— În fond, nimic nu seamănă cu viaţa la ţară, nu-i aşa? Spuse inspectorul Japp, inspirând adânc pe nas şi expirând pe gură, aşa cum scrie la carte.

          Poirot şi cu mine am salutat ideea din toată inima. Fusese sugestia inspectorului de la Scotland Yard ca să mergem în weekend în orăşelul de provincie Basing Market. Când era liber, Japp era un botanist pasionat şi vorbea despre flori mărunte, cu nume latineşti incredibil de lungi (pronunţate oarecum ciudat), cu un entuziasm chiar mai mare decât cel cu care-şi trata cazurile.

          — Nimeni nu ne cunoaşte şi noi nu ştim pe nimeni, sublinie Japp. Asta-i esenţial!

          Totuşi, nu prea aşa stătea cazul, deoarece poliţistul local fusese transferat dintr-un sat aflat la cincisprezece mile depărtare, unde avusese loc o otrăvire cu arsenic, ceea ce îl pusese în contact cu inspectorul de la Scotland Yard. Recunoscându-l încântat – asta i-a sporit buna dispoziţie lui Japp şi, cum stăteam la micul dejun, duminică dimineaţă, în separeul hanului din sat, cu soarele strălucind şi cârceii de caprifoi strecuraţi prin fereastră, ne simţeam extraordinar de bine. Şunca cu ouă era excelentă, cafeua nu prea bună dar băubilă şi fierbinte.

          — Aşa viaţă zic şi eu, spuse Japp. Când o să ies la pensie, îmi iau un locuşor la ţară. Ca ăsta, departe de crime!

          — Le crime, il est partout, remarcă Poirot, în timp ce înfulecă o bucată mare de pâine şi se încruntă la o vrabie care se legăna obraznică pe pervazul ferestrei.

          Am recitat în glumă: „Iepurele ăla are o mutră frumoasă, Dar duce o viaţă personală odioasă.

          N-aş putea cu adevărat să vă spun

          Ce lucruri groaznice iepurii la cale pun”.

          — Doamne, spuse Japp, rezemându-se de spătar, aş mai vrea un ou şi o felie, două de şuncă. Ce zici, căpitane?

          — De acord, am răspuns însufleţit. Dar tu, Poirot?

          Poirot refuză.

          — Nu trebuie să-ţi încarci aşa stomacul încât creierul să nu mai funcţioneze, remarcă el.

          Am să risc să-mi umplu stomacul încă puţin, râse Japp. Iau proporţii; apropo, şi tu eşti solid, domnule Poirot. Hei, domnişoară, două porţii de ouă cu şuncă.

          În clipa aceea, însă, o siluetă impunătoare apăru în cadrul uşii. Era poliţistul Pollard.

          — Vă rog să mă scuzaţi, domnilor, dar am să-l deranjez pe inspector pentru că am nevoie de sfatul său.

          — Sunt în vacanţă, se apără Japp de îndată. Nu vreau să am de lucru. Ce s-a întâmplat?

          — Domnul de la Leigh House… S-a împuşcat… În cap.

          — Bine, se descurcă ei, spuse Japp mecanic. Datorii sau vreo femeie, cred. Îmi pare rău, nu pot să te ajut, Pollard.

          — Problema este că nu s-ar fi putut împuşca, zise poliţistul. Cel puţin, asta-i părerea doctorului Giles.

          Japp lăsă ceaşca jos.

          — Nu s-ar fi putut împuşca. Ce vrei să spui?

          — Asta susţine doctorul Giles, repetă Pollard. Că e absolut imposibil. E cumplit de uluit, uşa închisă pe dinăuntru şi ferestrele la fel; dar el insistă că omul nu s-ar fi putut sinucide.

          Lucrurile s-au schimbat. Am renunţat la porţiile suplimentare de ouă cu şuncă şi câteva minute mai târziu mergeam cu toţii cât puteam de repede spre Leigh House, Japp chestionându-l îndeaproape pe poliţist.

          Numele mortului era Walter Protheroe; un om de vârstă mijlocie şi foarte retras. Venise cu opt ani în urmă în Market Basing şi închiriase Leigh House, un vechi conac în ruine. Locuia într-un colţ al său, având în slujba lui o îngrijitoare pe Care o adusese cu el. O chema domnişoara Clegg, era o femeie foarte demnă şi foarte respectată în sat. Doar recent, domnul Protheroe primise vizitatori care au rămas să stea la el, o doamnă şi un domn Parker din Londra. În dimineaţa aceasta, neprimind nici un răspuns când s-a dus să-şi strige stăpânul şi găsind uşa închisă, domnişoara Clegg s-a alarmat, a telefonat la poliţie şi la doctor. Poliţistul Pollard şi doctorul Giles sosiseră în acelaşi moment. Prin eforturi unite reuşiseră să spargă uşa de stejar de la dormitorul său.

          Domnul Protheroe zăcea pe duşumea, împuşcat în cap, cu pistolul în mâna dreaptă. Arăta ca un caz clar de sinucidere.

          Totuşi, după ce-a examinat cadavrul, doctorul Giles a fost foarte uimit şi, în cele din urmă, l-a tras pe poliţist deoparte şi i-a comunicat nelămuririle sale, la care Pollard s-a gândit de îndată la Japp. Lăsând totul în grija doctorului, s-a repezit la han.

          Exact când povestea poliţistului s-a terminat, am sosit la Leigh House, o clădire mare cu un aer dezolant, înconjurată de o grădină neîngrijită, plină de buruieni. Uşa de la intrare era deschisă şi am pătruns imediat în hol şi de acolo într-o cameră pentru micul dejun de unde se auzea sunetul unor voci. Erau patru oameni în cameră: un om îmbrăcat în nişte haine oarecum ţipătoare, cu o faţă perfidă, respingătoare, care nu mi-a plăcut din prima clipă; o femeie cam de acelaşi tip, deşi frumoasă, dar de o manieră vulgară; o altă femeie îmbrăcată sobru, în negru, care stătea mai la o parte, probabil îngrijitoarea şi un bărbat înalt îmbrăcat într-un costum de vânător din stofă, cu o faţă inteligentă, de om capabil şi care era clar stăpân pe situaţie.

          — Doctore Giles, i se adresă poliţistul, acesta este inspectorul detectiv Japp de la Scotland Yard şi cei doi prieteni ai săi.

          Doctorul ne salută şi ne recomandă domnului şi doamnei Parker. Apoi i-am însoţit la etaj. La un semn al lui Japp, Pollard rămase jos ca să supravegheze casa. Doctorul ne-a condus sus, de-a lungul unui coridor. În capăt, o uşă era deschisă; aşchii din ea atârnau în balamale şi uşa se prăbuşise pe duşumea înăuntru.

          Am intrat. Cadavrul zăcea încă pe pardoseală. Domnul Protheroe fusese un om între două vârste, cu barbă şi păr cărunt la tâmple. Japp se duse şi îngenunche lângă el.

          — De ce nu l-aţi lăsat aşa cum l-aţi găsit? Mormăi el.

          Doctorul dădu din umeri.

          — Am crezut că-i un caz clar de sinucidere.

          — Hm! Făcu Japp. Glontele a intrat în cap prin spatele urechii stângi.

          — Exact, confirmă doctorul. Este clar imposibil ca el să se fi împuşcat. Ar fi trebuit să-şi răsucească mâna dreaptă pe după cap. N-o putea face.

          — Totuşi, aţi găsit pistolul în mâna lui? Apropo, unde e?

          Doctorul arătă cu capul spre masă.

          Dar nu-l ţinea strâns în mână, adăugă el. Era în palmă, însă degetele nu erau încleştate pe el.