind suficient)? Pentru ca lucrurile să se încurce de-a binelea, se alunecă uşor de la „mitificare” la „mistificare”, şi invers. Eugen Simion îmi rezumă argumentaţia într-un spirit pe care nu mi-l recunosc: „Pe scurt, istoria românilor ar fi fost abuziv mitizată şi, prin mitizare, mistificată. E cazul de a o demistifica şi de a o ju­deca cu luciditate…”

Să facem totuşi distincţia între cuvinte şi concepte. Mis­tificarea este un procedeu grosolan (chiar dacă nu lipsit de eficienţă), care nu are nimic de a face cu substanţa subtilă a miturilor. Mistificarea înseamnă minciună, înşelătorie, dezinformare voită, iar mitul este cu totul altceva, definind sau ilustrând o mare credinţă care îi animă pe oameni. Se poate, desigur, mistifica pe fondul unor anume mituri (profitându-se de ceea ce oamenilor le place să creadă, de prejudecăţile, de speranţele şi de iluziile lor), dar confuzia nu este permisă. Eu unul, în orice caz, nu-mi pierd vremea vânând minciuni, încerc să desluşesc marile tendinţe mitice, inerente sufle­tului uman şi conştiinţei comunităţilor.

Nimeni dintre cei care au scris în ultimii ani despre mi­turi, demitificări şi demistificări nu mi-a cerut părerea (şi nici nu era cazul să o facă). Nu sunt şi nu aspir să fiu şef de şcoală. Sunt responsabil exclusiv pentru scrisul meu şi ideile mele. Aşa încât, simt nevoia să fac cel puţin două precizări.

Mai întâi, adaptarea, deformarea şi mitificarea istoriei se înscriu într-o tipologie universală. S-a putut crede că aş fi iden­tificat-o anume la români! Drept care unii s-au mâniat foarte (cum pot fi românii trataţi cu o asemenea lipsă de respect?!), iar alţii s-au bucurat (bine că, în sfârşit, li se arată românilor greşelile făcute şi drumul cel drept). Ar trebui şi unii, şi alţii să se întristeze şi să se bucure mai puţin. Nu doar românii tratează astfel istoria, ci toată lumea. De aceea pentru a evita orice confuzie şi a duce gândul până la capăt, până la maxi­ma generalizare, am publicat, un an după Istorie şi mit… eseul Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune. Cele două cărţi ar câştiga citite împreună, poate chiar în ordinea inver­să a apariţiei lor.

În al doilea rând, nu-mi amintesc să fi folosit conceptul de demitificare. Vreau să fiu bine înţeles: nu am pornit un război împotriva miturilor. Mă ocup de multă vreme de imaginar (şi nu numai, şi nici în primul rând, de imaginarul istoriei româneşti), şi ştiu prea bine că nu se poate trăi în afara imagi­narului şi a mitologiei. De aceea omul este om şi nu este animal sau robot. Nu am propus niciun moment anularea miturilor, ci pur şi simplu interpretarea lor istorică. Ştiu că nu se poate trăi fără mituri, dar nici eu, ca istoric, nu-mi justific existenţa fără să încerc să le înţeleg. Se va spune că un mit interpretat se fisurează, se năruie. Aşa o fi, dar atunci ce ar trebui să fac: să nu mai interpretez? Încă o dată, vrem o istorie inteligentă sau (mă exprim eufemistic) neinteligentă? Şi chiar nu suntem capabili să privim în acelaşi timp din două unghiuri, şi „poe­tic”, şi raţional? Trebuie să sacrificăm inteligenţa numai pentru a salva poezia? Nu le putem salva pe amândouă?

Într-un articol intitulat „O jucărie la modă: demitizarea”[2], criticul Alex Ştefănescu face un rechizitoriu cercetării raţio­nale a miturilor, punând, se înţelege, tentativele demitizatoare sub semnul metodei mele („Istoricul Lucian Boia a dobândit rapid notorietate supunând unei analize lucide, duse până la cinism, mituri ale istoriei”). Argumentul este că nu le putem răpi oamenilor iluziile. Îl îndemn să se liniştească: nimeni nu va reuşi vreodată să le răpească oamenilor iluziile! Şi dragostea este iluzie, explică Alex Ştefănescu, de ce să nu o acceptăm ca atare? Fireşte că o acceptăm – şi încă cum! –, dar crede autorul articolului că partea fiziologică şi psihologică a atracţiei dintre sexe ar trebui ignorată? Rupte paginile din manualul de anatomie? Aruncate la coş cărţile lui Freud? La fel ar sta lucrurile, după Alex Ştefănescu, şi cu „unitatea milenară” a românilor: chiar dacă nu a existat în fapt, ea există pentru noi, şi e de ajuns. Şi atunci ce să facă istoricii: să mintă cu bună ştiinţă, numai ca să nu-i trezească pe români din visul lor frumos? Nu îm­părtăşesc intoleranţa demitizatorilor faţă de mituri, dar nu înţe­leg nici intoleranţa antidemitizatorilor faţă de un demers ştiinţific cu totul firesc.

Eminescu

Spiritele s-au încins, până la incandescenţă, în jurul lui Emi­nescu. Într-adevăr, niciunul dintre miturile româneşti nu de­ păşeşte încărcătura emoţională a mitului eminescian. Poetul naţional nu este perceput doar ca poet de valoare inegalabilă (ceea ce deja înseamnă enorm), ci ca simbol al naţiunii ro­mâne, expresie concentrată, supremă, a românismului. Nu are rost să mai spun (sau totuşi are?) că nu aşa a fost văzut în timpul vieţii lui şi poate nu va mai fi văzut aşa la un moment dat. Mitul a fost creaţia momentului 1900 şi, ca orice mit, a procedat la o transfigurare, care poate sau nu să mai cores­pundă sensibilităţii de azi ori de mâine. În jurul lui Eminescu se desfăşoară un joc cam pueril şi cu siguranţă nedrept. Unii îi caută tot felul de cusururi, intelectuale şi chiar fizice, în timp ce alţii nu acceptă să coboare nici cu o treaptă din înălţimea mitului şi vor să ne convingă că n-avem voie să ne des­părţim de Eminescu.[3] Mi-am exprimat punctul de vedere într-un interviu acordat revistei Sud-Est (nr. 1-2/1999) din Chişinău; poate nu este inutil să reproduc pasajul respectiv: „În ce-l priveşte pe Eminescu, aici sunt două aspecte. Este poetul Eminescu şi Eminescu-ideologul. Mulţi dintre cei care se revoltă de «atacurile» împotriva lui Eminescu nu sunt admiratori ai poeziei, ci ai ideologiei sale. O ideologie autoh­tonistă şi xenofobă. De fapt, Eminescu nu are nicio vină. El nu a fost propriu-zis un ideolog. Avea dreptul să aibă orice idei, care trebuie raportate oricum la contextul cultural şi politic al epocii sale, nu glorificate sau condamnate din perspecti­va sfârşitului nostru de secol. Ca ideolog, Eminescu a fost „descoperit” de valul naţionalist de după 1900. Iar acum este promovat tot de naţionalişti. Este o manipulare: aşa a spus poe­tul naţional, înseamnă că acesta este adevărul absolut, tre­buie să ne închinăm cu toţii. Pe de altă parte, este poezia lui Eminescu, care nu are nevoie de ideologie pentru a fi admi­rată. Rămâne însă de văzut ce va aduce viitorul. Eu sunt un mare admirator al lui Eminescu, Eminescu-poetul, nu ideo­logul. Cred că îi simt poezia, îi ştiu o mulţime de versuri pe dinafară. Mă întreb însă uneori dacă nu reprezint ultima generaţie care îl mai gustă într-adevăr pe Eminescu. Gus­turile evoluează. În ziua când tinerii nu-l vor mai recita sub clar de lună (poate că deja nu-l mai recită), Eminescu va rămâne un mare nume în istoria literaturii române, dar nu va mai fi printre noi. E stupid să spunem că nu are voie să fie aşa. Va fi cum va fi. În mod paradoxal, s-ar putea ca Emi­nescu-ideologul să reziste mai bine în timp decât Emines­cu-poetul; se vor găsi mereu naţionalişti care să-l folosească drept stindard.”

Anii interbelici şi comunismul

Tentaţia de a vedea lucrurile în alb-negru nu este o înclinare specific românească. Genul acesta de polarizare aparţine imaginarului în genere. Dar cu cât o societate este mai con­flictuală – cazul societăţii româneşti de astăzi –, cu atât soluţiile extreme, lipsite de nuanţe, riscă să fie mai prezente. Perioada interbelică şi anii comunismului – aşadar istoria recentă, în raport cu care interesele şi opţiunile ideologice se manifestă nemijlocit – beneficiază din plin de asemenea aprecieri contradictorii, constituindu-se în modele mitologice obsesiv invocate.

Discuţia este nesfârşită cu privire la anii dintre cele două războaie mondiale.[4] Vârsta de aur a României, a culturii ro­mâneşti, a democraţiei româneşti? Sau, dimpotrivă, o socie­tate care, dincolo de faţadă, ascunde o serioasă rămânere în urmă şi tot felul de derive în raport cu principiile democratice?

Judecăţile opuse sunt drepte şi nedrepte în acelaşi timp. Ro­mânia de atunci a fost România de atunci. Lumea de atunci – pretutindeni – nu mai este lumea de astăzi. România inter­belică – cu toate cele bune şi rele ale ei – nu mai poate fi un model util. Dar şi criticile excesiv de severe depăşesc măsura. Ele definesc opţiuni prezente, păcătuiesc tocmai prin lipsa simţului istoric. Deficitul de democraţie, naţionalismul sau antisemitismul caracterizează epoca în genere, nu în particular România, şi nu este echitabil să judecăm asemenea dis­funcţionalităţi sau atitudini exclusiv în raport cu normele actuale (şi ele mai curând ideale decât efective). România din epocă era o societate contradictorie: pe de o parte, o elită de factură europeană (deşi nu complet lipsită de prejudecăţi şi reflexe autohtone) şi un cadru instituţional şi cultural modern, pe de altă parte, o incontestabilă întârziere istorică în stratu­rile profunde ale ţării, în ciuda unui ritm relativ susţinut de modernizare (procent foarte ridicat al populaţiei rurale, procent încă mare de analfabeţi, comportament demografic tradiţional: natalitate mare, mortalitate mare, inclusiv primul loc în Europa în privinţa mortalităţii infantile).[5] Acest „pri­mitivism” al României profunde a justificat şi a permis devie­rile autoritare; a fost şi baza pe care s-a construit comunismul românesc, de unde şi aberaţiile suplimentare ale acestuia (dis­pariţia aproape completă a unei elite prea subţiri, a tradiţiei culturale şi politice, a unui mod de viaţă, dezrădăcinarea şi manipularea unor mase dezorientate…). Din toate aceste contradicţii ale vremii, ca şi din ale noastre, ale celor care privim spre ea, nu pot rezulta decât imagini multiple şi con­tradictorii.

La fel şi cu privire la comunism. Condamnare fără apel de pe o parte, dar şi tentative de reabilitare, dacă nu globală (democraţia fiind, măcar în vorbe, acceptată de toată lumea, iar comunismul, ca sistem, repudiat), cel puţin segmenţială, potrivit principiului că „nu totul a fost rău” (dacă am aduna însă toate segmentele „reabilitate” de unii sau de alţii – de la cultură până la industrie sau la politica internaţională – ar rezulta că a fost mai curând bine decât rău, şi atunci ne-am putea întreba de ce totuşi a căzut comunismul). Ar fi o iluzie să ne închipuim că majoritatea românilor s-ar fi ridicat în 1989 împotriva comunismului ca sistem (din motive de ordin filosofic, cum s-ar spune). Ei s-au ridicat împotriva conse­cinţelor comunismului, refuzând să mai suporte cumplita degradare a condiţiilor de viaţă. Astăzi tot ei nu mai sunt dispuşi să accepte sărăcia de dragul democraţiei. Potrivit sondajelor de opinie, cel puţin jumătate dintre români consideră că tră­iau mai bine înainte de 1989. Nostalgie alimentată nu numai de sărăcie, dar şi de inadaptarea la o societate deschisă (dovadă că o întâlnim şi în partea răsăriteană a Germaniei, care numai săracă nu este). Un demers intelectual corect trebuie să facă disocierea între o judecată istorică şi morală asupra comunismului şi aprecierea atitudinii oamenilor faţă de co­munism. Una este să ajungem la concluzia că a fost un sis­tem imoral şi păgubitor, şi alta este să considerăm că toţi românii ar fi judecat aşa. A existat o rezistenţă anticomunis­tă: unii o minimalizează sau chiar o contestă, alţii, dimpotri­vă, o valorizează peste ponderea ei reală. A existat, chiar fără rezistenţă deschisă, şi o neaderare de ordin intelectual şi indi­vidual la comunism. „Rezistenţa românească” este un capitol care îşi are partea lui de adevăr, dar şi de mitologie. În genere, „rezistenţele” sunt amplificate în imaginar. Aşa au proce­dat şi occidentalii, reconstituindu-şi „rezistenţa antifascistă”. În fapt, în orice societate, cei care rezistă reprezintă o minori­tate faţă de cei care cedează, se acomodează sau chiar profită. Românii care au intrat în securitate sunt cu siguranţă mai numeroşi decât românii care au rezistat în munţi.