Capitolul I

Doamna Van Rydock se îndepărtă de oglindă şi suspină:

— În sfârşit, murmură, va trebui să meargă cum e. Tu ce zici, Jane?

Miss Marple plimbă o privire critică pe creaţia lui Lavanelli, înainte ca să răspundă:

— După părerea mea, este o rochie foarte frumoasă.

— Oh, nu este nimic de reproşat rochiei, replică doamna Van Rydock, suspinând din nou. Ajută-mă să o scot, Stéphanie.

Camerista, o femeie fără vârstă, cu părul argintiu, făcu să alunece, cu îndemânare, rochia de-a lungul braţelor ridicate ale doamnei Van Rydock.

Îşi păstrase formele zvelte, dar corsetul care i se ghicea sub furoul de satin de culoarea piersicii nu era străin de asta. La prima vedere, faţa sa, tonifiată de masaje constante, apărea aproape tinerească sub un strat de cremă şi de farduri. Părul, întotdeauna făcut permanent, era mai curând de un albăstrui de hortensie decât cenuşiu. Îţi era imposibil, uitându-te la doamna Van Rydock, să-ţi imaginezi cum putea fi ea în realitate. Tot ce banul permitea era în slujba sa, completat cu regimurile, masajele şi exerciţiile cărora li se dedica neobosită.

— Crezi, Jane, că multă lume ar ghici că noi, tu şi cu mine, suntem de aceeaşi vârstă? Ruth Van Rydock îşi privea prietena cu o oarecare maliţie.

Miss Marple se arătă sinceră şi încurajatoare:

— Eu nu-mi fac această iluzie! Vezi, cred că eu par cel puţin atât de bătrână pe cât sunt.

Cu părul în întregime alb, cu un chip tare blând, acoperit de riduri, cu obraji trandafirii, ochi candizi de un albastru deschis, Miss Marple era o încântătoare domnişoară bătrână. Nimeni, niciodată, nu s-ar fi gândit să vorbească de doamna Van Rydock ca de o încântătoare domnişoară bătrână.

— Este adevărat, biata mea Jane! zise doamna Van Rydock. Şi continuă cu un neaşteptat hohot de râs: De altminteri, ca şi mine, dar nu în acelaşi mod. Vorbind despre mine, oamenii spun: „Este nemaipomenit cum îşi păstrează silueta, bătrâna mârţoagă!”. Ei ştiu foarte bine că sunt o mârţoagă bătrână. Şi o ştiu prea bine şi eu!

Se lăsă să cadă pe un fotoliu acoperit cu satin.

— Mulţumesc, Stéphanie, nu mai am nevoie de tine.

Camerista ieşi, purtând pe braţ rochia împăturită cu grijă. Iar doamna Van Rydock reluă:

— Draga mea, Stéphanie! Sunt de-acum peste treizeci de ani de când este cu mine. Este singurul suflet din lume care ştie ce fel de aer am cu adevărat... Apoi schimbând tonul: Ascultă, Jane, zise, trebuie să-ţi vorbesc.

Miss Marple se întoarse spre prietena sa. Faţa îi luase o expresie atentă. În încăperea aceea bogată de hotel luxos, era un pic deplasată în rochia sa neagră fără formă şi cu enorma ei sacoşă.

— Sunt neliniştită din cauza lui Carrie-Louise.

— Carrie-Louise?

Miss Marple repetase acest nume pe un ton visător. El o ducea foarte departe, în trecut.

Pensionul din Florenţa... Ea însăşi, tânără englezoaică, numai în alb şi roz, născută în umbra unei catedrale, şi cele două micuţe Martin, americane şi grozav de amuzante cu felul lor de a pronunţa, atât de nostim, cu manierele lor, directe, cu vitalitatea lor, Ruth, voinică, pasională, întotdeauna „plecată după glorie”, Caroline-Louise, subţire, distinsă, visătoare...

— Când ai văzut-o ultima oară, Jane?

— O, demult, acum douăzeci şi cinci de ani, poate. Fireşte, ne scriem întotdeauna de Crăciun.

Ce lucru curios, prietenia! Jane Marple atât de tânără atunci şi cele două americane... Drumurile lor se despărţiseră aproape imediat, dar, cu toate acestea, vechea afecţiune supravieţuise. Scrisori din când în când şi felicitări de Crăciun. Şi cu Ruth, care locuia în America, Jane se întâlnea mai des, pe când nu o vedea aproape niciodată pe Carrie-Louise, care se stabilise în Anglia.

— De ce eşti neliniştită, Ruth? o întrebă Miss Marple.

— Din noi două, când eram tinere, Carrie-Louise era cea mai idealistă, declară Ruth Van Rydock, în loc să răspundă la întrebarea prietenei sale. În vremurile acelea era la modă să trăieşti pentru un ideal. Toate fetele aveau unul. Era comme il faut. Tu, Jane, doreai să mergi să îngrijeşti leproşii. Eu voiam să mă fac călugăriţă. Îţi revii din aceste himere. Dar, vezi tu, Carrie-Louise... Chipul i se întunecă. Cred că, într-adevăr, asta mă chinuieşte legat de Carrie-Louise... Ea s-a căsătorit, succesiv, cu trei fenomene.

— Dar, Ruth..., începu Miss Marple.

— Ştiu, ştiu, zise cu nerăbdare. Lui Gulbrandsen, primul ei soţ îi stătea bine să fie un fenomen, nu era lipsit de simţ practic. Când s-au căsătorit, el avea cincizeci de ani, fiii săi erau deja mari şi el strânsese o avere enormă.

Miss Marple clătină capul, cu un aer gânditor. Numele lui Gulbrandsen era cunoscut în lumea întreagă. Acest remarcabil om de afaceri de o cinste ireproşabilă realizase o avere atât de colosală, încât singură filantropia îi oferise mijlocul de a o cheltui. Fundaţia Gulbrandsen, Bursele de Cercetare Gulbrandsen, Azilurile Gulbrandsen şi opera sa cea mai cunoscută din toate, imensul colegiu înfiinţat pentru copiii de muncitori îi păstrau acestui nume întreaga sa semnificaţie.

— Niciodată nu mi-a părut mai bine pentru sora mea decât în ziua în care, după moartea lui Gulbrandsen, s-a căsătorit cu Johnnie Restarick. Nu fiindcă i-aş fi luat în serios decorurile de teatru sau aşa-zisa sa muncă de regizor. Pentru bani a luat-o de soţie... O, bineînţeles, poate nu numai. Dar, în orice caz, nu ar fi luat-o, dacă nu i-ar fi avut. Pe urmă, însă, femeia aceea groaznică, iugoslava aceea a pus gheara pe el. Efectiv l-a înhăţat. Dacă ea, Carrie-Louise, ar fi avut un dram de bun simţ şi, pur şi simplu, l-ar fi aşteptat, el s-ar fi întors.

— A suferit mult? întrebă Miss Marple.

— Asta-i cel mai ciudat: închipuieşte-ţi că nu cred. A fost adorabilă în toată afacerea asta... Este adevărat că-i stă în fire. Ea este adorabilă. Nu se gândea decât să divorţeze, pentru ca el să poată să se însoare cu individa aceea. S-a oferit să-i ia la ea pe cei doi băieţi, pe care el îi avea din prima căsătorie, pentru ca ei să ducă, astfel, o viaţă mai ordonată. Aşa încât, sărmanul Johnnie... a trebuit să ia de nevastă creatura. Ea i-a făcut viaţa un iad timp de şase luni, după care, într-un acces de furie, l-a antrenat într-o prăpastie cu maşina sa. Se spune că a fost un accident, dar sunt convinsă că a făcut-o dinadins.

Doamna Van Rydock tăcu, luă o oglindă, îşi trecu în revistă cele mai mici detalii ale feţei şi, apucând o pensetă, îşi smulse dintr-o sprânceană un fir mai lung decât celelalte.

— Iar pe urmă, Carrie-Louise n-a simţit nimic mai presant decât să se mărite cu o altă „figură”, acest Lewis Serrocold. Încă un fenomen! încă un idealist! O, nu zic că n-o iubeşte pe Carrie-Louise. Dar el are aceeaşi manie de a vrea să facă pe toată lumea fericită. Ca şi cum asta ar fi cu putinţă!

— Este destul de greu, într-adevăr, spuse Miss Marple.

— Tineretul delincvent! Asta-i ideea lui fixă! A răsturnat proprietatea lor pe dos ca să-şi pună în practică teoriile. Este acum o casă de educaţie pentru tineri detracaţi. Nimic nu le lipseşte: găseşti psihiatri, psihanalişti, psihologi şi tot ce vrei. Lewis şi Carrie-Louise sunt acolo, înconjuraţi de aceşti băieţi, care nu sunt tocmai normali. Casa este plină de specialişti de toate soiurile, medici, profesori, care de care mai entuziaşti. Jumătate din ei sunt complet nebuni şi întreaga echipă este debusolată. Iar micuţa mea Carrie-Louise trăieşte în mijlocul a aşa ceva!

Ruth tăcu din nou şi-şi îndreptă ochii nefericiţi spre Miss Marple. Aceasta părea perplexă.

— Nu mi-ai spus, încă, Ruth, de ce te temi pentru sora ta.

— Ţi-am zis, nu ştiu nimic şi tocmai asta mă chinuieşte mai mult. Vin de la Stonygates, am fost în trecere, dar tot timpul am avut impresia a ceva anormal... În atmosferă... În casă. Şi ştiu că nu e doar o idee. Sunt foarte sensibilă la ambianţă. Întotdeauna am fost... Jane, spuse pe un ton mai accentuat, aş vrea să te duci acolo cât mai repede şi să vezi ce se întâmplă.

— Eu? se miră Miss Marple. De ce, eu?

— Pentru că tu ai un fler incomparabil pentru acest gen de lucruri şi asta, dintotdeauna. Tu eşti amabilă şi ai un aer inofensiv, ceea ce nu constituie o piedică, pentru ca, în ciuda acestei aparenţe, să nu poţi fi surprinsă de nimic şi să fii oricând pregătită să iei în considerare ceea ce poate fi mai rău.

— Dar, draga mea Ruth, cum vrei să debarc dintr-odată la Carrie-Louise? întrebă Miss Marple pe un ton liniştit.

— Am pus totul la cale. Nu te înfuria pe mine. Am pregătit deja terenul. I-am scris lui Carrie-Louise, ca să-i vorbesc de tine. Cum, de fapt, mă aşteptam, te invită la ea. Scrisoarea ei trebuie să te aştepte la tine.

Înainte de a lua trenul ca să se întoarcă la St. Mary Mead, Miss Marple ţinu să i se dea câteva lămuriri.

— Ceea ce vreau să ştiu, micuţa mea Ruth, sunt faptele... Şi o idee aproximativă asupra oamenilor pe care am să-i găsesc la Stonygates.

— De acord. Tu cunoşti povestea căsătoriei lui Carrie-Louise cu Gulbrandsen. N-au avut copii şi ea a fost foarte afectată de asta. Gulbrandsen era văduv şi tatăl a trei băieţi mari. În cele din urmă au adoptat o fetiţă. I-au spus Pippa... O minune de copil. Avea exact doi ani când au luat-o.

— De unde provenea? îi cunoştea familia?

— Sincer vorbind, nu mai ştiu aproape nimic... Dacă am ştiut ceva vreodată. Să se fi adresat ei unei societăţi de adopţie? O fi fost copilul unei familii care nu o dorea şi de care Gulbrandsen o fi auzit vorbindu-se? Indiferent cum o fi fost, cum a ajuns micuţa la ei, Carrie-Louise şi-a dat seama că, în sfârşit, avea să aibă un bebeluş. După câte mi-au zis unii medici, se pare că această coincidenţă este destul de frecventă. Înainte de adopţie, ar fi fost nebună de bucurie, dar, iubind-o pe Pippa cum începuse să o iubească, s-a simţit, ca să spun aşa, vinovată faţă de ea. În plus, când s-a născut, Mildred era un copil oribil. Îi semăna lui Gulbrandsen, care era puternic şi bun, dar tare urât. Carrie-Louise se temea atât de mult să nu facă vreo diferenţă între fiica sa adoptivă şi cealaltă, încât, cred că mai curând a răsfăţat-o pe Pippa, purtându-se, totodată, sever cu Mildred. Am chiar impresia că, în unele momente, Mildred era invidioasă. Dar, la drept vorbind, nu le vedeam des. Copiii au crescut, Pippa a devenit încântătoare, iar Mildred nu s-a schimbat. Când a murit Eric Gulbrandsen, Mildred avea cincisprezece ani şi Pippa, optsprezece. Pe urmă Pippa s-a căsătorit cu un marchiz italian, iar Mildred cu un oarecare canonic Strete, un om foarte bine, dar care era permanent răcit la cap. Avea cu zece sau cincisprezece ani mai mult decât ea. Cred că au fost foarte fericiţi.

A murit anul trecut şi Mildred s-a reîntors să trăiască la Stonygates, cu mama sa. Dar merg prea repede. Am sărit unul sau două mariaje. Să revin, deci Pippa s-a căsătorit cu un italian. După un an, a murit aducând pe lume o fetiţă: Gina. O adevărată dramă. Toată lumea a fost răscolită. Carrie-Louise făcea constant naveta între Anglia şi Italia, şi Roma a fost locul în care l-a întâlnit pe Johnnie Restarick şi pe care l-a luat de bărbat. Marchizul s-a recăsătorit şi el şi s-a arătat dispus să-şi lase micuţa copilă în Anglia, pentru ca să o crească extrem de bogata sa bunică. Aşa că s-au instalat cu toţii la Stonygates: Johnnie Restarick şi Carrie-Louise, cei doi fii ai lui Johnnie, Alexis şi Stephen, micuţa Gina şi Mildred, care, puţin după aceea, şi-a luat de bărbat canonicul. Apoi a avut loc toată istoria aceea cu iugoslava, divorţul... Cei doi băieţi au continuat să vină în vacanţele lor la Stonygates. Ei o iubeau mult pe Carrie-Louise. Pe urmă, sora mea s-a căsătorit cu Lewis.

Doamna Van Rydock se opri, ca să-şi reia respiraţia, apoi întrebă:

— Nu l-ai întâlnit niciodată pe Lewis?

— Nu. Am văzut-o pe Carrie-Louise ultima dată în 1928. Cu multă gentileţe m-a invitat la Covent Garden.

— Înţeleg. Ei, bine, Lewis era pe de-a-ntregul soţul care putea să-i convină. Expert-contabil deosebit de apreciat, bogat şi aproape de aceeaşi vârstă cu ea. Şi unde mai pui, o reputaţie perfectă... Numai că era un fenomen. Era de-a dreptul obsedat de problema salvării tinerilor delincvenţi...

Ruth Van Rydock scoase un suspin, văzând că Miss Marple îşi priveşte ceasul.

— E ora trenului tău? Şi eu n-am ajuns decât la jumătate! În sfârşit, cred că ai să vezi bine tu singură.

— Aşa mă gândesc şi eu, spuse Miss Marple.

2.

În bătaia tuturor vânturilor, gara din Market-Kimble era vastă şi pustie. Abia dacă se vedeau unul sau doi călători şi câţiva lucrători. Miss Marple privea în jurul ei, un pic nesigură, când o abordă un tânăr.

— Miss Marple? întrebă.

Vocea lui avea o neaşteptată nuanţă dramatică. Ai fi zis că numele pe care îl rostise era primul cuvânt din rolul său într-o comedie de amatori.

— Am venit după dumneavoastră... De la Stonygates.

Miss Marple îl răsplăti cu un surâs recunoscător. Nu era decât o fermecătoare doamnă în vârstă şi fără apărare, dar ochii săi de un albastru deschis, dacă el i-ar fi remar­cat, ar fi putut să-i pară interlocutorului straniu de pătrunzători. Înfăţişarea tânărului nu se potrivea cu vocea sa.

Era cu mult mai puţin frapantă. Aproape că ai fi putut să-l caracterizezi ca insignifiant. Un tic nervos îl făcea să-şi clipească pleoapele neîncetat.

— Vă mulţumesc, spuse Miss Marple, nu am decât această valiză.

Observă că băiatul se feri să apuce el însuşi valiza. Pocni din degete ca să cheme un hamal, care trecea împingând un cărucior plin cu bagaje.

— Luaţi această valiză, vă rog. Şi adăugă: Este pentru Stonygates.

— Vine, vine! strigă hamalul bine dispus. Îndată! îndată!

Miss Marple avu impresia că tânărul era foarte satisfăcut. Era ca şi cum nu i s-ar fi dat mai multă importanţă lui Buckingham Palace decât unui chioşc cu ziare.

— Vai, aceşti lucrători! strigă el. Devin din ce în ce mai imposibili!

Conducând-o pe Miss Marple spre ieşire, se prezentă:

— Mă numesc Edgar Lawson. Doamna Serrocold m-a rugat să vin înaintea dumneavoastră. Eu sunt asistentul domnului Serrocold.

Miss Marple percepu în aceste cuvinte o insinuare subtilă: un om ocupat şi-a amânat cu multă amabilitate afaceri importante, din curtoazie pentru soţia patronului său. Exista în felul lui de a se exprima o nuanţă teatrală, care suna puţin fals.

Miss Marple începu să se întrebe cine era cu adevărat Edgar Lawson.

Ieşiră din gară şi Lawson o conduse pe bătrâna domnişoară spre un Ford V8 demodat.

— Doriţi să vă aşezaţi în faţă, lângă mine, sau preferaţi bancheta din spate? întrebă el.

Dar în acelaşi moment, un Rolls strălucitor intră torcând în faţa gării şi se opri înaintea Fordului. O tânără absolut încântătoare coborî şi se apropie de ei. Faptul că purta nişte pantaloni de catifea reiată şi o simplă bluză de pânză, descheiată la guler, îi scotea în relief nu numai frumuseţea, ci şi luxul.

— Ah! Iată-te, Edgar! Am crezut că n-am să ajung cu nici un chip la timp! Văd că ai găsit-o pe Miss Marple. Am venit să o iau.

Surâsul răpitor pe care i-l adresă lui Miss Marple descoperi dinţi albi ca nişte perle pe o faţă meridional bronzată de soare.

— Eu sunt Gina, nepoata lui Carrie-Louise, anunţă ea. Cum aţi călătorit? Îngrozitor, cred. Aveţi o sacoşă de vis. Ador sacoşele croşetate. Daţi-mi-o şi daţi-mi şi haina. Voi ţine eu totul. O să urcaţi mai uşor.

Edgar se înroşise. Protestă:

— Ascultaţi, Gina. Eu am venit în întâmpinarea lui Miss Marple... Totul era prevăzut...

Gina îl privi cu un surâs nepăsător.

— Ştiu bine, Edgar. Dar, aşa, dintr-o dată, mi-am zis că ar fi mai politicos să vin şi eu. O voi lua pe Miss Marple în maşina mea. Aşteaptă un moment, tu ai putea, foarte bine, să-i iei bagajele.

Trânti portiera care se afla în dreptul lui Miss Marple, sări la volan şi demară.

Întorcându-se, Miss Marple remarcă expresia de pe chipul lui Lawson.

— Fetiţă dragă, spuse ea, nu cred că i-ai făcut mare plăcere domnului Lawson.

Gina izbucni în râs.

— E aşa caraghios cu manierele sale pompoase! Ai zice că, într-adevăr, e vreo persoană importantă.

— Şi n-are nici o importanţă? întrebă Miss Marple.

— Edgar!

Era în râsul dispreţuitor al Ginei o notă de cruzime inconştientă. Ea adăugă:

— În orice caz, e cam într-o ureche!

— Cam într-o ureche?

— Nu există decât ţicniţi la Stonygates. Nu vorbesc de Lewis, de bunica, de mine, de băieţi... Nici de domnişoara Bellever, fireşte. Dar toţi ceilalţi!... Mă întreb, uneori, dacă nu devin şi eu puţin ţicnită, trăind aici.

Părăsiseră zona gării şi maşina lua viteză pe drumul pustiu. Gina aruncă o ocheadă spre însoţitoarea sa.

— Aţi mai fost la Stonygates? întrebă.

— Nu. Niciodată. Dar nu trebuie să te îndoieşti că am auzit mult vorbindu-se de ea.

— Casa este înfiorătoare, declară Gina râzând. O monstruozitate în stilul gotic. Ceea ce Stephen numeşte “cea mai bună epocă băi-duşuri-regina-Victoria”. Dar este, în acelaşi timp, nostimă. Numai acolo, înăuntru, totul este teribil de serios. Cazi peste psihiatri în toate ungherele. Lewis este înfundat până la gât. El trebuie să meargă, săptămâna viitoare, la Aberdeen, pentru o afacere legată de tribunalul corecţional. Este vorba de un băiat care a avut deja cinci condamnări.

— Tânărul care a venit să mă caute la gară, domnul Lawson, îl ajută pe domnul Serrocold, după câte mi-a zis. Este secretarul lui?

— Edgar? Nu este în stare să fie secretar. În realitate, este bolnav. Se instala în hoteluri şi îi tapa pe clienţi, dându-se drept erou de război, pilot de avioane de vânătoare, după care se făcea nevăzut. Este un derbedeu, după părerea mea. Dar Lewis îl supune, ca şi pe ceilalţi, unor anumite metode. Li se dă tuturor impresia că fac parte din familie, li se încredinţează sarcini de îndeplinit, ca să li se dezvolte simţul răspunderii. Mă gândesc că, într-o zi, unul dintre ei o să ne asasineze.

Gina îşi termină fraza într-un hohot de râs, căruia nu i se alătură şi Miss Marple.

Cum spusese Gina, Stonygates era un edificiu gotic din epoca victoriană. Un fel de templu al plutocraţiei. Filantropia îi adăugase aripi şi dependinţe de toate soiurile, care, fără să se potrivească neapărat cu ansamblul, îi răpiseră orice coeziune şi orice semnificaţie.

— Este destul de hidos, nu? zise Gina cu o nuanţă de duioşie, arătând casa aceea, în care ea crescuse. Bunica este pe terasă. Am să opresc aici, ca să ajungeţi mai repede la ea.

Miss Marple o luă de-a lungul terasei, ca să-şi întâlnească vechea prietenă. De departe, femeia micuţă şi subţire părea surprinzător de tânără, în ciuda bastonului în care se sprijinea şi a mersului său lent şi, vizibil, chinuit. Ai fi crezut că te uiţi la o fată imitând, puţin exagerat, umbletul unei persoane în vârstă.

— Jane! strigă doamna Serrocold.

— Draga mea Carrie-Louise!

Într-adevăr, era ea, Carrie-Louise. Nu se schimbase deloc. Totuşi nu se folosea de nici unul din artificiile la care apela sora sa. Părul ei cenuşiu, altădată de un blond-cendré, abia dacă îşi schimbase culoarea. Tenul îşi conservase albeaţa trandafirie, pe care o avusese întotdeauna, iar ochii-i străluceau de tinereţe.

— Ce rău îmi pare, spuse Carrie-Louise, cu vocea sa foarte dulce, că am lăsat să treacă atâţia ani fără să te văd. Jane, draga mea, sunt secole de când nu ne-am mai întâlnit!

Braţ la braţ, cele două bătrâne doamne se îndreptară spre casă. O persoană de o anume vârstă le aştepta pe pragul unei uşi laterale. Avea un nas arogant sub părul scurt şi purta un taior de tweed, trainic şi bine croit.

— Este o nebunie, Carra, să rămâi afară atât de târziu, zise aceasta supărată. Aşadar, n-ai să fii niciodată rezonabilă?

— Nu mă dojeni, Jolly, o imploră Carrie-Louise.

I-o prezentă pe domnişoara Bellever lui Miss Marple:

— Domnişoara Bellever este totul pentru mine: infirmieră, dragon, câine de pază, secretară, intendentă şi prietenă foarte credincioasă.

Juliet Belfever inspiră adânc, iar vârful nasului i se împurpură, ceea ce la ea era un semn de emoţie.

— Fac ce pot, zise pe un ton aspru, dar aici este o casă de nebuni. Nu există nici un mijloc să o organizezi cât de cât.

— Fireşte că nu, micuţa mea Jolly. Mă întreb pentru ce mai încerci. Unde o instalezi pe Miss Marple?

— În camera albastră. Doreşti s-o însoţesc?

— Întocmai, Jolly, dacă vrei. Apoi o vei aduce pentru ceai. Cred că în bibliotecă o să-l servim astăzi.

Când coborî, Miss Marple o găsi pe Carrie-Louise în faţa uneia din ferestrele bibliotecii.

— Ce locuinţă impozantă! spuse Miss Marple. Mă simt cu totul pierdută în ea. Aţi fost obligaţi să-i aduceţi multe modificări pentru instalarea aşezământului?

— O, da, nenumărate. De fapt, numai partea centrală a rămas cum era: holul cel mare, încăperile învecinate şi cele care sunt deasupra. Dar cele două aripi, de la răsărit şi apus, au fost complet refăcute. S-au ridicat pereţi despărţitori, pentru ca să fie instalate birouri, camerele profesorilor şi toate celelalte. Băieţii locuiesc în clădirea şcolii. Se vede de aici.

Miss Marple zări, dincolo de o barieră de copaci, mari construcţii de cărămidă, apoi privirea i se opri asupra unei perechi şi ea surâse, zicând:

— Ce drăgălaşă este Gina!

Chipul lui Carrie-Louise se lumină.

— Nu-i aşa? murmură ea. Este aşa de bine s-o avem iar aici! Eu am trimis-o la Ruth, în America, la începutul războiului. Micuţa îşi închipuise că ar fi interesant să lucreze pentru armată. Şi-apoi l-a întâlnit pe tânărul acesta. S-au căsătorit după o săptămână.

Miss Marple îi contemplă pe cei doi tineri, în picioare la marginea bazinului.

— Formează un cuplu excepţional, zise ea. Nu-i de mirare că s-a îndrăgostit de el.

Doamna Serrocold avu deodată un aer încurcat.

— De fapt... Acela nu este soţul ei... Este Stephen, fiul cel mai mic al lui Johnnie Restarick. Conduce secţia noastră dramatică. Pentru că noi avem un teatru, dăm reprezentaţii... Ca să încurajăm toate înclinaţiile artistice. Stephen este atât de entuziast! Nu poţi să-ţi imaginezi câtă pasiune a pus în asta.

— Văd, spuse încet Miss Marple.

Ochii ei erau excelenţi şi, chiar de departe, desluşea foarte bine chipul frumos al lui Stephen Restarick. El o privea pe Gina şi vorbea cu însufleţire. Figura Ginei nu o vedea, dar nu avea cum să se înşele asupra expresiei de pe cea a tânărului.

— Nu e treaba mea, Carrie, zise Miss Marple, dar cred că îţi dai seama că este îndrăgostit de ea.

Carrie-Louise păru tulburată..

— A, nu! A, nu... Sper că nu.

— Carrie-Louise, tu ai fost întotdeauna aeriană! Nu încape nici o îndoială în privinţa asta.

Doamna Serrocold nu avu timp să-i răspundă. Lewis intră, venind din salon. Ţinea în mână scrisori deschise.

Soţul lui Carrie-Louise era un om scund, care nu avea nimic impunător, dar a cărui personalitate frapa imediat. Ruth declarase într-o zi că semăna mai mult cu un dinam decât cu o fiinţă umană.

De obicei, preocupările sale imediate îl absorbeau atât de complet, încât nu acorda nici cea mai mică atenţie nici obiectelor, nici persoanelor care îl înconjurau.

— O lovitură dură, draga mea. Băiatul acela, Jack Flint, a făcut iar d-alea de-ale lui. Ştii că descoperisem la el pasiunea pentru trenuri. Aşa că ne-am gândit, Maverick şi cu mine, că dacă îi facem rost de un post la căile ferate, se va ţine de el şi va face treabă. Dar e întotdeauna aceeaşi poveste. A început iar să fure... fleacuri din biroul destinat expediţiilor. Nici măcar nu este vorba de obiecte pe care putea să le păstreze pentru el sau să le vândă. Aceasta dovedeşte clar că este ceva psihologic.

— Lewis, iat-o pe vechea mea prietenă, Jane Marple.

— O, încântat... Cum vă simţiţi? îngăimă domnul Serrocold, absent. Cu siguranţă va fi acţionat în justiţie. Şi unde mai pui, un băiat plăcut. Fără prea multă minte, dar un băiat tare plăcut. Ar fi trebuit să vezi din ce magherniţă incredibilă provine. Eu...

Se opri brusc şi dinamul se branşă la invitată.

— Miss Marple! Sunt atât de mulţumit că aţi venit aici pentru un veritabil sejur! Prezenţa unei prietene de odinioară o să-i schimbe existenţa lui Carrie. Împreună cu dumneata, o să poată să reînvie mii de amintiri. Din multe puncte de vedere, viaţa pe care o duce aici este austeră... Este atâta tristeţe în istoria acestor copii nefericiţi. Sper că o să rămâneţi cât mai mult timp.

Miss Marple era sensibilă la farmecul acestui om şi îşi dădea seama de seducţia pe care trebuie să o fi exercitat asupra prietenei sale. În mod evident, pentru Lewis Serrocold, scopurile treceau înaintea indivizilor. Unele femei s-ar fi simţit iritate de asta. Dar, Carrie-Louise nu era dintre ele.

După ce Lewis îşi trie şi celelalte scrisori, spuse pe un ton distrat soţiei sale:

— Ceaiul este pregătit, draga mea.

— Credeam că azi îl servim aici.

— Nu, în salon. Ceilalţi ne aşteaptă.

Carrie-Louise îşi trecu braţul sub cel al lui Miss Marple şi se îndreptară spre salonul cel mare. O femeie trecută de prima tinereţe, un pic durdulie trona în spatele mesei cu ceaiul.

— Jane, iat-o pe Mildred, fiica mea, Mildred. Tu trebuie să n-o fi văzut de când era doar o fetiţă.

Dintre toate persoanele pe care Miss Marple le întâlnise până atunci, Mildred Strete era cea care se armoniza cel mai bine cu această casă. Ea avea aerul respectabil şi un pic plicticos care şade bine unei văduve de canonic. O femeie obişnuită, cu o faţă mare, inexpresivă, şi ochi spălăciţi. Miss Marple îşi aduse aminte că fusese o fetiţă foarte urâtă.

— Şi uite-l şi pe Wally Hudd, soţul Ginei.

Wally era un tânăr colos, tuns perie, cu un chip posomorât. Salută stângaci, continuând să se îndoape cu chec cu prune.

Gina sosi repede cu Stephen Restarick şi numeroase alte persoane. Miss Marple era un pic năucită şi de aceea, după ceai, urcă în camera sa cu plăcere, să se întindă un minut.