GALATEEA CA PROLOG şI EPILOG CERVANTIN

Prima menţionare a Galateei lui Cervantes în literatura română - alta, tot indirectă, avea să-i aparţină lui M. Kogălniceanu, în Iluzii pierdute – ne întâmpină la începutul secolului al XIX-lea într-o proză („Tristeţă”) din O alergare de cai de Costache Negruzzi: ştirea despre vechiul roman pastoral îi ajunge scriitorului prin ricoşeu şi pe o cale ocolită: „Ceteşte tu şi eu voi asculta, am zis lui Ivan [valetul naratorului, n.n.]. El începu: «După ce alergă de la o turmă la alta, ca să se gudure la Elicio şi la Galateea, cănele începu a alerga prin măgură; şi se ia după un ied sălbatic. Iedul fuge şi trece lângă păstoriţe…» – Deschide în alte loc. – «Estela se roşi uitându-se la maică-sa. Margareta îi dă voie să primească prezentul [„darul”, n.n.], şi păstoriţa stă încă nehotărâtă. La urmă, c-o mână tremurândă, apucă cordela verde, care era în grumazii berbecului…» – E! dă-mi pace cu păstoriţele şi cu berbecii cu cordele verzi.” Servitorul Ivan îi citea povestitorului din versiunea rusească a unei imitaţii după Galateea lui Cervantes, publicată de scriitorul francez Florian (Jean-Pierre de Florian, 1755–1794) în 1783. Era vorba de o prelucrare foarte liberă a romanului cervantin, dar prin care nepotul lui Voltaire readucea în circuitul literar european un roman spaniol apărut cu două veacuri mai devreme şi care, după o promiţătoare carieră internaţională la începutul secolului al XVII-lea, căzuse în dizgraţia publicului, în primul rând a celui spaniol. Avea să fie redescoperit şi preţuit şi de romanticii germani; Friedrich Schlegel, cu gustul său foarte sigur, îl va elogia de două ori, în 1799 şi 1800, în Athenäum („Punând pentru prima oară mâna pe pană, în locul spadei pe care n-o mai putea mânui, Cervantes a compus Galateea, o admirabilă şi amplă compoziţie, plină de muzica veşnică a fanteziei şi a iubirii, cel mai delicat şi mai fermecător dintre romane” sau: „… încântătoarea Galateea, în care, fugind, jocul vieţii omeneşti se ordonează cu artă simplă şi delicată simetrie într-o frumoasă urzeală măiastră de muzică veşnică şi gingaşă nostalgie. Este cununa de flori a nevinovăţiei şi a primei tinereţi încă sfielnice”), pentru ca abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai ales în secolul trecut să înceapă a fi desprăfuit şi judecat la adevărata-i valoare.

În patria Mioriţei însă prima reacţie la Galateea a fost, după cum am văzut, una de saţ şi de plictis în faţa atâtor „păstoriţe şi berbeci cu cordele verzi”, nu foarte diferită de cea a unui scriitor spaniol contemporan cu noi, altminteri excelent cunoscător al vieţii şi operei lui Cervantes, şi mă gândesc la Andrés Trapiello („roman Galateea ce astăzi, în pofida numeroaselor lui merite, le plictiseşte până şi pe vacile din amintitele scene pastorale”). Dacă reacţia lui Negruzzi e parţial de înţeles (deşi nimic similar din literatura română nu-i putuse pune la încercare capacitatea de rezistenţă la lectură), cea a unui scriitor (şi poet pe deasupra) spaniol, autor a două remarcabile cărţi, Vieţile lui Miguel de Cervantes şi Când a murit don Quijote, traduse în româneşte, e mult mai puţin scuzabilă, fie şi doar dacă mă gândesc că aprecierea gradului de plictis degajat de o operă literară este o operaţie extrem de subiectivă şi riscantă, întrucât îmi pot imagina lectori capabili să citească pe nerăsuflate Finnegans Wake şi sa pice de somn pe paginile poveştilor cu Harry Potter… Sau invers!? Refuzând, aşadar, acest parametru în receptarea Galateei (poziţie, sigur, firească la un traducător care mărturiseşte că nu s-a plictisit câtuşi de puţin cât a lucrat la versiunea românească a romanului de faţă), voi încerca să discut pe scurt câteva probleme puse de acest prim roman al lui Cervantes.

Pastoralismul sau literatura pastorală în genere, în expresie poetică sau, ceva mai târziu, prozastică şi chiar dramatică, e unul dintre cele mai străvechi şi persistente fenomene pe care le-a cunoscut literatura occidentală. E. R. Curtius îi găseşte atestări încă de la Homer: în Iliada, Odiseea şi în imnurile homerice natura calma şi netulburată oferă un loc ideal însufleţit de o veşnică primăvară, copacii înverziţi, iarba mătăsoasă şi izvoarele susurânde asigurând nelipsiţilor frecventatori un cadru propice desfătării, cap de serie într-un scenariu rămas fundamental neschimbat de-a lungul veacurilor, chiar până la unele ipostaze moderne mai atenuate ale genului, ca, bunăoară, La symphonie pastorale (1919) a lui André Gide. Arcadia şi locurile ei încântătoare erau frecventate de zei, de divinităţi ale pădurilor, de filosofi (cf. Platon, Phaidros, 229 a-b) şi, în cele din urmă, predominant, de păstori şi păstoriţe, ca în idilele lui Teocrit (creatorul eglogei şi primul poet care-şi plasează poemele în mitica Arcadie), ale lui Moschos ori Bion. Virgiliu a scris şi el zece bucolice faimoase, a căror autoritate va rămâne copleşitoare până în Renaştere şi chiar până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fiind unul din modelele predilecte ale lui André Chénier. Personajele eglogelor sale dialoghează, îşi etalează suferinţele şi dilemele, şi le transpun în cântece. Crângul devine astfel un loc privilegiat al creaţiei poetice şi muzicale, al mărturisirii decepţiilor sau fericirilor amoroase. Una din capodoperele Antichităţii, Dafnis şi Hloe de Longos (sfârşitul secolului al II-lea d.Hr.), impune definitiv folosirea prozei (aici, e drept, în bună parte ritmată) în naraţia pastorală şi realizează totodată joncţiunea dintre aceasta şi romanul „bizantin” de aventuri, influenţa ei europeană fiind însă limitată de data mai târzie a intrării sale în circuitul umanist. Doi autori de egloge ai latinităţii târzii (secolul al III-lea d.Hr.), citiţi şi imitaţi mult timp după aceea, au fost Titus Calpurnius şi Marcus Aurelius Nemesianus.

Îndeletnicirea pastorală şi scenariile conexe marchează nu numai literatura „păgână”, ci şi Biblia: conflictul dintre îndeletnicirea păstorească şi cea meşteşugărească, prefigurându-l pe cel dintre civilizaţia rurală, în speţă a păstoritului, şi cea urbană, apare încă din episodul Abel şi Cain, cel dintâi, păstorul, fiind şi prima victimă a conflictului amintit. În Vechiul Testament, regii sunt instalaţi de Dumnezeu ca păstori ai poporului lui Israel, care se poate plânge de reaua lor conducere, ca o turmă lipsită de păstor (cf. 1 Rg 22, 17; Zah 10, 2 etc.), iar asupra unui păstor nevrednic se poate abate mânia lui Dumnezeu (Ier 28, 1; Iez 34, 2 urm.); profeţii vestesc păstori noi şi buni (Ier 3, 15), care sunt datori să fie slujitori ai lui Dumnezeu, păstorul suprem (Ps 23; 80, 2; Iez 40, 11; Ier 31, 10 etc.). În Noul Testament, după naşterea sa într-un mediu păstoresc cum nu se poate mai umil, Cristos este Păstorul cel bun (În 10, 2, 11; 14–16, 27 urm.) şi deopotrivă miel al lui Dumnezeu care-şi dă viaţa pentru ai săi (În 10 11, 15; Ap 7, 17; Le 15, 3 urm.). El îşi va exercita funcţia pastorală la Judecata de Apoi (1 Ps 5, 4; Mt 25, 32 urm.), după ce pe pământ îşi lăsase ucenicii şi-i trimisese să se îngrijească de oile rătăcite din casa lui Israel (Mt 9, 36 urm.; Mt 10, 5 urm.) şi apoi de toate neamurile (Mt 28, 18 urm.), Petru şi Pavel ocupând un loc privilegiat în această misiune pastorală. Aceste două surse majore, egloga antică şi referatele biblice, se vor împleti încă de la începutul erei creştine, vor alimenta fermecătoare forme populare romanice (pastorelas şi vaqueras, sau pastourelles în nordul Franţei, ca şi mult răspânditele cantigas de amigo din Peninsula Iberică) şi vor modela pe deasupra un gen specific Spaniei, romanele pastorale şi poezia a lo divino (în manieră sacră), în care schema narativă sau cea lirică este adaptată, cu mai mare sau mai mic succes, exigenţelor edificării religioase.

Hrănit din tradiţia clasică latină, nu şi grecească, necunoscută lui, Boccaccio deschide Renaşterea italiană cu două naraţii pastorale: una în versuri, Il ninfale fiesolano (c. 1345), cealaltă în proză şi versuri, Il ninfale d’Ameto sau Commedia delle ninfe fiorentine (1341), aceasta din urmă fiind poate cea dintâi scriere cu caracter bucolic în care se combină proza şi versurile. O dată fundamentală în cariera europeană a pastoralismului e marcată de apariţia (în 1501 şi, într-o ediţie îmbogăţită şi profund ameliorată, 1504) a primului roman pastoral propriu-zis într-o limbă vulgară, Arcadia lui Jacopo Sannazaro, în care, după mai vechiul exemplu al lui Boccaccio, proza face corp comun cu eglogele în versuri. Tot în Italia, pastorala cucereşte şi genul dramatic prin opere ca Aminta lui Tasso (1573) sau Il pastor fido a lui Guarini (1590).

Asistăm şi la explozia în literatura spaniolă a acestui gen, puternică, dar nedăinuind mai mult de şase decenii, odată cu publicarea operei fondatoare, Los seis libros de La Diana (1559), de către portughezul bilingv Jorge de Montemayor. Ea fusese precedată, în poezie, şi pregătită oarecum, de eglogele de o clară eleganţă şi subtilitate ale lui Garcilaso de la Vega, care asimilează genial modelul virgilian şi modelele renascentiste italiene. Cartea lui Montemayor cunoaşte câteva continuări, cea mai importantă fiind La Diana enamorada, de Gaspar Gil Polo (1564). Tot anterior Galateei lui Cervantes apare şi El pastor de Filida (1582), datorat bunului său prieten, Luis Gálvez de Montalvo (c.1546-c.1591), cel care îi dedică unul din sonetele preliminare la Galateea infra, p.11).