Se anunţa o zi liniştită. Nu aveam cursuri, era joi şi nici nu aveam chef să ies în oraş. Nu plănuiam decât să mă duc până la magazinul din apropiere să-mi iau pâine, ţigări şi suc şi apoi să lenevesc, citind toată ziua. Să citesc ceea ce-mi plăcea mie, nu cursuri sau prostii de genul ăsta. Îmi fumam ultima ţigară rămasă din pachetul de aseară şi-mi beam cafeaua la bucătăria apartamentului închiriat în care stăteam singur de două luni când am auzit sunând fixul din sufragerie. Mă gândeam că ar trebui să fie cineva care o caută pe gazda mea plecată în America,aşa cum se întâmpla de obicei cu majoritatea celor care sunau pe fix, sau Diana de la Cluj vorbind de pe o cartelă Romtelecom. Am ridicat receptorul:

— Alo…

— Frate, eu sunt…

Era prietenul meu cel mai bun, Emil, cu care nu mai vorbisem de câteva zile. Avea o voce gâtuită, alarmată, gâfâia ca şi cum fugise înainte să mă sune.

— Ce-ai păţit?

— Vino acum, imediat la Universitate că sunt într-un căcat mare de tot, nu pot să-ţi zic la telefon că nu mai am mult pe cartelă, morţii ei. Ne întâlnim pe trepte la Istorie, vino cât de repede poţi!

— Bine, stai calm, ajung în maximum 45 de minute, ştii cât fac cu 69 de aici! Ne vedem!

— E groasă rău, am belit-o, vino repede!

Zdrang! A închis telefonul. Mă îmbrac cât pot de repede, arunc la mare repezeală o pereche de blugi şi un pulover pe mine, îmi pun geaca peste, mă încalţ încurcând nodurile la şireturi de vreo două ori, în fine reuşesc, îmi iau ghiozdanul pentru orice eventualitate, închid uşa cu cheia şi o pornesc tropăind pe scări. Ce Dumnezeu poate să fie? Farsă aşa cum Emil mai făcuse nu cred că era, pentru că de când se despărţise de Dorina era într-o stare de doi lei pe care nu reuşeam s-o îndrept deloc. Ajung la staţie, îmi iau un pachet de ţigări de la ghereta de-acolo, vine ceva, e 368, ce să fac? Dacă-l iau, mă lasă aproape de Magheru, în zona aia, mai am ceva de mers pe jos, lasă, aştept 69. Desfac pachetul şi-mi aprind o ţigară să-mi adun gândurile. Mi-e şi frică să mă gândesc despre ce e vorba, dar într-un fel treaba asta îmi face bine… Citeam eu, dar m-aş fi plictisit în apartamentul ăla pustiu până la două-trei… Clar, trebuie să fie ceva legat de căminul ăla nenorocit în care Emil stă, în Progresu’! Ajuns la al patrulea ori al cincilea fum, simt arhicunoscuta senzaţie de „rosătură de şoarece” în stomac de la fumatul şi băutul de cafea fără să mănânc nimic dimineaţa. Pizda mă-sii, nu contează, uite că vine şi 69, am noroc, e relativ gol, pot să prind şi loc! Arunc jumate de ţigară nefumată, mă urc şi prind loc, luând faţa „la fotografie” unui bătrân de vreo 60 de ani la costum, cu faţa de-aia dură de fost activist de partid sau securist! Deşi mai sunt vreo patru locuri libere, pare să fi făcut o fixaţie pe locul meu şi bombăne ceva înainte de a părăsi zona. Mă rog, nu mai am timp şi chef să mă mai enervez. La vreo două rânduri în spatele meu, doi puştani de liceu cu „ţepi” în cap voind parcă să concureze cu coafurile harpiilor îşi tot bagă şi scot organele de reproducere din trei în trei cuvinte. „Every generation has its way”, vorba lui tataie Joe Cocker, ce să mai zic… Pe la piaţa Moghioroş urcă vreo doi muncitori de la asfaltare care-şi scot parizerul pe pâine, răspândind un damf de usturoi cu „E”-uri prin sărmanul troleu. Ceva mai încolo, la Răzoare, ca de obicei, multe maşini, troleul încetineşte. Mă tot uit la ceasul rablei mele de mobil, vechi de vreo cinci ani, luat pe la a patra mână, s-au dus 25 de minute. Peste un timp, o voce de domnişoară automată anunţă „Staţia Profesor Doctor Reiner” lângă Academia Militară în stilul ei mussolinian. O fi evreu sau neamţ? Ce chestie şi cu asemănarea asta de nume! Passons…

Casele boiereşti din zona Eroilor, mişto, uite că s-a mai construit ceva şi p-acilea, lângă ele un bar cu un poster în faţă cu un negru de prin Alabama savurând Always Coca-Cola pe la 1912. Dar chiar, o fi existând licoarea asta pe-atunci? Parcă da, ştiu că a apărut prin Atlanta, pe la 1890 să fi fost, în fine, ei ştiu mai bine. Gata, mergem bine acum, întins spre destinaţie, mână, birjar! Podul Elefteriei, oare aici l-au „acroşat” ecologiştii ăia mai duri pe Armand Călinescu?Cred că da… A, „Sub Podul Elefteriei curge dragostea mea” zicea Cărtărescu după Apollinaire, parcă, cu „Pont Mirabeau”. Sunt băiat cult, încă nu v-aţi convins? Uite şi Dreptul, unde am dat examenul de admitere la Facultă, cum zic ardelenii. Ce-o face Diana la Cluj acum? Învaţă sau… Fucking shit, hai s-o lăsăm… Ce-mi tremurau chiloţii că nu-i pe bune examenul când am văzut de-alde mama snoabă cu Davidoff-ul în bot şi cu toalete expanssive, yes, quite impressive şi de-alde papa snob cu ciololarul la ureche negociind cine ştie ce oferte care nu se pot refuza. Examenul a fost pe bune, dar o diplomă e o marfă ieftină rău şi cu facultatea asta…

La asta e bun Bucureştiul, că-ţi distrage atenţia. Ce-o avea ăsta? Cişmigiul e plin, e o zi frumuşică de februarie, a cam venit primăvara. Lumea tuşeşte sacadat în troleu, salutând cu un imn urban original reînvierea naturii. Iacătă şi Universitatea se vede în zare, trebuie să cobor. Înainte ca troleul să oprească, îl şi văd pe Emil plimbându-se prin faţa Facultăţii de Istorie cu Viceroy-ul lui lipit superficial de buze şi aproape că deja pot să simt mirosul insuportabil al mărcii de ţigări preferate de prietenul meu. Are un fes negru pe cap, blugii lui sunt plini în partea de jos de noroi închegat, dar,în fine, astea-s străzile din Bucureşti! Cu cojocul lui de iarnă are un aer de valutist aflat în căutarea clientului ideal care să-i asigure pâinea zilnică. Cobor şi mă îndrept spre el, cu pulsul urcând ca al unui atlet spre finalul maratonului deşi am de parcurs câţiva metri. În fine, mă vede şi-mi face un semn timid cu mâna. Nu e ăsta Emil pe care-l ştiu; ce mama dracului se întâmplă?

Îl iau din prima:

— Hai, zi, ce-ai păţit?

— Coaie, sunt prost rău, făcut grămadă!

— Vreau noutăţi, sper că nu de-asta m-ai chemat!

— Acum două săptămâni m-am împrumutat la Grasu’ de zece milioane că nu mai aveam un chior cu camătă sută la sută! Poimâine trebuie să-i dau banii, trăi-ţi-ar, şi n-am un franc! De unde sloboz scot eu douăj’ de milioane până poimâine dimineaţă la zece? Ajută-mă, să moară mama, că mă face piftie ăsta!

Îşi mai aprinde o ţigară şi-i tremură mâinile ca la balamuc! Ochii pitiţi în spatele lentilelor ochelarilor n-au nici un chef să vadă cerul prin ele ci transmit semnale de „S. O. S” mai ceva ca marinarii de pe „Titanic” şi „Lusitania” la un loc. E prietenul meu cel mai bun, aşa cum e, trebuie să-l ajut, dar treaba e mult mai nasoală decât mi-am imaginat! Sigur, 20 de milioane par un mizilic pentru lower-middle class, dar eu n-am decât două jumate cu totul, mai rămân 18 că nu pot să i-i dau pe toţi! Noroc c-am luat rahatul ăsta de bursă socială că altfel nu-i aveam nici pe-ăştia! Noroc pe dracu! Îmi aprind şi eu o ţigară şi fără voia mea mâinile mele intră în concursul „Tremurici 2004” cu cele ale lui Emil.

— Hai să stăm undeva jos să mă gândesc!Îi zic. Hai la fântână!

Pornim amândoi de parc-am fi pe pilot automat, trecem prin Facultatea de Istorie, apoi prin curtea interioară, zburăm pe la Litere, mai facem ceva paşi şi găsim o bancă liberă la fântâna din spatele Universităţii. Alţi studenţi ce par că n-au nici o treabă stau liniştiţi, fumează, râd, se dau la gagici şi aproape că-mi vine să-i bat. Trebuie să-i zic ceva ăstuia că face infarct, deşi nici eu nu-s departe.

— Hai s-o luăm treptat, zic. Eu am două jumate toţi banii, îţi dau două milioane, hai două trei sute. De unde căcat să luăm restul? Ai mei n-au de unde să-mi dea şi,chiar dacă ar avea ceva-ceva, nu mi-ar da că li s-ar părea suspect, mi-au mai pus luni pe card vreo trei sute plus cheltuielile, au fost alea pe ianuarie,vreo două milioane jumate, asta pică din start. Mă-ta?

— Ete pula! Ştii că m-a ţinut toată facultatea cu 50 000 pe săptămână! La ce bine ne-nţelegem mai ales după ce-am plecat de la coana Lili şi după ce m-am despărţit de Dorina, nici o treabă!

— Deci şi asta iese din calcule! Ai vreun coleg de facultate la care poţi să ceri mai mult, cât de cât?

— Crezi că n-am încercat? Niciunul n-arenici Gepetto, nici Gibonul, nici Zorro, nici Petrescu! Sau aşa spun ei! Nu te-ajută nici dracu! Şi jegosul ăsta de Broscoiu’, stau cu el în cameră, ştie toată povestea, n-a vrut să-mi dea un sfanţ, frăţie, mi-a şi zis că aşa-mi trebuie dacă am fost bou şi am luat bani de la Grasu’! La ăia ai tăi de la facultate?

— Mai mult de 500 000 nu pot să scot de la niciunul. Deja mă fac de căcat că le tot cer bani, de-abia mi-am plătit datoriile de până acum. Mai mult de două nu scot în total, şi-aşa mor de jenă, în puii mei!

— Şi atunci ce mama dracu fac? Mă duc să mă înrolez în Legiune fără un leu la mine? Mă întorc acasă, să mă ia mama la pulă, ce fac?!

— Hai s-o luăm încet! Îi sun întâi pe-ăştia să vedem cât pot să scot de la ei şi dup-aia ne gândim, bine? Căcat, şi am 300 de cenţi, ăştia-i aveam pentru Diana! Morţii mă-sii! Trebuie să luăm o cartelă Romtelecom sau… Lasă că mai rămân doar cu o sută până duminică, nici acasă nu pot să mă duc! Trebuia s-o sun diseară, că n-are credit, înţelegi? Bine, hai că sun dup-al meu!Şi ăştia-s şi pe Connex, băga-mi-aş pula!

Gândesc cu voce tare, înjur ca la uşa unui cămin de nefamilişti, dar asta-mi face bine. Am mai trecut noi prin situaţii din astea, şi el m-a scos pe mine din căcaturi, dar nu la nivelul ăsta. Îl sun întâi pe Traian, un coleg de-al meu de facultate, bucureştean, mai mare decât noi, cu Sociologia terminată deja, mare chefliu şi generos, dar mai mult când bei cu el decât la împrumuturi. Să-i cer un milion, mai mult nu se poate, cu mai puţin nu ne-ajută cu nimic! Gata, sună!

— Salut, Traiane! Ce faci?

— Salut, frate! La mine jos, la crâşmă la o băută cu ăştia din bloc!

— Bă, hai că n-o mai lungesc, că n-am credit! Poţi să-mi dai azi un milion că-s într-un mare rahat şi-am nevoie urgent de banii ăştia…

— Ai datorii, umbli cu cămătarii, ăă?

— Pe-aproape! Te rog eu mult, poţi sau nu?

— Bă, chiar îmi pare rău, dar mai mult de trei sute nu pot să-ţi dau! Vino aicea la crâşmă, ştii unde, într-o oră, aşa, O. K.?

— Bine, mersi şi pentru ăştia, oricum!

Emil aştepta răspunsul:

— Cât? Zi-i, cât dă sociologu’?

— Un căcat, trei sute. Dar nu poţi să zici nimic, nu?

— Asta e!

— Mă duc într-o oră pe Moşilor să-i iau!

Emil era din ce în ce mai agitat:

— Aşa, mai mult pierdem timpul, futu-i para mă-sii! Sună-l şi pe ălălalt!

Emile, frăţioare, în ce căcat m-ai băgat! Cu Sorin e puţin mai jenant. Ăsta e un tip foarte de treabă, cu ceva bani, din Ploieşti, genul de „băiat cuminte”, mereu la locul lui căruia nu poţi să-i reproşezi nimic, omul de la care iau cursurile atunci când nu rareori nu prea trec pe la facultate. Împrumută şi bani, ştie că nu prea am, nici eu nu-s foarte încântat să fac mereu pe „mâna-ntinsă”, dar asta e. Marţi i-am dat două sute înapoi, să-i cer tot un milion? N-am ce face! Singura lui problemă e că i se face rău când aude de „probleme”, cu cămătari, cu băieţi. Mă ştie puţin excentric, dar nu cu conexiuni interlope. Formez, cu penibilul în gât şi cu tahicardia-n piept.

— Alo!

— Salut, Sorin! Ce faci, unde eşti?

— La B. C. U., jos.

— Băi, sunt într-un foarte mare căcat! Ştiu că-s foarte nesimţit…

— Cât vrei?

— Păi… Un milion. Zău, e chestie de viaţă şi moarte! Am nevoie de mult mai mult dar ştiu că nici tu nu te scalzi…

— Uite, îţi pot da cinci sute, chiar n-am de unde mai mult. Unde eşti?

— Aproape, la fântână.

— Vino acum, mă găseşti afară la B. C. U., chiar îi am la mine.

— Eşti un domn, ca de obicei! Scuză-mă înc-o dată, dar chiar am probleme mari!

— Te aştept.

Mă uit la credit. Hai 333-ul mă-sii. „Creditul dumneavoastră este de 55 de cenţi”. Tare! Mă întorc spre Emil:

— Sorin a zis că dă 500. Mă aduc acum să-i iau de la B. C. U. Vin cât de repede pot şi după aia mă duc la ălalalt pe Moşilor.

Pornesc în viteză spre B. C. U. E un loc pe care-l detest în ciuda faptului că-mi place să citesc. În aproape trei ani de facultate am fost doar de două ori acolo. Stăteam nu la patru ace ci la zece ghimpi, văzând atmosfera aia „mondenă” cu ţoape venite ca la „party”, cu ciunga-n bot, cu rujul în ochi, cu fardu-n creieri şi cu copanele la defilare ca de ziua naţională a foanfelor, cu ţopi anglo-afoni gelaţi, duhnind a parfum ca sconcsul a el însuşi. Oricum, cea mai interesantă a fost o scenă care m-a dat pe spate, petrecută jos, când eram la o ţigară. Doi tipi de la secţia engleză a facultăţii mele pe care-i ştiam din vedere erau prinşi într-o aprigă discuţie privind sistemul politic american. Unul dintre ei vorbea româna cu accent pe care-l considera american şi aici ar fi fost mişto să pot aduce şi o probă audio pentru că în scris e greu de redat dulcele său grai. La un moment dat omul nostru bagă ceva de genul:

— Fhrathe, shtii kesthia ayha cu Clinton, kând Pharlhamenthul ha vhrooth să-hl. Băyhi, kum seh dziceh în româhneşteh la „impeachment”.

— Demitere, mă rog, e ceva apropiat, zice ălalalt.

— Asha, man. Yeah, yeah, that’s quite impressive, that’s right.

Chestia cu „quite impressive” a devenit celebră în folclorul cercului meu de prieteni după ce le-am povestit faza. Ştiu sigur că tipul era român, probabil „mai român”decât mine, având în vedere că am ceva strămoşi bulgari; îl văzusem odată bătând satisfăcut pe-o foaie de la afişier numele lui, mioritic verde, lângă care trona un 10 şi spunând cât de bun e. N-am inventat nimic, nu ştiu dacă am redat bine forma de manifestare a acestui nou fenomen lingvistic la a cărui naştere am avut privilegiul de a asista. A fost ultima oară când am mai intrat la B. C. U.

Să revenim însă la aventura noastră. Mergeam ca un descreierat pe stradă şi a dat bunul Dumnezeu să mai pot respira, chit că uşor gâfâit, atunci când am ajuns jos la B. C. U şi am văzut căpşorul tuns numărul 2 al lui Sorin pe care se găseau ramele unei perechi de ochelari ceva mai scumpi decât ai lui Emil. Ţinea strâns lipită de piept, ca de obicei, o mapă albastră, de parcă cursurile alea ar fi fost cine ştie ce manuscrise găsite la Zaragoza (sau să-i zic Saragossa?). Sorin e, faţă de mine, cel mai săritor om cu putinţă, mereu nerefuzându-mi nici un ajutor, dar în acelaşi timp şi cel mai străin. Cu sinceritate, mi-a spus că nu vrea altceva de la viaţă decât să aibă un loc de muncă bun şi să câştige bani mulţi. Restul problemelor care mă pasionau pe mine le asculta cu bunăvoinţă, dar şi cu dezinteres. În acelaşi timp, această dorinţă a lui de normalitate era însoţită de o totală lipsă de agresivitate. Mă privea mirat când înjuram în stânga şi-n dreapta, când protestam faţă de cine ştie ce sau ironizam pe cine ştie cine. Părea că îi înţelegea pe toţi, dar în acelaşi timp toţi îl lăsau rece. Probabil că dacă ar fi fost amerindian l-ar fi chemat Cel-Care-Stă-Pe-Margine.

După ce m-a văzut, nu m-a întrebat nimic şi m-a lăsat să-mi trag răsuflarea. A scos cinci sute de mii din buzunar şi mi i-a întins. M-am simţit obligat să-i spun că nu ştiu când o să-i pot înapoia, probabil nu mai curând de două săptămâni.