Capitolul 1.

        Maiorul Palgrave spune o poveste

– De exemplu, povestea asta cu Kenya, zise maiorul Palgrave. O mulţime de tipi sunt trimişi acolo cu forţa, fără să ştie nimic despre acel loc! Iar eu am ajuns să-mi petrec paisprezece ani din viaţă acolo. Cei mai buni ani din viaţă, de fapt...

Bătrâna Miss Marple dădu din cap cu condescendenţă. În timp ce maiorul Palgrave continuă să-i dea detalii, oarecum neinteresante, despre viaţa personală, femeia îşi urmă firul gândurilor. Totul îi suna foarte familiar. Varia doar locaţia. În trecut, era vorba în special de India. Maiori, colonei, generali-locotenent şi toate cuvintele care îi deveniseră în timp atât de cunoscute: Simla, cărăuşi, tigri, Chota Hazri - Tiffin, Khitmagars şi aşa mai departe. În cazul maiorului Palgrave, noţiunile erau puţin mai diferite: safari, Kikury, elefanţi, swahili. Însă tiparul era, în esenţă, acelaşi. Un bărbat trecut de prima tinereţe care avea nevoie de un ascultător pentru a retrăi vremurile când fusese fericit. Zilele în care avea spatele drept, când vederea îi era bună şi auzul, ascuţit. Unii interlocutori fuseseră foşti soldaţi prezentabili, alţii, din păcate, îngrozitor de urâţi. Maiorul Palgrave, cu faţa vânătă şi cu un ochi de sticlă, şi, în ansamblu, cu înfăţişarea unei broaşte umflate, aparţinea celei de-a doua categorii.

Miss Marple îi tratase pe toţi cu aceeaşi blândeţe. Ascultase răbdătoare, prefăcându-se atentă, dând aprobator din cap din când în când, urmându-şi propriul fir al gândurilor şi savurând propriile momente de bucurie, în acest caz, albastrul-închis al Mării Caraibelor.

„Ce drăguţ din partea dragului de Raymond, se gândi ea plină de recunoştinţă, cât de amabil...” Nu-şi putea explica ce anume îl făcea să se zbată atât pentru bătrâna lui mătuşă. Din conştiinţă, probabil, datorită sentimentului de castă pe care îl nutrea? Sau poate chiar îi era simpatică...

Se gândi că, de fapt, chiar o plăcea - întotdeauna o plăcuse - într-un fel oarecum exasperat şi pretenţios! Prin felul în care încerca întotdeauna să o ţină la curent cu ultimele evenimente. Prin felul în care îi trimitea cărţi. Romane moderne. Atât de grele - despre acei oameni atât de puţin simpatici, care făceau lucruri atât de ciudate, încât, aparent, nu le plăceau nici măcar lor. Cuvântul „sex” nu se rostea în tinereţea lui Miss Marple, însă fusese pus în practică de nenumărate ori - cu toate că nu se vorbise prea mult despre asta, oamenii se bucuraseră de el mai mult decât în prezent sau, cel puţin, aşa i se părea ei. Deşi de obicei era etichetat drept Păcat, nu se putea abţine să nu se gândească la faptul că era preferabil etichetei pe care o primise astăzi - un fel de Datorie.

Privirea îi poposi o clipă pe cartea care îi zăcea în poală, deschisă la pagina douăzeci şi trei (pagină de care nu mai simţea nici un imbold să treacă!)

– Vreţi să spuneţi că n-aţi avut nici o experienţă sexuală până acum? întrebă tânărul neîncrezător. La vârsta de nouăsprezece ani? Dar trebuie. E de o importanţă vitală.

Fata îşi lăsă capul în piept, iar părul gras şi drept îi căzu peste faţă.

– Ştiu, bâigui ea. Ştiu asta.

Tânărul se uita la ea, la hainele ei, un pulover vechi şi pătat, la picioarele goale, la unghiile murdare, îi simţea mirosul de untură râncedă... Se întreba de ce o găsea înnebunitor de atrăgătoare.

Şi Miss Marple se întreba acelaşi lucru. „Nu mai spune! Să ţi se impună începerea vieţii sexuale la fel cum ţi se recomandă să iei suplimente de fier. Bieţii tineri...”

„Draga mea mătuşă Jane, de ce trebuie să-ţi ascunzi capul în nisip asemenea unui struţ simpatic? Continui să fii tributară vieţii tale bucolice. Viaţa adevărată, asta e tot ce contează.”

În acest fel, Raymond - ca şi mătuşa lui, Jane - rămăsese uimit, iar ea se văzuse nevoită să recunoască. Da, din păcate, era puţin de modă veche.

Deşi adevărata viaţă rurală nu avea nimic idilic. Oamenii asemenea lui Raymond erau atât de ignoranţi! Cât timp lucrase într-o parohie, Jane Marple înţelesese suficient de bine ce înseamnă viaţa la ţară. Nu simţea nevoia să vorbească despre lumea de acolo şi cu atât mai puţin să scrie despre ea - însă o cunoştea foarte bine. Mult sex, normal sau mai puţin normal. Viol, incest, perversiuni de toate felurile. (Unele despre care nu păreau să aibă habar nici măcar băieţii şcoliţi la Oxford, care scriau cărţi.)

Miss Marple se reîntoarse la momentul actual şi reluă firul povestirii maiorului Palgrave...

– O experienţă foarte neobişnuită, îl încurajă ea. Foarte interesantă.

– V-aş putea spune şi mai multe. Unele lucruri care, desigur, nu sunt potrivite pentru urechile unei doamne.

Cu naturaleţea provenită din practica îndelungată, Miss Marple îşi dădu acordul clipind galant, iar maiorul Palgrave îşi continuă versiunea eufemistică a unor obiceiuri tribale, în timp ce Miss Marple se gândi din nou la iubitul ei nepot.

Raymond West era un romancier de succes cu un venit important, care făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a-şi ajuta bătrâna mătuşă. Iarna trecută suferise de o pneumonie urâtă, iar doctorii îi recomandaseră o climă mai caldă. În felul lui manierat, Raymond îi sugerase o excursie în Indiile de Vest. Miss Marple se împotrivise din cauza cheltuielilor, a distanţei, a călătoriei dificile, din cauză că trebuia să-şi abandoneze casa din St Mary Mead. Însă Raymond se ocupase de tot. Un prieten care scria o carte avea nevoie de un loc liniştit la ţară.

– O să aibă grijă de casa ta. E un individ foarte pedant. E homosexual, adică...

Apoi Raymond se oprise stânjenit - însă cu siguranţă că până şi bătrâna sa mătuşă Jane auzise de homosexuali. După aceea, el continuase să facă aranjamentele pentru următoarea etapă. În ziua de azi e foarte uşor să călătoreşti. Va merge cu avionul - o altă prietenă, Diana Horrocks, pleca în Trinidad şi se va asigura că mătuşa Jane va ajunge cu bine acolo, iar la St Honoré va locui la Golden Palm Hotel, care era condus de familia Sanderson. Cel mai drăguţ cuplu de pe lume! Ei se vor îngriji ca mătuşii Jane să nu-i lipsească nimic. O să le scrie imediat.

Din păcate, soţii Sanderson se întorseseră în Anglia, însă cei care le preluaseră afacerea, soţii Kendal, fuseseră foarte amabili şi prietenoşi şi îl asiguraseră pe Raymond că nu avea de ce să-şi facă griji în privinţa mătuşii sale. Pe insulă se afla un doctor care se putea ocupa de situaţiile de urgenţă şi ei înşişi vor veghea asupra confortului şi sănătăţii ei.

Şi chiar aşa fusese. Doamna Kendal era o blondă ingenuă în jur de douăzeci de ani, care părea tot timpul binedispusă. Ea o întâmpinase cu căldură pe bătrână şi se străduise să o facă să se simtă cât mai confortabil. Soţul ei, Tim Kendal, slab, negricios, de treizeci şi ceva de ani, fusese, la rândul său, întruchiparea amabilităţii.

Aşa că Miss Marple se afla aici, departe de clima aspră din Anglia, având un bungalow drăguţ doar pentru ea, înconjurată de indiene tinere şi prietenoase gata să-i sară în ajutor, cu Tim Kendal care o aştepta în sala de mese şi îi spunea o glumă în timp ce îi recomanda meniul zilei, la o aruncătură de băţ de plajă şi de malul mării, unde putea să stea într-un scaun de nuiele şi să privească turiştii. Erau chiar şi câţiva oaspeţi mai în vârstă care îi ţineau companie. Bătrânul domn Rafiel, doctorul Graham, reverendul Prescot şi sora acestuia, precum şi companionul ei din momentul de faţă, maiorul Palgrave. Ce altceva şi-ar mai fi putut dori o doamnă în vârstă?

Era regretabil - iar Miss Marple se simţea vinovată până şi să recunoască faţă de ea însăşi - că nu era atât de mulţumită pe cât s-ar fi cuvenit să fie. Clima era caldă, plăcută - şi îi făcea atât de bine la reumatismul ei! - un peisaj deosebit, deşi poate puţin cam monoton. Atâţia palmieri! Toate zilele semănau între ele. Nu se întâmpla nimic. Nu era ca la St Mary Mead, unde în fiecare zi se petrecea undeva ceva. Nepotul său comparase odată viaţa din St Mary Mead cu fundul unui iaz, iar ea replicase indignată că, dacă analizai la microscop o probă de pe fundul unui iaz, ajungeai la concluzia că viaţa era în toi chiar şi acolo. Da, într-adevăr, în St Mary Mead tot timpul se întâmpla câte ceva. În mintea lui Miss Marple se derulau pe rând incidentele: greşeala comisă la prepararea siropului de tuse pentru domnişoara Linnett, comportamentul foarte ciudat al tânărului Polegate - cu ocazia vizitei pe care i-o făcuse mama lui Georgy Wood (dar oare chiar era mama lui?) -, adevăratul motiv al certurilor dintre Joe Arden şi soţia lui. Atât de multe probleme care iscau nesfârşite ore de speculaţii! Tare şi-ar fi dorit să fie şi aici ceva care să-i stârnească interesul şi să merite explorat!

Înţelese că maiorul Palgrave abandonase Kenya şi trecuse la graniţa de nord-vest, narând acum peripeţiile sale ca subaltern. Din nefericire, maiorul o întreba acum cu mult entuziasm în voce:

– Spuneţi şi dumneavoastră, nu sunteţi de acord cu mine?