Capitolul I
O casă

Gwenda Reed stătea lângă debarcader, tremurând uşor în răcoarea dimineţii.

Docurile, magaziile şi tot pământul Angliei, până în zare, se unduiau domol sub privirile ei.

În acele clipe luă hotărârea care avea să provoace ulterior un şir întreg de evenimente extraordinare.

Nu avea să se ducă la Londra cu trenul care pleca din port, după cum intenţionase.

În definitiv, de ce ar fi făcut-o? N-o aştepta nimeni. De-abia coborâse de pe un vas care se hâţâna şi gemea din toate încheieturile (cele trei zile de călătorie prin golf, până la Plymouth, fuseseră deosebit de grele), şi ultimul lucru pe care îl dorea era să urce într-un tren hodorogit. Avea să se ducă la un hotel agreabil şi perfect neclintit de pe uscat, unde urma să doarmă într-un pat agreabil şi perfect neclintit, fără să aibă parte de legănări şi scârţâituri. Avea să doarmă neîntoarsă, iar dimineaţă – ce idee minunată! – intenţiona să închirieze o maşină cu care să străbată încet, fără zor, sudul Angliei în căutarea unei case, a casei de vis pe care, împreună cu Giles, spera s-o găsească. Într-adevăr, era o idee minunată.

În felul acela ar fi văzut câte ceva din Anglia – din acea Anglie despre care Giles îi povestise atâtea şi pe care n-o vizitase niciodată, deşi, asemenea majorităţii neozeelandezilor, o socotea casa ei. În acel moment, Anglia nu părea foarte atrăgătoare. Era o zi cenuşie, stătea să plouă şi vântul tăios sufla enervant. Probabil că Plymouth nu era cel mai frumos loc din ţară, îşi zise Glenda în timp ce stătea cuminte la rând în faţa biroului vamal.

A doua zi de dimineaţă, sentimentele ei cunoscură o schimbare spectaculoasă. Soarele strălucea, peisajul de la fereastră era superb, iar universul, în general, nu se mai balansa în toate părţile. Se liniştise. Aceasta era Anglia, gata în sfârşit s-o primească pe Gwenda Reed, tânăra de douăzeci şi unu de ani, căsătorită, aflată în vilegiatură. Nu ştia când avea să i se alăture şi Giles. Ar fi putut veni în câteva săptămâni sau după şase luni. Îi propusese să plece spre Anglia înaintea lui şi să caute o locuinţă convenabilă. Amândoi socoteau că ar fi fost bine să aibă undeva o reşedinţă permanentă. Profesia lui Giles avea să presupună întotdeauna călătorii frecvente. Uneori, Gwenda ar fi putut să-l însoţească, dar alteori condiţiile urmau să fie neprielnice. În plus, amândurora le plăcea ideea de a fi proprietarii unei case. Giles moştenise recent nişte mobilă de la o mătuşă, astfel că toate elementele duceau la concluzia că ideea era practică şi de bun-simţ.

De vreme ce erau destul de înstăriţi, nu aveau să întâmpine dificultăţi financiare.

La început, Gwenda avusese reţineri în privinţa alegerii unei case de una singură. „Ar trebui să mergem împreună“, spusese ea, însă Giles izbucnise în râs: „Nu mă pricep la case. Dacă ţie o să-ţi placă, o să-mi placă şi mie. Un petic de grădină, bineînţeles, şi nu o urâţenie nouă-nouţă – de asemenea, nu prea mare. Mă gândeam la ceva pe coasta de sud. Oricum, nu prea departe în interior“.

Gwenda îl întrebase dacă avea în minte o situare anume, dar Giles răspunsese negativ. Rămăsese orfan de mic (amândoi erau orfani) şi fusese pasat de la o rudă la alta pe timpul vacanţelor, astfel că niciun loc nu avea pentru el o însemnătate specială. Urma să fie casa Gwendei; cât despre sugestia de a aştepta până când ar fi putut-o alege împreună, cum ar fi fost dacă el ar fi venit abia după şase luni? Ce-ar fi făcut Gwenda în toată această perioadă? Ar fi stat prin hoteluri? Nu, trebuia să-şi găsească o locuinţă şi să se instaleze în ea.

„Adică să fac eu toată treaba!“ comentase Gwenda.

În realitate, o atrăgea ideea de a găsi o casă şi de a-i conferi intimitate şi stil până la întoarcerea lui Giles.

Erau căsătoriţi de numai şase luni şi îl iubea nebuneşte.

După ce a cerut ca micul dejun să-i fie adus în cameră, Gwenda a început să se organizeze. Prima zi a petrecut-o vizitând Plymouth-ul, care i-a plăcut, iar a doua a închiriat o maşină confortabilă, un Daimler, cu şofer, şi a pornit la drum prin Anglia.

Vremea era frumoasă, iar călătoria o entuziasma. A văzut câteva case în Devonshire, dar niciuna nu i-a convenit întru totul. Nu era nicio grabă. Avea să-şi continue explorarea. În urma contactelor cu agenţii imobiliari a învățat să citească printre rândurile descrierilor hiperbolice şi s-a scutit astfel de câteva vizite zadarnice.

Cam după o săptămână, într-o seară de marţi, automobilul cobora încet pe drumul sinuos către Dilmouth, când, la marginea acelei staţiuni încă fermecătoare de pe litoral, trecu pe lângă un panou cu inscripţia „De vânzare“. Printre copaci se putea întrezări o mică vilă din epoca victoriană zugrăvită în alb.

Pe dată, Gwenda tresări plină de încântare. Aceasta era casa ei! Nu încăpea nicio îndoială. Îşi putea imagina grădina, ferestrele înalte – avea convingerea că era exact ceea ce-şi dorea.

Era destul de târziu, aşa că se cază la hotelul Royal Clarence; a doua zi, dis-de-dimineaţă, se prezentă la biroul agenţiei imobiliare al cărei nume îl luase de pe panou.

În acest moment, înarmată cu aprobarea de vizionare, stătea în salonul lung, de modă veche, ale cărui uşi vitrate dădeau spre o terasă pavată cu dale de piatră. Dincolo de aceasta, un aranjament de stânci şi arbuşti înfloriţi cobora într-o pantă abruptă spre o pajişte. Printre copacii de la capătul grădinii se putea întrezări marea.

„Asta e casa mea, îşi zise Gwenda. E acasă. Mi se pare deja că îi cunosc fiecare colţişor.“

Uşa se deschise şi o femeie înaltă, cu un aer trist din cauza răcelii care o chinuia, intră în încăpere.

— Doamna Hengrave? Am o aprobare de vizită de la domnii Galbraith şi Penderley. Mă tem că este o oră cam matinală.

Doamna Hengrave o asigură, suflându-şi nasul, că nu era nicio problemă. Turul casei începu.

Era perfectă. Nu prea mare. Puţin cam demodată, însă ea şi Giles ar fi putut adăuga o baie sau două. Bucătăria putea fi modernizată. Din fericire, avea deja un aragaz. Cu o chiuvetă nouă şi echipamente moderne, ar fi fost în regulă.

Cât timp îşi făcu ea toate aceste planuri, vocea doamnei Hengrave depăna molcom amănuntele referitoare la ultima boală a răposatului maior Hengrave. Jumătate din mintea Gwendei era atentă să genereze sunetele adecvate de condoleanţe, înţelegere şi compasiune. Toate neamurile doamnei Hengrave trăiau în Kent – era nerăbdătoare să se mute acolo, la rândul ei. Maiorul adorase orăşelul Dillmouth, fusese mulţi ani secretarul clubului de golf, însă ea…

— Da… Desigur… Cumplit… Fireşte… Da, aşa sunt azilurile… Evident… Trebuie să fiţi…

Iar cealaltă jumătate a minţii Gwendei era năpădită de gânduri: „Dulapul de lenjerie aici, presupun… Da. Dormitorul e spaţios, cu o vedere splendidă spre mare, lui Giles o să-i placă. Iată o cămăruţă utilă, Giles ar putea-o folosi pe post de dressing. Baia – cada este, sper, încastrată în mahon. Extraordinar, aşa e! Minunat, mai ales că se află în mijlocul încăperii! N-o să modific nimic, e o piesă de epocă!

O baie atât de încăpătoare!

Aş putea să pun mere pe marginea căzii. Şi vaporaşe, şi răţuşte. Ai zice că eşti pe mare… Ştiu: o să transformăm camera de oaspeţi din spate, care e cam întunecoasă, în două băi ultimul răcnet, zugrăvite în verde şi cu instalaţii cromate. Ţevile ar traversa bucătăria, ar trebui să fie în regulă – iar restul o să-l păstrăm aşa cum e“.

— Pleurezie, spunea doamna Hengrave. A treia zi a dat în dublă pneumonie.

— Îngrozitor, o compătimi Gwenda. Nu cumva mai e un dormitor la capătul coridorului?

Ba da, şi era exact genul de cameră la care se gândise, aproape circulară, cu un imens bovindou. Ar trebui s-o renoveze, desigur. Era într-o stare destul de bună, dar de ce oamenii precum doamna Hengrave aveau o asemenea pasiune pentru pereţii de culoarea muştarului?

Se întoarseră pe coridor. Gwenda murmura conştiincioasă:

— Şase, nu, şapte dormitoare, punându-l la socoteală pe cel mic, plus mansarda.

Podeaua scârţâia uşor sub picioarele lor. Avea deja sentimentul că ea, şi nu doamna Hengrave, era stăpâna casei. Doamna Hengrave era o intrusă care zugrăvea pereţii în nuanţe muştar şi îşi împodobise salonaşul cu o friză bătrânicioasă cu glicine. Gwenda aruncă o privire peste hârtia bătută la maşină care cuprindea informaţiile despre proprietate şi preţul cerut.

În câteva zile, ajunsese să se priceapă bine la piaţa imobiliară. Suma pretinsă nu era mare – desigur, casa necesita unele lucrări de modernizare – dar chiar şi aşa… Remarcă termenul „negociabil“. Doamna Hengrave era probabil foarte nerăbdătoare să se ducă în Kent pentru a locui aproape de „neamurile“ ei.

Tocmai se pregăteau să coboare scările, când Gwenda se simţi năpădită de o spaimă iraţională. Era o senzaţie bulversantă care dispăru la fel de repede cum se ivise, dând însă naştere unei idei noi.

— Casa nu e bântuită, presupun? se interesă ea.

Aflată o treaptă mai jos, doamna Hengrave, care exact în acel moment ajunsese cu povestirea la agonia maiorului, o săgetă ofensată cu privirea.

— Nu, din câte am ştiinţă, doamnă Reed. De ce, aţi auzit ceva în acest sens?

— Dumneavoastră n-aţi simţit şi n-aţi văzut nimic? Nu a murit nimeni aici?

O întrebare cam nefericită, se gândi ea o fracţiune de secundă prea târziu, întrucât era de presupus că maiorul Hengrave…

— Soţul meu a murit la azilul Santa Monica, o informă doamna Hengrave cu demnitate.

— Ah, bineînţeles. Doar mi-aţi spus asta.

Doamna Hengrave continuă cu aceeaşi răceală:

— Într-o casă construită acum un secol, este firesc să se fi produs decese. Domnişoara Elworthy, de la care scumpul meu