Domnul Isaac Pointz îşi scoase trabucul din gură şi spuse satisfăcut: „Drăguţ locşor”.

          După ce şi-a pus astfel pecetea aprobării sale asupra portului Dartmouth, începu să tragă din nou din trabuc, uitându-se în jur cu aerul unui om mulţumit de sine însuşi, de înfăţişarea sa, de ceea ce îl înconjura şi, în general, de viaţă.

          Privitor la primele două din această enumerare, domnul Isaac Pointz era un bărbat de 58 de ani cu o sănătate şi stare bună, poate cu o uşoară înclinare spre o viaţă uşuratică. Nu era chiar un tip masiv, dar arăta bine şi apoi, un costum de iahting, pe care îl purta în acel moment, nu este cea mai potrivită haină pentru un om între două vârste cu tendinţă spre îngrăşare. Domnul Pointz arăta foarte îngrijit până la cel mai mic amănunt, faţa sa negricioasă şi uşor orientală strălucind sub şapca sa sportivă, în ceea ce priveşte lucrurile înconjurătoare, acestea ar trebui mai bine desemnate prin însoţitorii săi – partenerul său, domnul Leo Stein, sir George şi lady Marroway, un om de afaceri american, domnul Samuel Leathern cu fiica sa Eve – elevă, doamna Rustington şi Evan Llewellyn.

          Grupul tocmai acostase cu iahtul domnului Pointz numit „Merrimaid”. Dimineaţa priviseră cursa de iahting şi acum veniseră pe ţărm să se destindă puţin în parcul de distracţii cu jocul nucilor de cocos, cu baloanele dansatoare, omul păianjen şi caruselul. Nici nu poate fi vorba că aceste delicii au fost gustate cel mai mult de Eve Leathern. Când, în cele din urmă, domnul Pointz propuse, că era timpul, să se îndrepte spre „Royal George” pentru masa de seară, ea a fost singura care a protestat.

          — O, domnule Pointz, vroiam aşa de mult să-mi ghicească viitorul ţiganca cea adevărată de la şatră.

          Domnul Pointz avea dubii serioase în legătură cu identitatea reală a ţigăncii, dar îşi dădu indulgent asentimentul.

          — Eve se dă în vânt după iarmaroc, spuse tatăl ei ca s-o scuze. Dar nu-i daţi atenţie dacă vreţi să mergem.

          — Avem destul timp, răspunse domnul Pointz binevoitor. S-o lăsăm pe domnişoara să se distreze. Te invit, Leo, la tirul cu săgeţi.

          — Cine nimereşte peste 25 câştigă un premiu, repeta patronul jocului cu săgeţi pe un ton nazal.

          — Pariez pe o bancnotă de 5 lire că scorul meu total îl întrece pe al tău, îl provocă Pointz.

          — De acord, zise Stein vesel.

          Peste puţin timp, cei doi bărbaţi erau complet absorbiţi de întrecerea lor.

          Lady Marroway îi şopti lui Evan Llewellyn:

          — Eve nu e singurul copil din grup.

          Llewellyn zâmbi convins, dar oarecum absent.

          Fusese distrat toată ziua. O dată sau de două ori răspunsurile sale băteau câmpii.

          Pamela Marroway se îndepărtă de el şi i se adresă soţului:

          — Pe tânărul ăla îl preocupă ceva.

          Sir George murmură:

          — Sau cineva!

          Şi privirea lui lunecă rapid spre Janet Rustington.

          Lady Marroway se încruntă puţin. Era o femeie înaltă, deosebit de elegantă. Oja ei se potrivea cu clipsurile din corali de un roşu închis. Ochii ei erau negri şi scrutători. Sir George afişa maniera unui gentleman englez uşor indiferent, dar ochii săi de un albastru luminos trădau aceeaşi privire scrutătoare ca a soţiei sale.

          Isaac Pointz şi Leo Stein erau negustori de diamante la Hatton Garden. Sir George şi lady Marroway veneau dintr-o lume cu totul diferită – cea din Antibe şi Juan les Pins – din golful de la St. Jean de Luz – de la înot, din băile de soare de pe stâncile Madeirei în timp de iarnă.

          Păreau a fi nişte crini care nici nu trudeau, nici nu se frământau. Dar poate că nu era tocmai adevărat. Sunt diferite moduri de a trudi şi, de asemenea, de a te frământa.

          — Uite s-a întors copilul, îi spuse Evan Llewellyn doamnei Rustington.

          Era un tânăr brunet cu un uşor aer nesăţios ca de lup pe care unele femei îl găseau atractiv.

          Era greu de spus dacă doamna Rustington avea aceeaşi părere. Nu-şi afişa sentimentele. Se căsătorise de tânără şi căsnicia se terminase în mod dezastruos în mai puţin de un an. De atunci, nu puteai ştii ce părere avea Janet Rustington despre vreun lucru sau despre cineva, atitudinea ei fiind întotdeauna aceeaşi – încântătoare, dar cu totul distantă.

          Eve Leathern se apropie de ei dansând cu părul său blond, lung şi lins, plutind ameţitor. Avea 15 ani, era un copil ciudat, dar plin de vitalitate.

          — Am să mă mărit pe la 17 ani, debită ea pe nerăsuflate. Cu un bărbat foarte bogat şi vom avea şase copii, marţea şi joia sunt zilele mele norocoase şi e bine să port întotdeauna verde sau albastru, smaraldul e piatra care-mi aduce noroc şi…

          — Hai puişor, e timpul să plecăm, o întrerupse tatăl ei.

          Domnul Leathern era un bărbat înalt, blond cu o alură dispeptică şi o expresie oarecum mohorâtă.

          Domnii Pointz şi Stein se întorceau de la întrecerea lor. Domnul Pointz chicotea, iar domnul Stein arăta cam nemulţumit.

          — Totul e o chestie de noroc, spuse el.

          Domnul Pointz îşi pipăi satisfăcut buzunarul.

          — Ţi-am umflat cinci lire urgent. Artă, băiete, artă. Bătrânul meu era un jucător de clasa întâi. Ei, oameni buni, să mergem! Ţi-ai aflat viitorul, Eve? Ţi s-a spus să te fereşti de omul negru?

          — De o femeie, îl corectă Eve. Poate să deoache şi-o să-mi facă rău dacă n-am grijă. Şi-am să mă mărit pe la 17 ani…

          Alergă înainte fericită, în timp ce grupul se îndrepta spre „Royal George”.

          Masa fusese comandată dinainte de grijuliul domn Pointz şi un ospătar îi întimpină ca să-i conducă sus, într-un separeu, la primul etaj. Aici, totul era pregătit la o masă rotundă. Uriaşa fereastră arcuită şi bombată dădea spre piaţa dinspre port şi era deschisă. Forfota de la iarmaroc ajungea până sus la ei, ca şi hârâitul diferitelor melodii de la trei rânduri de căluşei.

          — Cel mai bine ar fi s-o închidem, dacă vrem să auzim ce vorbim, spuse pe un ton hotărât domnul Pointz şi puse în aplicare propunerea.

          Se aşezară cu toţii în jurul mesei şi domnul Pointz strălucea de bucurie uitându-se la oaspeţii săi. Simţea că le face plăcere şi era încântat să-i vadă pe oameni fericiţi, îi privi pe rând pe fiecare. Lady Marroway – o femeie fină – bineînţeles nu chiar rafinată asta ştia – era perfect conştient că ceea ce numise toată viaţa crème de la crème avea foarte puţin de-a face cu familia Marroway – dar atunci crème de la crème îi ignora cu desăvârşire propria sa existenţă. Oricum, lady Marroway era o femeie al naibii de frumoasă şi lui nu-i păsa dacă ea îl bătea la bridge. Nu acelaşi lucru îi plăcea dacă era sir George. Tipul avea ochii vicleni, înnebunit să câştige. Dar n-avea să scoată prea mult de la Isaac Pointz. Avea el grijă de asta.

          Bătrânul Leathern nu era băiat rău, guraliv, desigur, ca majoritatea americanilor cărora le place să spună poveşti nesfârşite. Şi avea obiceiul de a-i pune în încurcătură pe alţii cerând informaţii precise. Care era populaţia Dartmouth-ului? În ce an fusese construit Colegiul Naval? Şi aşa mai departe. Se aştepta ca gazda să fie un Baedeker*1 vorbitor. Eve era un copil drăgălaş şi scump; îi plăcea s-o tachineze. Avea vocea cam stridentă, dar isteaţă foc. Un copil inteligent.

          Tânărul Llewellyn părea prea tăcut. Arăta ca şi cum îl preocupa ceva. Datorii, probabil. De astea aveau întotdeauna parte scriitorii. Arăta de parcă îi plăcea Janet Rustington. O femeie drăguţă, atractivă şi inteligentă pe deasupra. Dar nu-ţi băga pe gât cărţile ei. Scria nişte chestii de cultură rafinată, însă n-o auzeai niciodată vorbind despre asta. Şi bătrânul Leo! Nici nu întinerea, nici nu slăbea. Din fericire, fără să ştie, că în acel moment partenerul său, Leo, gândea acelaşi lucru despre el, domnul Pointz îl corectă pe domnul Leathern în privinţa faptului că „clupea pilchardus”*2 se găsea mai mult la Devon decât la Cornwall şi se pregăti pentru a savura bucatele.

          — Domnule Pointz, spuse Eve, după ce farfuriile cu scrumbii calde fuseseră aşezate în faţa lor şi ospătarii părăsiseră încăperea.

          — Da, domnişoară.

          — Aveţi la dumneavoastră chiar acum diamantul acela mare? Acela pe care ni l-aţi arătat aseară şi-aţi spus că-l purtaţi întotdeauna cu dumneavoastră?

          Domnul Pointz râse.

          — Bineînţeles. E mascota mea. Da, îl am la mine.

          — Cred că-i groaznic de periculos. Cineva ar putea să vi-l fure, în mulţimea de la târg.

          — Nu cred, răspunse domnul Pointz. Am deosebită grijă de el.

          — Dar s-ar putea, insistă Eve. Aveţi gangsteri aici în Anglia ca şi noi, nu-i aşa?

     — N-o să pună mâna pe „Morning Star”, spuse domnul Pointz.