CONSIDERATĂ ÎNCĂ DE LA APAriţie, în 1954, un miracol, Sibila Agustinei Bessa Luis reprezintă nu numai deplina consacrare a autoarei, ci şi un moment de răscruce în literatura portugheză contemporană.

Romanul primise în 1953, încă în manuscris, Premiul Delfini Guimarăes, acordat în unanimitate de un juriu prestigios din care făceau parte: Vitorino Nemeşio, Bran- quinho da Fonseca, Tomâs de Figueiredo şi Alvaro Lins. La publicare, în anul următor, Sibila este încununată cu o a doua distincţie literară: Premiul Ega de Queiros. Zece ani mai târziu, Eduardo Lourengo scria: „Fără a dori să împrumutăm rolul prea puţin confortabil al Ca- sandrei, presupunem că viitorii istorici ai literaturii noastre contemporane vor alege extraordinarul an 1953 ca piatră de hotar între două epoci culturale şi literare. La temelia acestei pietre de hotar, cu litere la fel de vii ca şi acum zece ani, străluceşte încă un nume enigmatic, desăvârşit de potrivit pentru ceea ce numeşte: Sibila. Dar lumea romanescă a Agustinei Bessa Luis, prin simpla ei apariţie, a deplasat centrul atenţiei literare. Are prea puţină importanţă faptul că epidermice curente îşi continuă cursul, cu mai mult sau mai puţin noroc. Este o literatură riouă cea pe care Sibila o inaugurează la noia Coloquio – Artes e Letras, nr. 26/1963).

Într-adevăr, atât În Sibila cât şi în operele ulterioare, Agustina Bessa Luis nu s-a lăsat influenţată de mode sau tendinţe autohtone ori străine, nu a cedat teoriilor literare sau experimentelor imediate – într-o epocă dominată de neorealism şi de existenţialism de sursă fran- ce-u, de literatură freudistă creată cu precădere de scriitorii grupaţi în jurul revistei „Presenqau sau de resurecţia suprarealismului –, ci şi-a durat opera bazându-se pe valorile intrinseci ale creativităţii sale excepţionale, precum şi pe filonul clasic al literaturii veacului trecut, reprezentată în special de cele două mari modele ale naraţiunii lusitane: Cămilo Castelo Brânco şi Ega de Queiros. „Mai ales în ceea ce priveşte romanul, remarcă Âlvaro Manuel Machado, Agustina Bessa Luis rezolvă, mai bine decât oricare romancier portughez al secolului nostru, vechea şi facila opoziţie Camilo-Ega, adică roman naţional versus roman universal, opera ei romanescă devenind, în acelaşi timp, cea mai adine înrădăcinată în cultura portugheză, generic vorbind, şi eve mat cultural universală dintre toate. Orice mare creator trebuie să fie concomite7it un gânditor. Adică, în sinteză, trebuie să pună în chestiune cultura sa regândind cultura universală. Or, Agustina o face, după părerea mea, mai plenar decât oricare alt prozator portughez al secolului nostru. A (Âlvaro Manuel Machado – Agustina Bessa Luis – Vida e Obra, Areddia, Lisboa, 1979, p. 25).

Operă de deplină maturitate creatoare, Sibila nu s-a ivit pe neaşteptate, ca şi cum nimic din ceea ce scrisese până atunci autoarea nu ar fi pregătit-o sau anunţat-c. Sibila este mai curând o continuare firească a primelor sale trei cărţi – a pletoricei „lumi închise “revelate de Mundo Fechado, a excesului de vitalitate care copleşeşte condiţia umană din Os Super-Homens şi a complexităţii fragmentare exprimate cu rigoare simbolistă în Contoş Impopulares. Astfel, raportat la volumele anterioare, romanul ne apare ca „un fel de catharsis stilistic, o carte-summa către care converg toate potenţiali- tăţile scrisului Agustinei Bessa Luisa (Âlvaro Manuel Machado – op. Cât., p. 37). În aceeaşi măsură, adăugăm noi, Sibila, este o carte profetică, care sintetizează tendinţele ulterioare ale scrisului său, o carte-cheie, indispensabilă pentru înţelegerea edificiului monumental care este opera scriitoarei portugheze.

Începând cu Sibila, Agustina (familiaritate prin care portughezii îşi omagiază, ele fapt, valorile naţionale) iniţiază crearea unui univers romanesc propriu, laborios construit, cu o viziune extrem de personală asupra mediului cultural şi social portughez, încercând să dezvăluie succesivele straturi cognoscibile ale existenţei umane în temporalitate. Or, această pasiune pentru abisurile fiin- ţei devine la autoare pasiunea pentru scris, reflectatg. De uimitoarea vastitate a operei.

Simplificând desigur, Sibila nu este altceva decât descrierea unei vieţi văzută ca portret. Întreaga carte se centrează pe figura Quinei (Joaquina Augusta), modestă proprietăreasă de ţară în nordul Portugaliei. Referinţele circumstanţiale (timp istoric, politică, elemente de civilizaţie) sunt relativ rare şi întâmplătoare pentru că, de fapt, Sibila reprezintă o transpunere a câmpului de conştiinţă a protagonistei, cu limitele şi mărcile sal-2 particulare. Pentru Quina (numele are în portugheză cono- taţii simbolice – aş quinas sunt cele cinci scuturi heraldice de pe stema Portugaliei), pământul „nu era un glob uşor turtit la poli, ci spaţiul limitat în care trăiau şi comunicau unii cu alţii, prietenii şi cunoscuţii ei “.

Naraţiunea progresează aşadar în funcţie de mobilitatea privirii Quinei, respectându-se doar în aparenţă suita cronologică, căci neaşteptate salturi temporale vin să zdruncine sentimentul liniştitor al unui timp derulat linear. Acţiunile polarizează sau se aglomerează concentric, «nlumi închise “care pentru moment se deschid şi se întrepătrund», urmând traiectele sinuoase ale unor analogii subiective. Cu toate acestea, nu Quina este cea care vorbeşte în roman.

La prima vedere, naratorul Sibilei pare a fi Germa (Germana), nepoata Quinei. Numele ei (germana înseamnă în portugheză vară primară) nu trebuie considerat o subliniere tautologică a unei înrudiri efective, ci revelarea unei profunde înrudiri spirituale, precum şi a unei relaţii „parazitare “între cele două personaje: Germa există numai în măsura în care poate interpreta „glasul sibilei sale “. Ea este artistul, „produsul cel mai gratuit al naturii. Cel care se poate defini ca o inutilitate imediată”, iar momentul aparent al declanşării actului de resuscitare a memoriei este întâlnirea, după mulţi ani, în. Casa din Vessada – casa Quinei – cu Bernardo Sanches, şi el un ultim descendent al aceleiaşi familii, odinioară vitală şi originală. Cu Bernardo Sanches, burghezul dandy şi snob, comunicarea nu este posibilă. Astfel, reconstituirea vieţii Quinei —’ întreaga carte – are loc în spaţiul abisal al unei secunde de tăcere între cei doi inter- */

Locutori. Ar părea, aşadar, că Germa este un personaj convenţional, împrumutat, din reţetele clasice, menit să introducă ficţiunea unei istorii personalizate. Este adevărat că Agustina Bessa Luis propune această convenţie, dar pentru a o mina subtil ulterior, căci nici Germei nu îi aparţine discursul, în el insinuându-se o voce nouă, un narator dotat cu o percepţie raţională de rang superior.

Ca artist, Germa posedă intuiţia pentru caracterul deosebit al fiinţei care a fost Quina, ea este un fel de medium prin care o conştiinţă intelectuală, adevăratul narator, poate avea acces la existenţa personajului. Fiinţa vie trăieşte închisă în sine, nemijlocit. Artistul o percepe, făcând-o permeabilă intelectului care, meditând-o, o transpune în pagină, instanţa generatoare a scriiturii se situează, aşadar, la un nivel meta-discursiv, acţionând deja în categorial. Opera se înfăţişează ca un produs intelectual, rod al unei minţi ordonatoare care capturează prin intuiţie viaţa, făcând-o etern prizonieră în monument.

În Sibila se conturează astfel o structură tripartită a instanţelor creaţiei literare şi, implicit, a lumii romaneşti: trăirea nereflexivă, intuiţia artistică şi intelectul ordonator, ceea ce ne aminteşte de clasica ierarhie: trup, suflet, spirit, pe care însă autoarea nu o valorizează unilateral, în sensul afirmării supremaţiei intelectului, ci o pune sub un tulburător semn de întrebare. Căci, paradoxal, Sibila, un roman, intelectual, nu face decât să. Interogheze misterui fiinţei umane, încercând neîncetat să răspundă întrebării puse în primul capitol al cărţii: cine a fost Quina cu adevărat?, dar lovindu-se tot timpul, dincolo de orice demers raţional, de o ~otlă obscură, indescifrabila, în faţa căreia cuvintele trebuie să se oprească învinse.

Considerând misterul drept una din categoriile universului romanesc al scriitoarei, Âlvaro Manuel Machado distinge, potrivit sugestiilor lui Vladimir Jankelevitch, misterul de secret, ca două concepte antinomice. Dacă secretul poate fi pătruns, disecat, el reprezentând doar o stare de pre-cunoaştere insuficientă a obiectului, misterul rămâne circumscris şi incognoscibil, iar cunoaşterea nu face decât să îi revelc esenţa indestructibilă şi fecundă. Nu întâmplător Sibila se concentrează pe dezvăluirea tainei fiinţe umane, ca şi cum autoarea ar fi dorit să dea frâu liber unei creativităţi raţionale după ce a pos- tulăţ odată pentru totdeauna mistend ca faptul cel mai adine, inalienabil, al omului.

Or, dacă misterul există, discursul devine epifania incognoscibilului, întregul eşafodaj baroc, elaborat cu minuţie prin acumularea şi îmbinarea detaliilor, în vif- tejuri succesive, servind în fond pentru a comunica – paradoxal – incomunicabilul.

Natură abisală, Quina este o prezenţă ambiguă, con- sumindu-şi existenţa între tentaţia transcendentului şi înclinaţia spre valorile vieţii practice de un materialism adesea meschin. Ea este o sibilă nu pentru că ar face cu adevărat prevestiri semnificative, ci pentru că este populată de o forţă a cărei adâncime scapă propriei conştiinţe şi care conferă un relief simbolic unei vieţi altminteri banale. Este o sibilă pentru că – inconştient – îi transmite Germei mistend condiţiei umane, lăsând un mesaj şi o moştenire spirituală fiinţei de care s-a considerat întotdeauna străină. Este, în sfârşit, o sibilă pentru că, datorită ei, putem asculta glasul patetic al unei lumi apuse, prin excelenţă anonimă, ale cărei personaje ’ating eternitatea în măsura în care intră sub incidenţa privirii Quinei. Dincolo însă de câmpul acestei priviri, opacitatea este completă.

Din unghiul ele vedere al unei retorici imanente, universul romanesc al Sibilei găseşte în sinecdocă figura mentală generativă a textului. Obiectele prezentate parţial, în momente diferite, se constituie treptat în mintea cititorului ca totalitate caleidoscopică. Sunt obiecte succesive, „cinetice”, niciodată prezentate ca globalitate, fragmente de percepţie, a căror condiţie esenţială de plenitudine o reprezintă desfăşurarea în timp. Numai timpul, şi el eliptic, este acela care le poate întregi, devenind astfel condiţia sine qua non a oricărei spaţiali- tati. Niciodată autoarea nu renunţă la fragmentar, nu cade pradă tentaţiei de a epuiza, de a da o viziune definitivă şi, în cele din urmă, statică a obiectului. Descrierea cea mai tradiţională în aparenţă alunecă într-o întâmplare semnificativă; detaliul proliferează, modificând direcţia naraţiunii. Cu toată fantezia faptică prezentă pe parcursul întregii cărţi, evenimentul nu este privilegiat în dauna altor elemente ficţionale, ceea ce contribuie la crearea unei senzaţii de lectură egal tensionată, fără momente de pauză, de respiraţie, prezente în romanul tradiţional. Deopotrivă, personajele Agustinei Bessa Luis, compuse din detalii, din amănunte persona- lizante sau pitoreşti nu îşi câştigă dreptul la individualitate decât printr-o răbdătoare acumulare. Ceea ce ni se impune, aşadar, este o scriitură barocă – în tradiţia profundă a spiritului lusitan – în care pasiunea pentru detaliu transformă ornamentul dintr-un element superfluu şi exterior într-un liant structural, şi în care reflecţia dezvăluie o gândire filosofică epurată de clişee aforistice sau moralizatoare. Aleatoriul perspectivei, deliberatul apel la revelarea altor şi altor faţete ale fiinţei, explică, de bună seamă, pasiunea pentru accidental, precum şi tentaţia pentru conceptualizaliitr-o alter nanţă continuă, dialectică. Agusţina se slujeşte de efemer, înţeles deopotrivă că tehnică.A. $. Tructy. Râi mozaicate, pentru a pune în lumină eternitatea naturii umane.

. Printr-o fericită comparaţie, Alvaro Manuel Machado apropie scriitura barocă a Agustinei Bessa, Luis de arta rozasei. „Rozasa este, în catedralele gotice, un ornament

— Dar un ornament esenţial, căci de el depinde întreg echilibrul construcţiei catedralei, unind lumea exterioară şi lumea interioară, mişcarea şi chietudinea, acţiunea şi contemplarea". Aşa cum rozasa este „încercarea de fixare a luminii fugitive într-un centru al viziunii totale, arta romanescă a Agustinei Bessa Luis mi se pare a fi o continuă căutare a cuvântului care fixează, chiar şi pentru un moment, o relaţie deambulatorie, o relaţie între corespondenţe neaşteptate, între fulgurante divagaţii^.

Capodoperă a literaturii portugheze şi universale, în care proliferarea barocă a imaginii este domolită de seninătatea ironică a unui spirit clasic, iar clarviziunea anarhică a creativităţii debordante de luciditatea enigmatică a unei minţi ordonatoare, Sibila este una din acele creaţii perfecte care fascinează şi nelinişteşte deopotrivă. Iar perfecţiunea, ne spune Agustina Bessa Luis în O Şusto, „nu place lui Dumnezeu dacă nu e agilă ca fulgerul, creaţia nu e perfectă dacă nu poartă pecetea momentanului. S-a făcut lumină, nu s-au ţesut una câte una, razele soarelui cu perseverenţă, cu talent şi bun gustu.

DAN CARAGEA

— UNDEVA, PE VERANDA acestei încăperi, spuse Germana, se află înscrisă o dată ce aminteşte de epoca în care casa a fost reconstruită. Pe la 1870, un incendiu a mistuit-o până în temelii. Moşia este însă aceeaşi: aceleaşi ogoare, aceleaşi păşuni, luate în arendă de la Coroană acum mai bine de două sute de ani, şi care au rămas din tată în fiu în aceeaşi familie de oameni ai pământului.

— Un fel de aristocraţie ab imo. Şi Bernardo râse, cu o ironie afabilă, puţin distrată. Cu un gest maşinal îşi scoase ochelarii, apoi îi puse la loc, potrivindu-le ramele de aur în şanţurile care păreau urme adânci de unghii. Clipi iute din ochi, ca şi când l-ar fi orbit Lumina, şi adăugă: „Ab imo, a pământului…” căci, pentru el, cultura era un privilegiu personal şi nu lăsa niciodată să-i scape ocazia de a o împărtăşi şi altora, cu generozitate. Bernardo aparţinea acelei ramuri a familiei care ajunsese de la capitalism la nivelul imediat superior al intelectualităţii şi aici se fixase ca o adevărată aristocraţie. Căci ce altceva este aristocraţia, dacă nu treapta cea mai înaltă pe care o societate doreşte să o atingă, supremaţia unei clase asupra celeilalte, impunerea valorilor ei, fie ele ale puterii, ale muncii, ale spiritului, în funcţie de epoca care le este favorabilă? Familia lui Bernardo Sanches dobândise un statut aristocratic, ceea ce însemna că se mulţumea să-şi împlinească o anume moştenire de obiceiuri, fraze, opinii, care, odată desprinse de personalităţile care le dăduseră originalitate, rămăseseră doar nişte imitaţii goale şi snoabe. De fapt – gândea Germana –, talentul imitaţiei ajunge să fie la fel de caraoteristio ca şi originalitatea, nu numai pentru anumite familii, ci chiar, în general, pentru anumite popoare. Bernardo Sanches era exponentul unei rase care fusese eroică şi magnifică atâta vreme cât istoria ei însemnase o chestiune de supravieţuire, dar care, dobândind siguranţă şi confort, căpătase o strălucitoare mediocritate. Germana, vara lui, era la rândul ei un rezultat al diverselor degenerescenţe – artistul, produsul cel mai gratuit al naturii, cel care se poate defini ca o inutilitate imediată. Era o creatură răbdătoare, timidă, care inspiră o încredere fără margini. Nu semăna câtuşi de puţin cu artiştii care se fac remarcaţi, în general, prin banalitatea lor excentrică, distingându-se de burghezi prin faptul că îşi trăiesc extravaganţele pe care aceştia şi le reprimă. Avea inteligenţa de a părea o fiinţă obişnuită. Una din plăcerile ei era de a se analiza ca re- ceptacol al unui lung trecut, loc în care prindeau viaţă cavalcada generaţiilor şi contradansul afinităţilor; aptitudini, gusturi, forme ce se transmit că nişte solii peste timp, se pierd, se dezbină, răsar din nou, identice cu versiunea de odinioară. Acum Germa se balansa neobosit într-un vechi rocking-chair care, la fiecare mişcare mai violentă, sălta pe podeaua pe care se aflau grămezi de mere proptite cu scânduri negeluite. Precum Quina

— Gândi. Şi. Absorbită, începu să murmure un monolog domol, în timp ce privea cadrul uşii deschise spre bucătăria în care se zărea vatra măturată de cenuşă.

— Ce spui, Germa? Întrebă Bernardo. O cerceta cu o curiozitate superficială, uşor iritat că altceva în afară de el însuşi îl putea nelinişti. Cum ea îl privea zâmbind, fără să-i vorbească, se gândi că era mai comod să continue să se simtă aici un oaspete dorit şi să considere chiar tăcerea ei drept un semn de amabilitate. În realitate, Germa nici măcar nu se gândea la el. Bernardo ştia că dacă ar fi lăsat ca această bănuială să prindă rădăcini, nu ar mai fi venit niciodată pe aici şi că, în adâncul sufletului său, s-ar fi născut o nevoie permanentă de răzbunare. Preferă aşadar să nu bage de seamă că, în acele clipe, Germa era complet înstrăinată şi absentă şi că încăperea cu tavanul scund, unde plutea o mireasmă de fân şi de mere, se umpluse de o nouă pre zenţă, vie, intensă şi familiară, caldă şi umană, ca atunci când te întorci pe meleagurile unde ai trăit odinioară şi sufletul răspândeşte în juru-i chemarea puternică a trecutului. Şi, dintr-o dată, Germa începu să vorbească despre Quina.

Era în septembrie şi casa, ocupată temporar, începuse să-şi piardă aerul de părăsire şi de ruină, înlocuit acum de căldura glasurilor şi de zgomotul paşilor care călcau pe frunzele uscate de porumb risipite pe duşumea. Vremea era blândă. Pătrunsă de liniştea naturii vlăguite, care se desluşeşte în căderea unduitoare a frunzelor sau în curgerea inutilă a apei printre tulpinile secerate de porumb. De la moartea Quinei nu se mai simţise niciodată în casă emanaţia aceea de mister grotesc sau ingenuu pe care o aducea prezenţa ei. Iar Germa nu mai regăsea plăcerea de odinioară când, seara, lângă vatră, răscolea cenuşa, risipea jeraticul cu vătraiul, desena prin aer cercuri de foc cu cleştele încins sau căuta prin cotloane sfârleaza de Crăciun, pe care literele erau pictate cu vopsea din fructe otrăvitoare de pădure. Ah, această Quina, atât de ciudată, atât de dificilă, dar de care nu-şi putea aduce aminte fără un dor răscolitor, cine fusese ea cu-adevărat?

Joaquina Augusta se născuse chiar în această casă, cu şaptezeci şi şase de ani în urmă. La naştere, fetiţa nu părea că o să trăiască mult. Era plăpândă. Vineţie, şi la încheietura mâinii stângi avea o pată roşiatică, pentru că în primele luni de sarcină, la tăierea porcului, maică-sa fusese împroşcată cu ficat crud. Era a doua fiică care izbutise să se nască într-o căsnicie de şapte ani – ceilalţi copii concepuţi neajungând să se împlinească într-un organism şubrezit de posturi disperate, de chinuri de femeie tânără al cărei soţ era cel mai mare crai din ţinut. Căci doamna Maria da Encarnaţâo, aleasă din mulţimea de fete ale casei Freixo, delicată, zveltă, cu părul bine întins peste tâmpie, mijlocul subţire strâns cu o centură neagră de şaten – aşa cum avea să rămână modă pentru toate femeile din familie – luase un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, despre care bă- trânele din partea Jocului spuneau, cu un ton binevoitor şi uşor complice, „că sucea capul femeilor”. Şi era adevărat. Se căsătoriseră într-o d. Fniirieaţă, fără ştirea nimănui. După ceremonie, mireasa îşi reluâse locul în casa părintească, amăgind astfel încă o vreme cortegiul de femei dispreţuite, printre care se numărau chiar propriile ei surori. De fapt, Francisco Ţeixeira era un fluş- turatic fericit. Avea o casă, pământ bun şi alte averi însemnate pe care însă le administra prost, pentru că era o fire petrecăreaţă, iubea plăcerile şi viaţa pe picior mare. Îi plăceau gesturile măreţe, generozitatea, însă trufia firii lui ţinea mai degrabă de o anume discreţie, decât de fanfaronade bătătoare la ochi. Dacă era cineva gata în orice clipă să răzbune o jignire, să pună mâna pe ciomag, să împartă lovituri în dreapta şi în stânga, speriind vitele şi făcând să ţipe bătrânele care se puneau pe fugă, cocârjate, încercând să salveze în poalele şortului ce le mai rămânea din coşurile cu ouă, acela era Francisco Ţeixeira. Mic. De statură, plin de nerv, prudent şi scurt la vorbă, era conştient de farmecul favoriţilor săi bălai în ochii femeilor, pentru care pielea oacheşă de maur nu făcea doi bani în chestiuni apolinice. Maria da Encarnagăo se îndrăgostise de el la nouă ani, într-o seară, când, trecând prin sat, nu izbutise să sară peste un şuvoi umflat de zăpezile iernii; apa spumega prăbuşindu-se într-o râpă peste care se încovoiau sorbii scuturaţi de vânt.

— Ce faci aici, fetiţo? A cui eşti? Întrebă Francisco Ţeixeira, care tocmai trecea, cu gulerul pestriţ al mantalei acoperindu-i pe jumătate, obrazul. Maria răspunse cu un glas timid, însă sec şi înţepat.