Capitolul I

Bărbatul cu părul alb

Era aproape miezul nopţii când un bărbat traversa Place de la Concorde. În ciuda hainei frumoase de blană care acoperea silueta firavă, înfăţişarea lui avea ceva josnic şi respingător.

Un omuleţ cu chip de şobolan. Un bărbat, s-ar putea spune, care nu ar putea ieşi vreodată în evidenţă sau care nu s-ar putea remarca în vreun domeniu. Şi totuşi, privitorul s-ar fi înşelat dacă ar fi tras o astfel de concluzie. Pentru că acest bărbat, aşa neînsemnat şi neremarcabil cum părea, juca un rol proeminent în destinele lumii. într-un regat unde domneau şobolanii, el era regele.

Chiar şi acum, o ambasadă îi aştepta întoarcerea. Dar el avea mai întâi o afacere de încheiat - o afacere de care ambasada nu era în mod oficial informată. Chipul lui strălucea, alb şi ascuţit în lumina lunii. Nasul lui subţire avea o curbură abia sesizabilă. Tatăl lui fusese evreu polonez, un croitor. Afacerea care în seara asta îl adusese peste hotare ar fi fost pe placul tatălui său.

Bărbatul ajunse la Sena, o traversă şi pătrunse într-unui dintre cartierele râu famate ale Parisului. Se opri în faţa unei clădiri înalte, dărăpănate, şi urcă la un apartament de la etajul patru. De-abia ciocăni la uşă când aceasta fu deschisă de o femeie care, în mod evident, îl aştepta. Gazda nu îi adresă nici un salut de bun venit, ci îi luă haina şi îl conduse într-un salon cu un mobilier ţipător. Becurile aveau abajururi murdare roz, care îndulceau, dar nu puteau ascunde chipul fetei, cu masca de farduri stridente. Nu ascundeau nici trăsăturile late, mongoloide,

ale înfăţişării ei. Nu exista nici un dubiu în privinţa profesiei Olgăi Demiroff, şi nici a naţionalităţii ei.

• Totul e în regulă, micuţo?
• Totul e în regulă, Boris Ivanovici. El dădu din cap, murmurând:
• Nu cred că am fost urmărit.

Dar tonul lui trăda nelinişte. Se duse la fereastră, trase puţin draperiile deoparte şi privi cu atenţie afară. Brusc, se trase înapoi.

• Sunt doi bărbaţi - pe trotuarul de vizavi. Mi se pare... Se întrerupse şi începu să-şi roadă unghiile - un obicei

care îi trăda nervozitatea.

Rusoaica dădu din cap încet, liniştitor.

• Erau aici dinainte să vii.
• Totuşi, mi se pare că se uitau încoace, spre casă.
• Se poate, acceptă ea cu indiferenţă.
• Dar atunci...
• Atunci, ce? Chiar dacă ar şti - nu tu eşti cel pe care l-ar urmări de aici.

Pe buzele lui se ivi un zâmbet subţire, crud.

• Nu, recunoscu el, asta aşa e. Medita un minut sau două, apoi remarcă: Afurisitul de american - poate să-şi poarte şi singur de grijă, aşa cum face toată lumea.
• Aşa e.

Bărbatul se duse din nou la fereastră.

• Tipi duri, murmură el, cu un chicotit. însă mi-e teamă că poliţia îi cunoaşte. Ei bine, îi urez Fratelui Bandit vânătoare plăcută!

Olga Demiroff clătină din cap.

• Dacă americanul e aşa cum zic ei, o să fie nevoie de mai mult de doi bandiţi fricoşi ca să-i vină de hac. Se opri. Mă întreb...

- Ce?

• Nimic. Numai că, de două ori în seara asta un bărbat a trecut pe stradă - un bărbat cu părul alb.
• Şi ce-i cu asta?
• Când a trecut pe lângă bărbaţii aceia doi, a lăsat să-i cadă o mănuşă. Unul din ei a ridicat-o şi i-a înapoiat-o. Un şiretlic banal. Vrei să zici că bărbatul cu părul alb... e şeful lor?
• Ceva de genul ăsta.

Rusul păru alarmat şi neliniştit.

• Eşti convinsă că... pachetul e în siguranţă? Că nu a umblat cineva la el? S-a vorbit prea mult... s-a vorbit mult prea mult.

Începu din nou să-şi roadă unghiile.

• Convinge-te singur.

Femeia se îndreptă spre şemineu şi dădu la o parte cu abilitate cărbunii. De dedesubt, dintre cocoloaşele de ziare, alese un pachet lunguieţ învelit cu hârtie murdară de ziar şi i-l dădu bărbatului.

• Ingenios, zise el dând din cap aprobator.
• Apartamentul a fost percheziţionat de două ori. Mi-au tăiat şi salteaua de pe pat.
• Aşa cum am zis, murmură el, s-a vorbit prea mult. Toată tocmeala asta asupra preţului a fost o greşeală.

Dădu la o parte ziarul. înăuntru era un pachet mic învelit cu hârtie cafenie. Desfăcu şi hârtia, verifică iute conţinutul şi îl împacheta încă o dată. În timp ce făcea asta, o sonerie răsună ascuţit.

• Americanul e punctual, remarcă Olga, aruncând o privire spre ceas, şi ieşi din încăpere.

După un minut, se întoarse conducând un necunoscut masiv, cu umeri largi, a cărui origine americană era evidentă. Privirea lui atentă trecu de la unul la altul.

• Domnul Krassnine? întrebă el politicos.
• Chiar eu, replică Boris. Trebuie să-mi cer scuze pentru... locul neconvenţional ales pentru această întâlnire. însă confidenţialitatea este imperativă. Eu... nu-mi permit să fiu asociat în nici un fel cu această afacere.
• Într-adevăr? făcu americanul, politicos.
• Am cuvântul dumneavoastră, nu-i aşa, că nu va fi făcut public nici un amănunt privind această tranzacţie? Aceasta era una dintre condiţiile... vânzării.

Americanul confirmă dând din cap.

• Ne-am înţeles deja în această privinţă, spuse el cu indiferenţă. Acum, poate îmi arătaţi bunurile.
• Aveţi banii... în bancnote?
• Da, răspunse celălalt.

Totuşi, nu făcu nici un gest să-i scoată. După o clipă de ezitare, Krassnine arătă spre micul pachet de pe masă.

Americanul îl luă şi desfăcu hârtia. Duse conţinutul spre o mică lampă şi îl supuse unei examinări amănunţite. Satisfăcut, scoase din buzunar un portofel gros de piele şi extrase din el un teanc de bancnote pe care i le înmână rusului. Acesta le numără cu atenţie.

• Totul e în regulă?
• Mulţumesc, monsieur. Totul e corect.
• Ah, făcu celălalt. Strecură neglijent pachetul învelit în hârtie cafenie în buzunar şi se înclină spre Olga. Bună seara, mademoiselle. Bună seara, domnule Krassnine.

Apoi ieşi, închizând uşa în urma lui. Ochii celor doi rămaşi în încăpere se întâlniră. Bărbatul îşi umezi cu limba buzele uscate.

• Mă întreb... nu o să se mai întoarcă la hotel? murmură Boris.

La unison, se întoarseră spre fereastră, exact la timp ca să îl vadă pe american ieşind în stradă. Acesta o luă spre stânga şi o porni cu pas grăbit, fără să întoarcă măcar o dată capul. Două umbre se strecurară dintr-o arcadă şi îl urmară fără zgomot. Urmăritori şi urmărit se pierdură în noapte. Olga Demiroff spuse:

• O să ajungă cu bine înapoi. Nu trebuie să-ţi fie teamă... sau să-ţi faci iluzii - una din două.
• De ce crezi că o să ajungă cu bine? o întreba Krassnine curios.
• Un om care a făcut atâţia bani ca el nu poate fi un prost, zise Olga. Şi apropo de bani...

Se uită semnificativ la Krassnine.

- Da?

• Partea mea, Boris Ivanovici.

Fără tragere de inimă, Krassnine îi înmână două bancnote. Ea îi mulţumi dând din cap, fără să arate nici cea mai mică emoţie, şi strecură banii în ciorap.

E bine, remarcă ea, satisfăcută. Boris o privi cu curiozitate.

• Nu ai regrete, Olga Vasilovna?

- Regrete? Pentru ce?

- Pentru ceea ce ai avut în păstrare. Sunt femei... majoritatea femeilor, cred, care sunt înnebunite după aşa ceva.

Olga dădu gânditoare din cap.

- Da, aici ai dreptate. Majoritatea femeilor au nebunia asta. Eu... nu o am. Acum mă întreb...

Se întrerupse.

• Ce anume?

- Americanul va fi în siguranţa cu ele - da, simt sigură de asta. Dar după aceea...

• Da? La ce te gândeşti?

- O să le dea, în mod sigur, unei femei, spuse Olga, gânditoare. Mă întreb ce o să se întâmple atunci...

Se scutură, neliniştită, şi se duse la fereastră. Brusc, scoase o exclamaţie şi îşi chemă companionul.

• Vezi, trece pe stradă acum - bărbatul, vreau să zic.

Amândoi priviră pe geam. O siluetă subţire, elegantă înainta, mergând fără grabă. Purta joben şi o pelerină. Când trecu pe lângă un lampadar, lumina căzu pe o coamă de păr des, argintiu.