Povestiri din volumele "The Thirteen Problems" aka "The Tuesday Club Murders" (1932) şi "Miss Marple's Final Cases and Two Other Stories" (1979)

          CUPRINS:

          Casa Idolului Astartei. 1

          Trotuarul pătat cu sânge. 8

          Moştenirea. 13

          Semnul degetului cel mare al Sf. Petru. 19

          Cei patru suspecţi. 26

          Iarba morţii. 33

          Sanctuarul. 41

          O glumă ciudată. 52

          Cazul servitoarei perfecte. 58

          Casa Idolului Astartei

          — Ei acum, doctore Pender, ce o să ne povesteşti?

          Bătrânul preot zâmbi cu blândeţe.

          — Mi-am petrecut viaţa în locuri liniştite, spuse el. Mi s-au întâmplat foarte puţine evenimente. Totuşi, odată când eram tânăr, am trecut printr-o experienţă foarte stranie şi tragică.

          — Chiar? exclamă Joyce Lemprière în mod încurajator.

          — N-am uitat-o niciodată, continuă preotul. Atunci m-a impresionat profund şi, chiar şi astăzi, dacă fac un uşor efort să-mi reamintesc, îmi revine simţământul acela de groază şi oroare pe care l-am trăit în momentul ăla îngrozitor, când am văzut un om murind, fără vreun motiv aparent.

          — Mă faci să mă înfior, Pender, se plânse sir Henry.

          — Şi eu mă-nfior, cum zici, îi răspunse celălalt. De atunci nu am mai râs de oamenii care folosesc cuvântul atmosferă. Există aşa ceva. Există anumite locuri imprimate şi saturate cu influenţe bune sau rele, care-şi pot face simţită puterea.

          — Casa aceea, "The Larches", aduce multă nefericire, remarcă Miss Marple. Bătrânul domn Smithers şi-a pierdut toţi banii şi a trebuit s-o părăsească, apoi s-a mutat familia Carlslake şi Johnny Carlslake a căzut pe scări, şi-a rupt piciorul aşa că doamna Carlslake a fost nevoită să plece în sudul Franţei să-şi îngrijească sănătatea, iar în ceea ce priveşte familia Burden, care locuieşte acum acolo, am auzit că bietul domn Burden urmează să fie operat foarte curând.

          — Cred că sunt prea multe superstiţii în legătură cu treburile astea, opină domnul Petherick. Foarte multe proprietăţi au de suferit de pe urma unor zvonuri puse în circulaţie fără temei sau din prostie.

          — Am cunoscut una sau două "fantome" care aveau o personalitate foarte robustă, remarcă sir Henry chicotind.

          — Cred, interveni Raymond, că ar trebui să-i permitem domnului Pender să-şi continue povestirea.

          Joyce se ridică şi stinse cele două lămpi, lăsând camera să fie luminată numai de focul jucăuş din şemineu.

          — Atmosferă, zise ea. Acum putem continua.

          Dr. Pender îi zâmbi, se rezemă de speteaza scaunului şi, după ce-şi scoase pince-nez-ul, începu să povestească pe un ton blând, evocator.

          — Nu ştiu dacă vreunul dintre dumneavoastră cunoaşteţi Dartmoor-ul. Localitatea de care vă vorbesc este situată pe malurile apei Dartmoor. Era o casă foarte frumoasă şi, deşi fusese de vânzare de mai mulţi ani, nu-şi găsise cumpărători. Probabil, situaţia era mai neplăcută iarna, dar priveliştea era măreaţă şi clădirea însăşi avea unele trăsături curioase şi originale. A fost cumpărată de un om pe nume Haydon – sir Richard Haydon. Îl cunoscusem în timpul facultăţii şi, deşi, nu-l mai văzusem câţiva ani, păstrând vechile legături de prietenie, am acceptat cu plăcere invitaţia sa de a mă duce la Silent Grove, cum se numea noua sa proprietate.

          Cei din casă nu erau prea numeroşi. Acolo locuiau Richard Haydon însuşi şi vărul său, Elliot Haydon. Se mai aflau o lady Mannering cu o fiică palidă, cam ştearsă, pe nume Violet.

          Era un căpitan Roger cu soţia, mari amatori de călărie, cu feţele bătute de vânt, care trăiau numai pentru cai şi vânătoare. Lor li se alăturau un tânăr dr. Symonds şi o domnişoară Diana Ashley. Ştiam ceva despre cea din urmă. Fotografia ei apărea des în ziarele despre înalta societate şi se număra printre frumuseţile celebre ale vremii. Înfăţişarea era cu totul izbitoare.

          Brunetă, înaltă, cu tenul frumos, de un alb palid, pe când ochii ei negri, pe jumătate închişi, uşor oblici îi dădeau un curios aer picant oriental. Avea de asemenea, o voce minunată, profundă, dar ca un clopoţel.

          Am observat imediat că prietenul meu, Richard Haydon era foarte mult atras de ea şi am bănuit că întreaga adunare fusese chemată ca să creeze un cadru pentru ea. Cât priveşte sentimentul ei, nu eram atât de sigur. Era capricioasă în etalarea favorurilor sale. Într-o zi vorbea numai cu Richard şi nu mai acorda nimănui altcuiva atenţie, în ziua următoare îl prefera pe vărul acestuia, Elliot şi părea că nu are habar de existenţa unei persoane pe nume Richard, ca, în continuare, să-i dedice zâmbetele cele mai fermecătoare liniştitului şi retrasului dr.

          Symonds.

          În dimineaţa de după sosirea mea, gazda noastră ne-a arătat proprietatea. Casa în sine nu avea nimic remarcabil – o clădire solidă, bine construită din granit de Devonshire. Ridicată să reziste timpului şi intemperiilor. Nu era romantică, dar foarte confortabilă. De la ferestre se puteau vedea panorama regiunii necultivate şi terenurile rezervate pentru vânătoare, vaste dealuri rotunjite, încoronate cu Tor-uri* bătute de vreme.

          Pe pantele celui mai apropiat Tor se găseau diferite cercuri de colibe, relicve din străvechile zile ale epocii de piatră. Pe un alt deal, fusese recent excavată. o movilă în care se găsiseră anumite obiecte din bronz. Haydon începuse să manifeste interes pentru lucrurile legate de antichitate şi ne vorbi cu multă înflăcărare şi entuziasm. Chiar acest loc, ne explica el, era deosebit de bogat în mărturii despre trecut.

          Locuitori din neolitic, druizi, romani şi chiar urme ale primilor fenicieni puteau fi găsite.

          — Dar locul acesta este cel mai interesant dintre toate, a spus el. I-aţi reţinut numele –

          Silent Grove*. Ei bine, e destul de uşor să-ţi dai seama de unde i se trage denumirea.

          Ne indică ceva anume cu mâna. Deşi partea aceea era necultivată, numai stânci, buruieni şi un soi de ferigă sălbatică, la vreo sută de iarzi de casă se ridica un crâng cu copaci îndesiţi unul în altul.

          — O relicvă din cele mai vechi timpuri, spuse Haydon. Copacii au murit şi alţii au fost plantaţi în loc, dar, în general, s-a păstrat foarte mult cum era odinioară – poate pe vremea locuitorilor fenicieni. Veniţi să vă uitaţi!

          L-am urmat cu toţii. Când am intrat în crâng, o curioasă tensiune mă cuprinse. Cred că de vină era liniştea. Nici o pasăre nu părea să-şi fi făcut cuibul în copacii aceştia. Domnea un simţământ de dezolare şi oroare. L-am văzut pe Haydon privindu-mă cu un zâmbet curios.

          — Simţi ceva în legătură cu locul ăsta, Pender? mă întrebă el. Antagonism cumva? Sau nelinişte?

          — Nu-mi place, i-am răspuns neliniştit.

          — Eşti în drepturi depline. Aceasta a fost fortăreaţa unuia dintre cei mai vechi duşmani ai credinţei tale. Acesta este Crângul lui Astarte*.

          — Astarte?

          — Astarte sau Ishtar sau Ashtoreth sau oricum vrei să-i zici. Eu prefer numele fenician de Astarte. Cred că există, în ţară, un Crâng al Astartei cunoscut – la nord de Wall. N-am nici o dovadă, dar îmi place să cred că deţinem aici un adevărat, un autentic Crâng al Astartei. Uite, în acest cerc dens de copaci, s-au desfăşurat ritualuri sacre.

          — Ritualuri sacre, murmură Diana Ashley. Ochii ei visători priveau undeva departe. Mă întreb cum se desfăşurau?

          — Nu prea onorabile, în orice caz, râse tare, fără rost, căpitanul Roger. Şi persoane destul de abile, îmi închipui.

          Haydon nu-i acordă atenţie.

          * deal stâncos sau pisc, în special în Devon şi Cornwall.

          * (engl.) crângul liniştit

          * Astarte, Ashtaroth, Ashtoreth, Ishtar, echivalentul oriental al Afroditei, zeiţa iubirii şi rodirii.

          — În mijlocul Crângului trebuia să fi fost un templu, spuse el. Nu pot să vă arăt urma vreunuia, dar mi-am pus şi eu puţin imaginaţia la contribuţie.

          În momentul acela păşeam într-un mic luminiş din mijlocul copacilor. În centru, se afla ceva asemănător unei case de vară construită din piatră. Diana Ashley se uită întrebătoare spre Haydon.

          — O numesc Casa Idolului, spuse acesta. Este Casa Idolului lui Astarte.

          Se îndreptă spre ea. Înăuntru, pe un stâlp simplu de abanos stătea o mică figurină ciudată reprezentând o femeie cu coarne, călare pe un leu.

          — Astarte a fenicienilor, spuse Haydon, Zeiţa Lunii.

          — Zeiţa Lunii, strigă Diana. O, hai să facem o petrecere pe cinste la noapte. Cu haine de carnaval. Şi să venim aici, la lumina lunii, să sărbătorim ritualurile Astartei.

          Am făcut un gest brusc şi Elliot Haydon, vărul lui Richard, se întoarse repede spre mine.

          — Nu vă plac toate astea, Padre, nu-i aşa?

          — Nu, nu-mi plac, am recunoscut pe un ton grav.

          Se uită la mine în mod curios.

          — Dar nu-i decât o prostie. Dick n-are cum să ştie dacă acesta este un crâng cu adevărat sacru. E doar o fantezie de-a lui; îi place să se joace cu ideea asta. Şi oricum, dacă ar fi fost.

          — Dacă ar fi fost?

          — Ei bine. râse el stingherit. Doar nu crezi în chestii de-astea, nu-i aşa? Dumneata, un pastor!

          — Nu sunt sigur că eu ca pastor n-ar trebui să cred în asta.

          — Dar treburile acestea s-au terminat şi au dispărut de mult.

          — Nu sunt chiar aşa de sigur, i-am răspuns, contemplând cele din jurul meu. Ştiu doar un lucru: în general, nu sunt un om sensibil la atmosferă, dar, de când am intrat în acest crâng de copaci, am o curioasă impresie că simt răul şi ameninţarea în jurul meu.

          Privi, din nou stânjenit, peste umăr.

          — Da, spuse, este. este oarecum straniu. Ştiu ce vrei să spui, dar bănuiesc că numai imaginaţia noastră ne face să ne simţim aşa. Ce părere ai, Symonds?

          Doctorul tăcu un minut, două, înainte de a răspunde. Apoi spuse liniştit:

          — Nu-mi place. Nu pot să vă spun de ce. Dar, într-un fel sau altul, nu-mi place.

          În momentul acela, Violet Mannering veni spre mine.

          — Îmi repugnă locul ăsta, ţipă ea. Îmi repugnă. Să ieşim de-aici!

          Ne-am îndepărtat şi ceilalţi ne-au urmat. Numai Diana Ashley întârzia. Am întors capul, m-am uitat peste umăr şi am văzut-o stând în faţa casei idolului, privind cu intensitate la imaginea dinăuntru.

          Ziua era neobişnuit de frumoasă şi călduroasă aşa că propunerea Dianei Ashley de a organiza o petrecere costumată în seara aceea a fost bine primită. Obişnuitele râsete, şoapte şi cusutul disperat în secret – am avut parte de toate – şi, când ne-am făcut apariţia pentru cină, au izbucnit ca de obicei strigăte de veselie.

          Rogers şi soţia sa erau "îmbrăcaţi" ca locuitori ai colibelor din neolitic, ceea ce explica brusca dispariţie a preşurilor din faţa căminelor. Richard Haydon şi-a imaginat că e un marinar fenician, iar vărul său – şeful unei bande de hoţi; doctorul Symonds făcea pe bucătarul şef, lady Mannering pe o soră de spital şi fata ei pe o sclavă cercheză. Eu m-am travestit, cam străveziu, într-un călugăr. Diana Ashley a coborât ultima, dezamăgindu-ne pe toţi, fiindcă era înfăşurată într-un domino* negru inform.

          — Necunoscuta, declară ea plină de aere. Asta sunt. Acum, pentru Dumnezeu, hai să mergem la masă.

          * îmbrăcăminte de bal costumat.

          După cină am ieşit din casă. Era o noapte frumoasă, caldă, blândă şi luna se ridica. Am cutreierat, am pălăvrăgit şi timpul a trecut destul de repede. Trebuie să fi trecut o oră când ne-am dat seama că Diana Ashley nu mai era cu noi.

          — Sunt sigur că nu s-a dus la culcare, spuse Richard Haydon.

          Violet Mannering clătină din cap:

          — O, nu, interveni ea. Am văzut-o îndreptându-se în direcţia aceea, acum vreun sfert de oră.

          În timp ce vorbea indica crângul de copaci care se profila negru şi plin de umbre în lumina lunii.

          — Mă întreb ce pune la cale, se repezi Richard Haydon, jur că vreo drăcovenie. Să mergem să vedem!

          Ne-am îndreptat cu toţii într-acolo, oarecum plini de curiozitate de ce putea pune la cale domnişoara Ashley. Totuşi, în ceea ce mă priveşte, simţeam o anumită reţinere de a intra în cercul de copaci întunecat, prevestitor de rele. Ceva mai puternic decât mine părea să mă reţină şi să mă îndemne să nu păşesc înăuntru. Eram mai convins decât oricând de răul esenţial al locului. Cred că unii dintre ceilalţi simţeau aceleaşi senzaţii ca şi mine, deşi n-ar fi fost dispuşi s-o recunoască. Copacii erau atât de apropiaţi unii de alţii, încât lumina lunii nu putea pătrunde.

          Se auzeau mai multe sunete în jurul nostru – şoapte şi oftaturi. Aveam sentimentul a ceva extrem de straniu, aşa că din spirit de conservare, am rămas cu toţii grupaţi.