Nu sunt eu sora cea drăguţă. Şi nu sunt nici cea deşteaptă. Sunt cea hazlie. De fapt, mi se spune aşa de atâta timp, de atâţia ani, încât toată viaţa am crezut că e vorba despre un singur cuvânt: Ceahazlie.

Dacă ar fi să mor, şi pe cuvântul meu că nu mi-aş dori una ca asta, dar dacă ar trebui să aleg un loc pentru aşa ceva, aş vrea să mor chiar aici, în toaleta femeilor de la Leonard’s of Great Neck. Oglinzile. Arăt suplaţional^[1], chiar şi în 3D. Nu sunt savantă, dar e ceva cu înclinarea oglinzilor astea în mărime naturală, cu strălucirea tejghelelor albastre din marmură şi strălucirea aurie a candelabrelor bogat ornamentate, care îmi creează o iluzie optică, transformându-mi imaginea într-un beţişor roz pal, lung şi zvelt, de amestecat cocktailuri.

Pentru mine, este a opta petrecere de nuntă (a treia la care am avut îndatoriri oficiale) la Leonard’s La Dolce Vita, numele oficial al salonului de nunţi din Long Island, preferat de familie. Toţi cei pe care îi cunosc, sau cel puţin toate rudele mele, s-au căsătorit aici.

Eu şi surorile mele ne-am făcut debutul în 1984 ca domnişoare de onoare la nunta verişoarei noastre, Mary Theresa, care a avut la masa mirelui şi miresei mai mulţi cavaleri şi însoţitoare decât toţi invitaţii de la celelalte mese. O fi fost nunta verişoarei un schimb de jurăminte sacre dintre un bărbat şi o femeie, dar a fost şi un spectacol pe cinste, cu costume, coregrafie şi lumini speciale, care au făcut-o pe mireasă să arate ca o stea, pe ginere – băiatul cu recuzita.

Mary T. se consideră italo-americană de spiţă regală, aşa că i-a adus pe Cavalerii lui Columb să străjuiască intrarea în Sala Veneţiană a Stelelor Strălucitoare.

Cavalerii erau magnifici în smochingurile lor, cu eşarfe roşii, mantii negre şi tricornuri cu pene de marabu. M-am aşezat la locul meu în cortegiu, în spatele celorlalte fete, în timp ce orchestra cânta Nobody Does It Better, dar m-am întors s-o iau la fugă atunci când cavalerii şi-au ridicat săbiile, încrucişându-le deasupra noastră. Mătuşa Feen m-a prins şi mi-a tras un ghiont. Am închis ochii, am strâns buchetul şi am luat-o la fugă pe sub lamele scânteietoare, ca şi când aş fi încercat să scap nevătămată din locul acela.

În ziua aceea, cu toată teama mea de obiecte ascuţite şi zăngănitoare, m-am îndrăgostit de Leonard’s. A fost prima mea ceremonie italienească la care participasem. Eram nerăbdătoare să cresc şi să le imit pe mama şi pe prietenele ei îmbrăcate de sus până jos în paiete, care beau Harvey Wallbangers din pahare mari de cristal. Când aveam nouă ani mi se părea că Leonard’s are stil. Nu conta că, văzut de pe aleea din Northern Boulevard, localul arăta ca un cazino alb din stuc de pe Riviera Franceză în drum spre Long Island. Pentru mine, Leonard’s era o Casă a Încântării.

Experienţa La Dolce Vita începe când ajungi la intrare. Aleea circulară largă pentru maşini este o replică după Pemberley, al lui Jane Austen, şi seamănă şi cu intrarea de la Neiman Marcus, lângă mallul din Short Hills. Asta e chestia cu Leonard’s: de oriunde l-ai privi, îţi aminteşte de locuri elegante pe unde ai mai fost. Ferestrele mari, pe două niveluri, te duc cu gândul la clădirea Metropolitan Opera, în timp ce fântâna ornamentală seamănă perfect cu Fontana di Trevi. Aproape ai crede că eşti în mijlocul Romei până când îţi dai seama că, de fapt, apa care cade acoperă zgomotul circulaţiei de pe I-495.

Grădina este o minune a artei peisagistice, cu dreptunghiuri lungi de merişor tuns, mărginită de şiruri scunde de tisă, garduri vii de lemn câinesc tăiate în forme ovale şi arbori de ienibahar în formă de conuri răsucite precum îngheţata. Tufişurile tunse cu măiestrie în formă de animale sunt aşezate pe straturi de pietre de râu lucioase, un preambul potrivit pentru sculpturile de gheaţă care tronează în restaurantul cu fructe de mare din interior.

Luminile exterioare îţi aduc aminte de localurile de striptease din Las Vegas, dar sunt mult mai stilate, becurile ascunse dând locului o lumină care clipeşte difuz. Uşa de la intrare este flancată de arbuşti modelaţi în formă de semilună. Sub ei, tufişuri joase, rotunjite slujesc ca fundal pentru păsări ale paradisului, care răsar din tufişuri ca nişte umbreluţe de cocktail.

În timp, prind un moment să-mi trag sufletul în toaleta pentru femei, orchestra cântă Burning Down the House. Pentru prima dată de când a început nunta surorii mele, Jaclyn, sunt singură, şi îmi place. A fost o zi lungă. Simt în ceafă încordarea întregii familii. Când o să mă mărit o să fug în secret direct la primărie pentru că oasele mele nu mai pot suporta presiunea unei alte nunţi extravagante, marca Roncalli. O să pierd crevetele în sos de bere şi pateul, dar o să supravieţuiesc. În lunile în care am pregătit această nuntă, aproape că m-am căptuşit cu un ulcer, iar acum, desfăşurarea ei îmi provoacă o zbatere a ochiului stâng pe care n-am putut s-o alin decât ţinând pe el o suzetă rece, subtilizată de la bebeluşul verişoarei mele, Kitty Calzetti, după ceremonia religioasă. În ciuda agitaţiei, este o zi minunată, fiindcă sunt fericită pentru sora mea cea mică, pe care îmi amintesc cum o ţineam în braţe în ziua în care s-a născut, ca pe un trandafir de porţelan Capodimonte.

Îmi privesc în oglindă poşeta de seară Martini acoperită cu paiete (un dar al miresei de la petrecerea dinaintea nunţii) şi-mi spun: „Aş vrea să-i mulţumesc lui Kleinfeld din Brooklyn, care a făcut-o praf pe Vera Wang în ceea ce priveşte perfecţiunea rochiilor fără umeri. Şi aş vrea să-i mai mulţumesc lui Spanx, geniul corsetelor, care a transformat silueta mea în formă de pară într-una de placă de surf.“ Mă apropii de oglindă şi îmi verific dantura. Nu există nuntă italienească fără aperitive cu scoici presărate cu fire de pătrunjel, şi ştiţi unde rămân astea.

Machiajul meu profesional făcut (la jumătate de preţ) de cumnata celei mai bune prietene a miresei, Nancy DeNoia, este cu adevărat rezistent. M-a fardat cam pe la opt dimineaţa, dar arăt impecabil, chiar şi acum, la ora cinei. „Datorită pudrei Banane de la LeClerc“, spunea sora mea mai mare, Tess. Şi ştia ce spunea: tenul ei a fost afectat de două naşteri. Avem şi fotografiile ca dovadă.

Azi-dimineaţă, surorile mele, mama şi cu mine, drăgălaşe (aproape) fecioare, stăteam aliniate una lângă alta, pe scaune pliante, în faţa Oglinzii Mamei din Epoca de Aur a Hollywoodului, în dormitorul casei din Forest Hills, construită în stil Tudor.

— Uită-te la noi, a spus mama, înălţându-şi bărbia ca o ţestoasă. Parcă am fi surori.

— Chiar suntem surori, i-am amintit în timp ce mă uitam în oglindă la adevăratele mele surori. Mama a părut afectată… iar tu… tu eşti o mamă adolescentă.

— Să nu exagerăm!

Mama mea de şaizeci şi unu de ani, botezată Michelina după tatăl ei, Michael (toată lumea îi spune mamei „Mike“), cu faţa în formă de inimă, cu ochi căprui depărtaţi, cu buze pline şi strălucitoare de culoarea teracotei, se privea cu mândrie în oglindă. Era singura femeie din câte cunoşteam, care ajungea complet fardată la machior.

Cu excepţia unicului meu frate mai mare, Alfred (Pastila Contraceptivă), şi a tatei (căruia i se spunea Olandezul), noi, surorile Roncalli, suntem ca un club exclusiv feminin, permanent deschis. Suntem cele mai bune prietene şi ne împărtăşim totul, cu două excepţii: nu vorbim niciodată despre vieţile noastre sexuale şi despre conturile din bancă. Suntem legate de tradiţii, de secrete şi de fierul de călcat al mamei.

Legătura a fost cimentată atunci când eram mici. Mama organiza ieşiri „între noi, fetele“; ne-a târât la retrospectiva Nettie Rosenstein^[2] de la Institutul American de Modă sau la primul nostru spectacol pe Broadway, ’night, Mother. Când ne împingea către ieşirea din teatru mama ne spunea „Cine credea că, la final, o să se sinucidă?“, îngrijorată că ne speriase pe viaţă. Priveam lumea din sală prin elegantul binoclu de operă al mamei. În fiecare an, în săptămâna dinaintea Crăciunului, ne ducea la Palm Court de la hotel Plaza, unde ne oferea ceaiul de vacanţă. După ce ne umflam de fursecuri acoperite cu frişcă sau cu gem de zmeură, ne fotografiam – bineînţeles împreună cu mama – în costumaţia adecvată ocaziei, sub portretul lui Eloise^[3].

Atunci când Rosalie Signorelli Ciardullo a început să vândă pudră minerală şi farduri din camionetă, ghiciţi pe cine a înrolat mama ca modele ambulante? Pe Tess (ten uscat), pe mine (gras) şi pe Jaclyn (sensibil). Mama a făcut reclamă la produse pentru femei cu vârsta cuprinsă între treizeci şi treizeci şi nouă de ani, fără să-i pese că pe atunci avea cincizeci şi trei de ani.

— Toţi marii artişti încep cu o pânză goală, a decretat Nancy DeNoia în timp ce îmi aplica pe frunte fond de ten de culoarea cerealelor Cheerios. Eram gata să-i spun: „Oricine foloseşte cuvântul «artist» probabil că nu este“, dar de ce să o contrazic pe femeia care avea puterea să te transforme pentru eveniment în Cher cu ajutorul uneltelor din mâna ei?

N-am mai zis nimic în timp ce ea mă atingea uşor cu buretele pe obraji.

— Mai mascăm nasul ăsta mare… a spus Nancy, exalând un miros de mentă în timp ce îmi aplica mici lovituri intenţionate la rădăcina nasului. Le simţeam exact ca pe apăsarea fermă pe care sora Mary Joseph de la unitatea MASH de la Holy Agony o exercita asupra unei pungi cu gheaţă atunci când am fost lovită de o bâtă de baseball la ora de sport, în clasa a şaptea. Asta ca să ştiţi, sora Mary J. a spus că în viaţa ei nu văzuse atâta sânge curgând din capul unui om, şi ştia ce spune, pentru că văzuse destule ca soră în Vietnam.

Nancy Enervanta^[4] s-a tras înapoi şi mi-a studiat faţa, ca un arhitect.

— Nasul s-a dus. Acum pot să trec mai departe la remedieri.

Am închis ochii, prefăcându-mă că meditez, astfel încât Nancy să înţeleagă aluzia şi să pună capăt comentariilor despre trăsăturile mele urâte. A ales o pensulă mică, a băgat-o în apă rece şi a răsucit-o într-un pătrăţel cu ceva maron-albăstrui înăuntru. Am simţit o mâncărime pe sprâncene în timp ce îmi vopsea perii minusculi. Am crescut cu Madonna, iar atunci când ea s-a pensat, m-am pensat şi eu. Acum plătesc pentru asta.