Capitolul I

1.

Căpitanul Crosbie ieşi de la bancă, având aerul satisfăcut al unui domn care tocmai a încasat un cec şi, totodată, a descoperit că în cont îi rămânea un pic mai mult decât crezuse.

Scund şi îndesat, căpitanul avea o faţă aprinsă şi o mustaţă zbârlită, cu un aspect foarte milităros. Mersul îi degaja siguranţă. Se îmbrăca poate cam ţipător, dar îi plăceau istoriile nostime şi oamenii îl găseau simpatic. Cordial, nu foarte distins, dar amabil. Şi, pe deasupra, celibatar. Întru totul, o persoană care nu avea nimic aparte. Poţi să întâlneşti atâţia Crosbie în Orient!

Era pe Bank Street, o stradă numită astfel pentru că aici se aflau cele mai multe din instituţiile bancare ale oraşului. În bancă se lucra cu sârguinţă, într-o lumină blândă şi într-o linişte, pe care nu o tulbura decât clinchetul nenumăratelor maşini de scris. Dimpotrivă, strada era inundată de soare. Se înainta prin praf şi zgomot. Erau avertismentele necontenite ale claxoanelor de automobil, strigătele micilor negustori, bărbaţi, femei şi copii, care se insultau pentru a se împăca imediat. Ofereau trecătorilor dulciuri, portocale, banane, prosoape, lame de ras şi încă multe alte lucruri. Circulaţia era intensă: maşini, cai, măgari şi pietoni. Şi, în orice clipă, un strigăt: Balekl Balek!

Acesta era Bagdadul, la ora 11,00 dimineaţa. Căpitanul Crosbie se opri ca să-şi cumpere un ziar de la un puşti, care ducea în braţe un pachet enorm de foi abia ieşite din rotativă, apoi o luă pe Rashid Street, strada principală, care, paralel cu fluviul Tigru, traversează oraşul pe o lungime de patru mile.

După un nou popas, în timpul căruia parcursese cu privirea titlurile din ziarul său, căpitanul îşi reluă mersul şi, după câteva sute de metri, cotind la dreapta, urmă cursul unei străduţe, care dădea într-un mare khan, o curte vastă, în fundul căreia exista o poartă, cu o placă de aramă. O deschise şi se găsi într-un birou.

Un tânăr secretar irakian îşi părăsi maşina de scris şi veni spre el, cu un surâs amabil.

— Bună ziua, domnule căpitan. Cu ce pot să vă fiu de folos? 

• Domnul Dakin este? Perfect! Ştiu drumul.

 Deschise o uşă, urcă pe o scară foarte abruptă, o apucă pe un culoar, care ar fi avut nevoie de o curăţenie serioasă, şi ajunse să bată la o altă uşă. O voce răspunse: "Intră!"

În această încăpere, înaltă şi aproape goală, ferestrele erau mascate şi lumina electrică, aprinsă. Se vedeau aici un divan lung, foarte jos, supraîncărcat cu perne, o măsuţă cu un reşou cu benzină şi o cratiţă plină cu apă. În fund, un birou mare, în dezordine.

Bărbatul aşezat în spatele acestui birou purta veşminte şifonate şi părea foarte istovit. Chipul său mărturisea resemnarea unui tip care şi-a ratat viaţa.

— Aşadar, spuse Dakin, după ce saluturile fură schimbate, te-ai întors de la Kerbuk?

Crosbie răspunse da, cu un semn din cap. Apoi închise cu grijă uşa. Nu prea era plăcută la vedere această uşă, cu vopseaua sa scorojită, dar avea o calitate pe care nu i-ai fi bănuit-o: se închidea la fel de bine ca uşa unei case de bani.

Uşa odată închisă, un observator ar fi remarcat în purtarea celor două personaje modificări uşoare, dar, totuşi, sensibile. Căpitanul Crosbie părea mai puţin arogant, mai puţin stăpân pe el. Dimpotrivă, domnul Dakin câştigase în siguranţă. Din cei doi bărbaţi, şeful era, evident, el.

— Ceva nou, domnule? întrebă Crosbie.

— Da.

Dakin, care avea în faţă un mesaj codificat, pe care tocmai îl dezlega la sosirea lui Crosbie, descifra ultimele litere şi adăugă:

— Se va ţine la Bagdad!

Şi zicând aceasta, aprinse un băţ de chibrit, cu care dădu foc hârtiei pe care notase traducerea mesajului. Când foaia fu prefăcută în cenuşă, pe care o pulveriză în mână, continuă:

— În cele din urmă, au ales Bagdadul. La 20 ale lunii viitoare. Trebuie să veghem ca secretul să fie perfect păstrat.

— În suk după suk, de trei zile nu se vorbeşte decât de asta!

Dakin zâmbi, cu un aer dezabuzat.

— Ei, da... În Orient, secretele nu rezistă! Este şi părerea dumitale, Crosbie?

— O, desigur, domnule! Aş merge chiar până la a mă întreba dacă dealtminteri există. În timpul războiului, am avut adesea prilejul să descopăr că un ucenic frizer din Londra ştia mai multe decât înaltul Comandament.

— În cazul de faţă, nici nu are mare importanţă. Dacă, într-adevăr, conferinţa are loc în curând la Bagdad, faptul nu va întârzia să fie făcut public. Din acel moment, vom începe să ne distrăm. Dacă se poate spune aşa!

Crosbie părea sceptic.

— Dar se va ţine conferinţa? Credeţi, sincer, că unchiul Joseph are intenţia să vină aici?

Unchiul Joseph, pentru Crosbie, era conducătorul unei mari puteri europene. Rar îl numea altfel.

— De data aceasta, răspunse Dakin, cu un ton convins, o cred. Si mai cred că dacă întrevederile decurg fără ciocniri serioase, ar putea să ne scutească de... o mulţime de lucruri. Dacă s-ar reuşi să se ajungă la un soi de aranjament...

Dakin îşi lăsă fraza neterminată.

— Credeţi, domnule.. Vă cer iertare pentru că vă întreb... Credeţi, cu adevărat, că ar fi cu putinţă să se înţeleagă?

— Dacă ar fi vorba doar de a pune încă o dată faţă în faţă oameni reprezentând ideologii total diferite, ţi-aş răspunde că nu. Conferinţa s-ar termina, ca şi altele, într-o atmosferă de suspiciune crescută şi de incomprehensiune funciară. Numai că, de data aceasta, intervine un element nou. Dacă fantastica istorie a lui Carmichael este adevărată...

Se opri.

— Dar nu se poate să fie! exclamă Crosbie. Chiar dumneavoastră aţi spus-o, domnule, este fantastică! Ea este din cale-afară!

Dakin rămase tăcut. Amintiri îi reveneau: un chip cu trăsături răvăşite, un glas care rostea lucruri incredibile. Şi îşi aducea aminte şi cuvintele pe care el însuşi le pronunţase: "Sau cel mai bun dintre agenţii mei, cel pe care pot să contez cel mai mult, a înnebunit sau spune adevărul... Şi atunci..."

— Pentru Carmichael, continuă, problema nu se mai punea. Totul părea să-i confirme ipoteza şi de aceea ţinea să meargă să caute la faţa locului dovezile de care avea nevoie. Am avut sau nu dreptate să-l las să plece? Habar n-am. Dacă nu se va întoarce, nu-mi va rămâne decât istoria pe care mi-a povestit-o şi pe care el însuşi o ştia de la cineva. Este îndeajuns? Tare mă îndoiesc... Este atât de fantastică! Dar dacă, pe 20, Carmichael va fi la Bagdad, dacă va fi aici ca să spună ce a văzut şi dacă îşi va prezenta dovezile...

— Dovezile?

Dakin făcu un semn lent din cap.

— Da. Dovezile. Le are.