Capitolul I

1.

Tommy Beresford îşi scoase paltonul în holul apartamentului. Îl agăţă în cuier cu o oarecare grijă, prelungind operaţiunea. Pălăria îşi ocupă ordonat locul în cârligul următor.

Îşi îndreptă umerii, îşi compuse un zâmbet hotărât şi intră în camera de zi unde soţia sa şedea tricotând un capişon din lână kaki, cu prelungire pentru gât şi umeri.

Era primăvara anului 1940.

Doamna Beresford îi aruncă o privire rapidă, apoi îşi continuă tricotatul într-un ritm furios. După câteva minute, întrebă:

— Vreo ştire în ziarul de seară?

— Ura, ura, vine bombardamentul aerian masiv! Lucrurile arată prost în Franţa.

Tuppence spuse:

— În momentul de faţă e o lume deprimantă.

Urmă o pauză, apoi Tommy zise:

— Ei bine, de ce nu întrebi? Nu-i nevoie să fii atât de afurisită şi plină de tact.

— Ştiu, recunoscu Tuppence. Tactul conştient are ceva foarte enervant. Dar e drept că te enervează şi dacă întreb. Şi oricum, n-am nevoie să întreb. Îţi stă scris pe faţă.

— Nu ştiam că arăt precum Sumbrul Desmond.

— Nu, iubitule, spuse Tuppence. Ţi-ai abordat unul din cele mai fermecătoare zâmbete pe care le-am văzut vreodată.

Tommy spuse cu un rânjet:

— Nu, e chiar atât de rău?

— Ba mai mult! Ei, hai, dă-i drumul. Nu e nimic de făcut?

— Nimic. Nu mă vor în nici o calitate. Îţi spun, Tuppence, e destul de scârbos când un bărbat de patruzeci şi şase de ani e făcut să se simtă ca un bunic rablagit. Armata, Marina, Aviaţia, Ministerul de Externe, fiecare în parte şi toate laolaltă spun acelaşi lucru - sunt prea bătrân. „S-ar putea” să fiu solicitat mai târziu.

Tuppence zise:

— Ei bine, acelaşi lucru e valabil şi pentru mine. Nu vor persoane de vârsta mea ca infirmiere - nu, mulţumesc. Şi nici pentru altceva. Preferă o puştoaică zăpăcită care n-a văzut în viaţa ei o rană sau a sterilizat vreun bandaj, decât să mă ia pe mine care am lucrat trei ani, din 1915 până în 1918, în diverse posturi, de la o soră în secţia de chirurgie şi sala de operaţii, la şofer pe ambulanţă şi, în cele din urmă, şoferul unui general. În toate aceste posturi, o spun cu hotărâre, am fost foarte capabilă. Iar acum sunt o sărmană, care nu vrea să stea liniştită acasă şi să tricoteze aşa cum s-ar cuveni.

Tommy spuse întunecat:

— Războiul ăsta e iadul.

— E destul de rău că e război, dar să nu ţi se permită şi ţie ceva, asta pune capac la toate.

Tommy spuse consolator:

— În fine, cel puţin Deborah are o slujbă.

Mama lui Deborah zise:

— Oh, ea e bine. Şi mă aştept să fie şi bună în ceea ce face. Şi totuşi, Tommy, eu cred că aş putea concura cu ea.

Tommy rânji.

— Ea n-ar fi de aceeaşi părere.

— Fiicele pot fi foarte obositoare, spuse Tuppence. Mai ales când vor să fie foarte bune cu tine.

Tommy murmură:

— Felul în care tânărul Derek îmi face concesii e uneori greu de suportat. Acel „bătrânul tata, sărmanul!” i se citeşte în ochi.

— De fapt, copiii noştri, cu toate că sunt absolut adorabili, sunt şi absolut înnebunitori.

Dar la pomenirea celor doi gemeni, Derek şi Deborah, ochii ei erau foarte tandri.

Tommy spuse îngândurat:

— Presupun că întotdeauna e greu pentru oameni să-şi dea seama că înaintează în vârstă şi sunt daţi la o parte pentru că sunt depăşiţi de lucruri.

Tuppence pufni de mânie, îşi azvârli pe spate capul brunet, şi ghemul de lână kaki din poală căzu pe podea rostogolindu-se.

— Suntem noi depăşiţi de lucruri? Suntem? Sau doar din cauză că toată lumea insinuează întruna că suntem? Uneori simt că niciodată n-am fost de vreun folos.

— Foarte probabil..

— Poate că da. Dar, în tot cazul, cândva chiar ne-am simţit importanţi. Iar acum încep să simt că toate acelea nu s-au întâmplat în realitate. S-au întâmplat, Tommy? E adevărat că odată ţi s-a dat în cap şi ai fost răpit de nişte agenţi germani? E adevărat că odată am urmărit un criminal periculos şi l-am prins? E adevărat că am salvat o fată şi am pus mâna pe nişte documente secrete, importante şi că, practic, mi s-au adus mulţumiri de către o ţară recunoscătoare? Noi! Tu şi eu! Dispreţuiţii, nedoriţii domnul şi doamna Beresford.

— Linişteşte-te, iubito. Toate astea nu ajută la nimic.

— În orice caz, spuse Tuppence suprimându-şi o lacrimă, sunt dezamăgită de domnul Carter al nostru.

— Ne-a scris o scrisoare foarte drăguţă.

— N-a făcut nimic, nici măcar nu ne-a dat vreo speranţă.

— Ei bine, în ziua de azi a ieşit din activitate. Ca şi noi. E foarte bătrân. Trăieşte în Scoţia şi pescuieşte.

Tuppence zise visătoare:

— Puteau să ne fi lăsat să facem ceva în spionaj.

— Poate să n-am fi putut, spuse Tommy. Poate că azi n-am mai fi avut curaj.

— Mira-m-aş, spuse Tuppence. Omul simte exact la fel. Dar poate că, după cum spuneai, când vine momentul hotărâtor... Oftă. Tare aş vrea să ne putem găsi o slujbă de vreun fel. E tare neplăcut când ai foarte mult timp să te gândeşti.

Ochii ei poposiră o clipă pe fotografia unui bărbat foarte tânăr în uniformă de aviaţie, cu un zâmbet larg atât de caracteristic lui Tommy.

Tommy zise:

— Pentru un bărbat e şi mai rău. În definitiv, femeile pot să tricoteze... şi să facă pachete şi să ajute la cantină.

— Fac toate astea de douăzeci de ani. Nu sunt destul de bătrână ca să mă mulţumesc cu asta. Nu-s nici cal, nici măgar.

Se auzi soneria. Tuppence se ridică. Apartamentul era mic.

Deschise uşa şi se pomeni faţă în faţă cu un bărbat lat în umeri şi o mustaţă mare, blondă pe o faţă roşie şi veselă.

Privirea lui o măsură rapid în timp ce întrebă cu un glas plăcut:

— Sunteţi doamna Beresford?

— Da.

— Eu mă numesc Grant. Sunt un prieten de-al lordului Easthampton. Mi-a sugerat să trec pe la dumneavoastră şi soţul dumneavoastră.

— Oh, ce drăguţ, intraţi, vă rog.

Îl conduse în camera de zi.

— Soţul meu, ăă... căpitanul...

— Domnul.

— Domnul Grant. E prieten cu domnul Car... cu în lordul Easthampton.

Vechiul nom de guerre al fostului şef al spionajului, „domnul Carter”, întotdeauna îi venea mai uşor pe buze decât titlul corespunzător al vechiului lor prieten.

Timp de câteva minute cei trei discutară veseli. Grant era o persoană atrăgătoare, cu un fel de a fi degajat.

La un moment dat Tuppence ieşi din cameră. Se întoarse peste câteva minute cu sherry şi pahare.

După un răstimp, domnul Grant îi spuse lui Tommy:

— Am auzit că eşti în căutarea unei slujbe, Beresford.

În ochii lui Tommy apăru o luminiţă.

— Da, într-adevăr. Doar nu vrei să spui...

Grant râse şi clătină din cap.

— Nimic de genul ăsta. Mă tem că asta trebuie lăsată tinerilor activi... sau celor care lucrează de ani de zile în domeniul ăsta. Singurele lucruri pe care le pot propune sunt cam greoaie, din păcate. Muncă de birou. Completări de documente, îndosarierea lor în coperţi roşii şi arhivarea lor. Cam aşa ceva.

Lui Tommy îi căzu falca.

— Oh, înţeleg!

Grant spuse încurajator:

— E mai bine decât nimic. Oricum, treci pe la biroul meu într-o zi. Ministerul de necesităţi. Camera 22. Îţi vom da ceva.

Sună telefonul. Tuppence ridică receptorul.

— Alo... da... poftim?? La capătul firului vorbea agitat un glas piţigăiat. Tuppence se schimbă la faţă. Când?... Oh, vai de mine... bineînţeles, vin imediat.

Puse receptorul în furcă şi îi zise lui Tommy:

— Era Maureen...

— Mă gândeam eu; i-am recunoscut glasul de aici.

Tuppence explică pe nerăsuflate:

— Îmi pare foarte rău, domnule Grant, dar trebuie să mă duc la această prietenă a mea. A căzut şi şi-a sucit glezna, şi e numai cu fetiţa ei acasă, aşa că trebuie să mă duc să aranjez lucrurile şi să găsesc pe cineva care să vină să aibă grijă de ea. Te rog să mă ierţi.

— Desigur, doamnă Beresford. Înţeleg foarte bine.

Tuppence îi zâmbi, luă un palton care zăcea pe canapea, îl îmbrăcă şi plecă în grabă. Uşa apartamentului bubui.

Tommy îi turnă musafirului său încă un pahar de sherry.

— Nu pleca încă, spuse el.