Printre altele, m-am apucat de fumat este debutul literar al unei licenţiate la Harvard, care a cules cele mai râvnite burse şi distincţii – Aoibheann Sweeney. Înainte să facă pasul către statutul de romancier, tânăra scriitoare s-a apropiat de literatură din postura de critic. The New York Times Book Review, The Washington Post Book World sau The Village Voice Literary Supplement, publicaţiile care i-au găzduit recenziile, sunt o garanţie implicită pentru valoarea prozatoarei new-yorkeze. În New York s-a mutat la începutul anilor 90, imediat după încheierea studiilor, iar în prezent trăieşte în Prospect Heights, pestriţul cartier din Brooklyn, şi se ocupă de studii din sfera ştiinţelor umaniste, fiind directorul Centrului de Studii Umaniste de la City University, New York. Romanul cu care a debutat a început să prindă contur în timp ce încerca să obţină masteratul la Harvard, scriitoarea alegându-şi ca spaţiu de lucru diverse locuinţe dintr-o comunitate de artişti din Brooklyn.

          Printre altele, m-am apucat de fumat e o poveste care începe pe o insulă din Mâine şi îşi atinge climaxul în New York, loc al unor descoperiri teribile despre trecut, dar şi al revelaţiilor despre straturi nebănuite ale sinelui. Miranda, fiica unui clasicist pasionat până la obsesie de perfecţiunea traducerii Metamorfozelor lui Ovidiu, îşi pierde mama la o vârstă fragedă. Cum tatăl e cufundat în gânduri străine de fetiţă şi în propriile studii, Miranda creşte singuratică, creându-şi propria lume din fantasme crescute în sălbăticia insulei. Totul se schimbă, însă, când tatăl se decide s-o trimită la New-York, la universitate, şi Miranda ajunge în mijlocul vechilor prieteni ai propriului părinte. De la ei află adevăruri şocante despre trecutul tatălui, dar şi despre felul dual în care ea însăşi poate iubi. Furtuna lui Shakespeare şi Metamorfozele lui Ovidiu sunt referinţe implicite care ghidează permanent intriga acestei poveşti despre descoperiri, transformare şi sexualitate.

          Alina Purcaru

          Printre alte lucruri, m-am apucat de fumat. Ana spune că ar trebui să încetez cu chestia fată bună/fată rea şi are, evident, dreptate, dar, uneori, când am o ţigară în mână, străzile sunt periculos de pustii şi am băut câteva pahare după o zi de lucru şi observ luminile aprinse în diverse apartamente, scări şi clădiri întregi luminate, sclipiri roşii pe cer, mă gândesc la nopţile de pe insulă când eram mulţumită să stau singură afară, ascultând sirenele de ceaţă în întunericul acela plăcut, şi să gust aerul dulce-sărat.

          Mama şi tata s-au mutat în Mâine când aveam aproape trei ani, astfel încât tatăl meu a putut să lucreze la o traducere a Metamorfozelor. Am crescut pe Crab Island, la vreo milă, pe apă, de un mic orăşel numit Yvesport care, cel mai adesea, era ascuns vederii noastre de o ceaţă groasă de Down East. La câteva luni după ce am ajuns acolo, mama s-a topit în ceaţă şi nu s-a mai întors. Ne-a pregătit nişte fulgi de ovăz dimineaţă şi după aceea a plecat în oraş. Când, în aceeaşi seară, nu se întorsese, tata a mai pregătit nişte fulgi de ovăz şi m-a dus la culcare: dimineaţa următoare l-a contactat prin radio pe domnul Blackwell, care a verificat dacă barca se afla la chei. În după-amiaza aceea Paza de Coastă a găsit barca, fără nici o zgârietură, eşuată pe ţărmul continental. Le-au trebuit trei zile să-i găsească trupul. Ne-au pus o mulţime de întrebări. Domnul Blackwell mi-a spus, mai târziu, că trebuie să fi murit îngheţată înainte de a se fi înecat – iarna sunt suficiente cam şase minute pentru ca inima să înceteze să mai bată. Nu era obişnuită cu bărcile, a spus el – trebuie să-şi fi Pier' dut echilibrul încercând să vadă pe unde călca.

          Tatăl meu nu vorbea despre ea, dar domnul Blackwell trecea pe la noi în fiecare zi, după ce ea a murit, ca să ne pregătească prânzul şi cina. Eu eram convinsă că pe toată insula, în interiorul copacilor, erau femei. Când începea să bată vântul, ele şopteau şi-şi arătau reversul frunzelor, iar eu mă prefăceam că nu le aud. Îmi amintesc că stăteam în curte ore în şir în timpul verii, doar ascultându-mi respiraţia, simţind cum îmi amorţeau membrele – pândind amurgul, când liliecii aveau să zboare în zigzag printre copacii din spatele casei care se întunecau la culoare. Uneori, aproape că îmi simţeam pielea întărindu-mi-se ca scoarţa de copac, degetele de la picioare prinzând rădăcini în pământ. Braţele ridicându-se rigide spre cer. Tatăl meu uita că eram acolo şi îl urmăream mergând la fereastră, stând acolo timp îndelungat şi uitându-se afară, îmi plăcea să-mi imaginez că mă căuta pe mine, strigându-mă pe nume. Mi l-am închipuit oprindu-se în faţa noilor puieţi din grădină, studiindu-mă aşa cum nu se uitase niciodată la un copac până atunci, încercând să-mi întrezărească silueta subţire sub scoarţă. Coatele ar fi fost nodurile din crengile subţiri ale braţelor mele şi, într-un târziu, mi-ar fi recunoscut genunchii noduroşi, trunchiul cu pieptul neted.

          Tatăl meu era irlandez şi, când era adolescent, se pregătea să devină preot, dar a ajuns să predea latina şi greaca, întâi în Boston, apoi în New York City, unde l-a ajutat pe un om care se numea Arthur Mitchell să fondeze Institutul pentru Studii Clasice. Are, pe birou, o fotografie cu el şi cu Arthur Mitchell: în ea, tatăl meu este înalt şi tânăr, părul său este negru ca pana corbului. Arthur Mitchell este mic de statură şi dichisit, ţinând un baston chiar deasupra solului, ca un suport pentru mers. Domnul Blackwell îşi aduce încă aminte Cum ne ducea, pe mama, pe tata şi pe mine, pe apă, până la insulă, în ziua în care am sosit acolo. Mama avea două valize albastre, iar tata – geanta lui din pânză groasă; cărţile au ajuns mai târziu. Domnul Blackwell spune că m-a cărat tot drumul până sus, printre tufe, până la casă, ferindu-mi de urzici picioruşele durdulii. Când tatăl meu a descuiat uşa casei, mobila, care fusese acoperită grijuliu cu cearşafuri, era pătată de găinaţ de pasăre. Domnul Blackwell m-a lăsat jos şi s-a îndreptat spre cămin, să verifice dacă oblonul fusese lăsat deschis. Un raton uriaş a ieşit din spatele canapelei şuierând şi scuipându-ne pe toţi patru. Mama a ţipat. Domnul Blackwell a spus că el crede că animalul e turbat; a ridicat suportul de pălării din fier şi l-a lovit cu el în cap. Craniul i s-a despicat şi a făcut atâta mizerie şi sânge înjur, încât tatăl meu a ieşit afară, pe veranda şubredă, să vomite. Bineînţeles că eu m-am dus drept spre animalul mort şi m-am aşezat pe vine ca să mă uit pe îndelete la el.