Capitolul 1

I

Când, în cele din urmă, mi-au scos ghipsul şi doctorii m-au întors pe toate părţile după pofta inimii, iar asisten­tele m-au reînvăţat răbdătoare să-mi folosesc membrele şi când ajunsesem deja să mă satur să fiu tratat practic ca un copilaş, Marcus Kent mi-a spus că va trebui să locuiesc o vreme la ţară.

— Aer curat, viaţă liniştită şi absolut nimic de făcut – asta îţi prescriu. Sora ta va avea grijă de tine. Mănâncă, dormi şi ia cât mai mult exemplul regatului vegetal.

Nu l-am întrebat dacă voi mai putea vreodată să zbor. Sunt întrebări pe care nu le pui fiindcă ţi-e teamă de răspunsul pe care ai putea să-l primeşti. La fel cum, în timpul celor cinci luni, nu am întrebat niciodată dacă urma să fiu con­damnat să zac întins pe spate câte zile mai aveam de trăit. M-am temut ca asistenta să nu-mi răspundă cu o ipocrizie încurajatoare:

— Haide, haide, ce întrebare mai e şi asta?! Noi nu ne lăsăm pacienţii să vorbească astfel!

Aşa că nu am întrebat – şi totul a fost în regulă. Nu eram un invalid neputincios. Am putut să-mi mişc picioarele, să mă sprijin pe ele şi, în cele din urmă, să fac câţiva paşi – şi dacă, într-adevăr, m-am simţit ca un bebeluş cu genunchi nesiguri şi tălpi de vată... ei bine, asta era singura mea slăbiciune şi neputinţă, şi avea să treacă.

Marcus Kent, care este un doctor adevărat, mi-a răspuns la întrebarea nerostită:

— O să-ţi revii complet, mi-a spus el. Nu am fost siguri până marţea trecută când ţi s-a făcut acea analiză completă, dar acum îţi pot spune asta în deplină cunoştinţă de cauză. Dar... va fi o chestiune de durată. Va trece mult timp şi, pot să adaug, va fi epuizant. Când vine vorba de însănătoşirea muşchilor şi a nervilor, creierul trebuie să vină în ajutorul trupului. Orice dovadă de nerăbdare, de agitaţie, va duce la o recidivă. Şi, orice vei face, nu îţi impune să îţi revii rapid. Orice încercare de acest gen te va trimite înapoi în spital. Trebuie să iei viaţa uşor şi fără grabă. Tempoul va fi legato. Nu numai trupul tău trebuie să-şi revină, dar şi nervii ţi-au fost slăbiţi de perioada atât de îndelungată în care ai fost nevoit să iei sedative.

De aceea îţi recomand să mergi la ţară, să-ţi găseşti o casă, să te implici în politica locală, în scandalurile locale, în bârfa provincială. Bagă-ţi nasul cu interes şi curiozitate în treburile vecinilor tăi. Dacă îmi dai voie să-ţi dau o su­gestie – du-te într-un loc unde nu ai prieteni prin preajmă.

Am dat aprobator din cap.

— M-am gândit şi eu la asta.

Nu-mi trecea prin minte ceva mai puţin atrăgător decât ca vreun membru al găştii de prieteni să vină pe neaşteptate în vizită, plin de compătimire şi preocupat de propriile proble­me: „Dar Jerry, arăţi minunat... nu-i aşa? Absolut. Dra­gule, trebuie să-ţi spun.... Ce crezi că a mai făcut Buster de data asta?”

Nu, astea nu-s de mine! Câinii sunt deştepţi. Se târăsc într-un colţ liniştit, îşi ling rănile şi nu ies în lume până când nu sunt iarăşi zdraveni.

Aşa că, după ce am studiat avalanşa de propuneri elo­gioase venite din partea agenţilor imobiliari privind proprie­tăţile de pe tot cuprinsul Insulelor Britanice, eu şi Joanna am ales Little Furze din Lymstock, o zonă unde nu cunoşteam pe nimeni.

Iar când Joanna a văzut Little Furze, s-a decis de îndată că era exact casa pe care ne-o doream.

Se afla la circa jumătate de milă de Lymstock, pe drumul care ducea spre mlaştini. Era o casă micuţă, albă şi dichisită, cu o verandă victoriană vopsită într-un verde-pal. Avea o privelişte plăcută spre un teren în pantă, acoperit cu iarbă-neagră, iar dedesubt, în stânga, se vedea turla bisericii din Lymstock.

Casa aparţinuse unei familii de domnişoare bătrâne, dom­nişoarele Barton, dintre care numai una mai trăia, cea mai tânără, Emily.

Domnişoara Emily Barton era o bătrânică încântătoare, care se potrivea incredibil de bine cu casa în care locuia. Pe un ton blând de scuză, ea îi explică Joannei că nu plecase niciodată de acasă, că nici nu i-ar fi trecut prin minte să o facă, „dar, vezi dumneata, draga mea, în ziua de azi lucrurile sunt atât de diferite – impozitele, desigur; apoi mai sunt şi acţiunile şi depozitele, atât de sigure – aşa mi-am imaginat întotdeauna şi chiar directorul băncii personal mi-a reco­mandat unele dintre ele dar acum nu mai par să aibă vreo valoare – străine, evident! Şi într-adevăr, asta face lucrurile atât de dificile. Nimănui nu-i face plăcere (sunt sigură că mă vei înţelege, draga mea, şi nu te vei supăra, căci pari atât de amabilă) ideea de a-şi închiria casa unor străini, dar trebuie să fac ceva şi, într-adevăr, după ce te-am văzut, voi fi chiar bucuroasă să mă gândesc că te afli aici – casa are nevoie, înţelegi, de sânge tânăr. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că mă cutremur la gândul că ar putea veni bărbaţi aici!”

În acel moment, Joanna fusese nevoită să-i spună de mine. Domnişoara Emily se repliase foarte bine:

— Oh, Doamne, înţeleg. Ce trist! Un accident aviatic? Sunt atât de curajoşi aceşti tineri! Totuşi, fratele dumitale va fi practic invalid....

Gândul păru să o îmblânzească pe micuţa doamnă. Pro­babil că nu mă voi implica în acele activităţi masculine grosolane de care se temea Emily Barton. Întrebă timidă dacă fumez.

— Ca un turc, replică Joanna. Dar şi eu fac la fel, sublinie ea.

— Desigur, desigur. Ce proastă sunt! Vezi dumneata, mi-e teamă că eu nu m-am schimbat odată cu vremurile. Surorile mele erau mai mari ca mine, iar draga mea mamă a trăit până la 97 de ani – imaginează-ţi! – şi era foarte strictă. Da, da, toată lumea fumează acum. Singura problemă este că nu sunt scrumiere în casă.

Joanna o asigură că o să aducem o mulţime de scrumiere şi adăugă cu un zâmbet:

— Nu o să stingem mucurile pe mobila dumneavoastră drăguţă, asta vă promit. Nimic nu mă întristează mai mult decât să-i văd pe oameni făcând asta.

Aşa că se ajunse la înţelegerea ca noi să închiriem Little Furze pe o perioadă de jumătate de an, cu o opţiune de pre­lungire pentru alte trei luni, şi Emily Barton îi explică Joannei că ea avea să se simtă foarte bine, căci urma să se mute în locuinţa unei foste fete în casă, „credincioasa mea Florence”, care se măritase „după ce a stat la noi timp de cincisprezece ani. O fată atât de drăguţă, iar soţul ei se ocupă de construcţii. Au o casă drăguţă pe Strada Mare şi două camere frumoase la ultimul etaj unde mă voi simţi foarte bine, iar Florence este încântată să mă primească”.

Aşa că totul părea cât se poate de mulţumitor şi contrac­tul fu semnat, iar la momentul oportun eu şi Joanna am sosit şi ne-am instalat. Servitoarea domnişoarei Emily Barton, Partridge, fusese de acord să rămână şi urma să fim ajutaţi şi de o „fată” care venea în fiecare dimineaţă şi părea destul de prostuţă, dar era amabilă.

Partridge, o femeie slabă şi acră, de vârstă mijlocie, gătea admirabil şi, deşi dezaproba cinele luate târziu (domnişoara Emily era obişnuită să cineze uşor, mâncând un ou fiert), se obişnui cu obiceiurile noastre şi merse până la a recunoaşte că aveam nevoie să-mi recapăt forţele.

După ce ne-am instalat şi am petrecut la Little Furze o săptămână, domnişoara Emily Barton venise solemnă şi îşi lăsase cartea de vizită. Exemplul ei fusese urmat de doamna Symmington, soţia avocatului, de domnişoara Griffith, sora doctorului, de doamna Dane Calthrop, nevasta vicarului, şi de domnul Pye de la Prior’s End.

Joanna a fost foarte impresionată.

— Nu ştiam, zise ea cu o voce uluită, că oamenii chiar fac vizite... lăsându-şi cărţile de vizită.

— Asta este din cauză că tu, copila mea, nu ştii nimic despre viaţa la ţară, i-am răspuns eu.

— Prostii! Am petrecut o mulţime de weekenduri cu diverşi oameni.

— Asta nu este deloc acelaşi lucru, i-am replicat.

Am cu cinci ani mai mult decât Joanna. Îmi amintesc din copilărie casa mare, albă şi neîngrijită pe care o aveam pe câmpurile care mărgineau râul. Îmi amintesc cum mă târam pe sub tufişurile de zmeură, neobservat de grădinar, şi mirosul prafului alb din curte, şi pisica roşcată care o traversa, şi sunetul copitelor calului lovind ceva în grajd.

Dar când eu aveam şapte ani şi Joanna doi, ne-am dus la Londra să locuim la o mătuşă şi de atunci încolo vacanţele de Crăciun şi de Paşti ni le-am petrecut acolo cu pantomime, şi teatre, şi excursii la Kensington Gardens cu barca şi, mai târziu, pe patinoare. În august, ne duceam la un hotel, undeva pe malul mării.

Reflectând la toate astea, i-am spus gânditor Joannei, cuprins de un sentiment puternic de vinovăţie când mi-am dat seama ce invalid egoist şi egocentric devenisem:

— Mi-e teamă că toate astea o să-ţi pară destul de înfrico­şătoare. O să-ţi lipsească atât de mult restul!

Pentru că Joanna este foarte drăguţă şi foarte veselă, îi plac dansul şi petrecerile, aventurile romantice şi goana cu maşinile de mare viteză.

Joanna izbucni în râs şi îmi spuse că nu o deranjează absolut deloc.

— De fapt, mă bucur că scap de toate. Chiar mă săturasem de toată lumea şi, deşi sunt sigură că nu o să găsesc înţelegere la tine, să ştii că am fost foarte rănită din cauza lui Paul. O să treacă multă vreme până o să-mi revin.

Eram sceptic în această privinţă. Poveştile de dragoste ale Joannei urmau întotdeauna acelaşi curs. Se îndrăgostea nebuneşte de vreun tânăr fără pic de coloană vertebrală pe care îl considera un geniu neînţeles. Asculta lamentaţiile lui fără sfârşit şi se străduia din răsputeri să facă să fie apreciat. Apoi, când el se dovedea nerecunoscător, ea se simţea pro­fund rănită şi spunea că inima îi era frântă – până când apărea următorul tânăr sumbru, lucru care se întâmpla, de obicei, trei săptămâni mai târziu!

Aşa că nu am luat foarte în serios povestea cu inima rănită a Joannei. Însă mi-am dat seama că viaţa la ţară repre­zenta un joc nou pentru frumoasa mea soră.

— În orice caz, arăt bine, nu-i aşa? mă întrebă ea.

Am studiat-o critic şi nu am putut să fiu de acord.

Joanna era îmbrăcată sport (de la Mirotin). Asta însemna că purta o fustă extravagantă în carouri. Era foarte strâmtă, iar în partea de sus purta o jacheţică cu mâneci scurte în stil tiro­lez. Avea ciorapi de mătase şi pantofi ireproşabili, nou-nouţi.

— Nu, i-am replicat, eşti total greşit îmbrăcată. Ar fi tre­buit să porţi o fustă foarte veche de tweed, de preferat de un verde murdar sau de un cafeniu şters. Potrivit ar fi fost un pulover drăguţ de caşmir şi, poate, pe deasupra un cardigan; ar fi trebuit să porţi o pălărie de fetru, ciorapi groşi şi pantofi vechi. Atunci şi numai atunci te-ai fi potrivit cu decorul de pe Strada Mare din Lymstock şi nu ai ieşi în evidenţă cum se întâmplă acum. Am adăugat: Faţa ta este, de asemenea, total în neregulă.

— Ce nu e bine? M-am machiat cu fondul de ten Country Tan[1] numărul 2.

— Exact, am spus. Dacă ai fi din Lymstock, ţi-ai da doar cu puţină pudră pe nas ca să nu mai strălucească şi poate un soupgon^[2] de ruj – nu foarte bine aplicat – şi în mod sigur ai avea toate firele din sprâncene, nu numai un sfert din ele.

Joanna chicoti şi păru amuzată.

— Crezi că o să li se pară că sunt îngrozitoare?

— Nu. Doar ciudată.

Joanna îşi reluă studiul cărţilor de vizită lăsate de cei care trecuseră pe la noi. Numai nevasta vicarului fusese atât de norocoasă încât să o găsească pe Joanna acasă.

— Parcă sunt Familiile Fericite[3] nu-i aşa? murmură Joanna. Doamna Justiţie este nevasta avocatului, domnişoara Doză este fiica doctorului etc. Adăugă cu entuziasm: Cred că este un loc drăguţ, Jerry! Atât de dulce şi de amuzant, şi de modă veche! Pur şi simplu nu-ţi vine să crezi că s-ar putea întâmpla ceva neplăcut aici, nu-i aşa?

Şi, cu toate că ştiam că ceea ce spusese era un nonsens, eram de acord cu ea. Într-un loc precum Lymstock, nu se putea întâmpla nimic neplăcut. Este ciudat să te gândeşti că, doar o săptămână mai târziu, am primit prima scrisoare.