REPERE ŞI SUGESTII INTRODUCTIVE

Terminat cu patru zile înaintea morţii (scriitorul a murit la 23 aprilie 1616), când aşterne pe hârtie ultimele rânduri – dedicaţia către contele de Lemos –, romanul Los trabajos de Persiles y Sigismunda. Historia septentrional a fost copilul târziu, îndelung aşteptat şi după toate aparenţele, cel mai îndrăgit al lui Cervantes. Publicase în 1585 prima (şi, cu toată dorinţa de a-l continua, şi ultima) parte din La Galatea, roman pastoral în gustul vremii, relevabil însă prin bune intuiţii psihologice – însingurarea eroilor punându-i în faţa propriilor trăiri lăuntrice – şi cu afluxuri de experienţe personale ce-i vor inunda întreaga operă. Urmase o foarte lungă perioadă de cvasităcere, până în 1605, când, la 58 de ani, tipăreşte prima parte din Don Quijote. Ε sigur însă că în toţi aceşti ani a meditat şi a scris mult, atacând, după obi­ceiul său, mai multe opere deodată, şi în genurile cele mai di­verse – teatru, proză, versuri. Odată apărut, Don Quijote îi şi adusese faima universală. În 1613 îi apar Nuvelele exemplare, în Prologul cărora ne întâmpină şi cea dintâi menţiune explicită despre Persiles şi Sigismunda: adresându-se „preaiubitului citi­tor”, îi mărturiseşte că „după ele (e vorba de Nuvelele exem­plare, n.n.), dacă viaţa nu mă părăseşte, îţi ofer Muncile lui Persi­les, carte ce cutează a se lua la întrecere cu Heliodor, de nu cumva, de prea multă cutezanţă, are să iasă cu mâinile sus”. Vi­itorul roman e menţionat şi un an mai târziu, în capitolul IV al Călătoriei spre Parnas (Viaje del Parnaso), poem alegoric în ter­ţine despre viaţa literară: „Yo estoy, cual decir suelen, puesto a pigue / para dar a la estampa al gran Persiles / con que mi nombre y obras multiplique” („Sunt, cum se obişnuieşte să se spună, pe punctul / de a da la tipar pe marele Persiles, / cu care să-mi sporesc numele şi operele”). În 1615, dedicându-şi volumul Ocho comedias y ocho entremeses (Opt comedii şi opt intermedii) contelui de Lemos, vorbeşte iarăşi despre apariţia la o dată apropiată a „marelui Persiles” („Luego irá el gran Persiles”), pentru ca în acelaşi an, cu prilejul publicării părţii a doua din Don Quijote, în Închinarea către acelaşi conte de Lemos, să-şi precizeze refe­ririle la romanul său, pe care nu avea să-l mai vadă tipărit: „Cu vorbele acestea [...] mă despart şi de înălţimea-voastră, oferindu-vă caznele lui Persiles şi ale Sigismundei, carte pe care voi sfârşi-o în patru luni, Deo volente; carte care urmează să fie şaua cea mai proastă sau cea mai bună din câte s-au alcătuit în graiul nostru, vreau să spun din cele făcute pentru trecerea plăcută a timpului; şi mai trebuie să spun că mă căiesc de-a fi zis «cea mai proastă», fiindcă, după părerea prietenilor mei, e pe cale să ajungă la treapta cea mai înaltă a desăvârşirii. Fiţi înălţimea-voastră să­nătos, aşa cum doresc eu, fiindcă în curând Persiles vă va săruta mâinile, iar eu picioarele, ca slugă ce mă aflu a înălţimii-voastre” (trad. E. Papu). Tipărit postum, în 1617, romanul s-a bucu­rat de la bun început de un mare succes, comparabil cu acela al lui Don Quijote, a cunoscut zece ediţii în scurt timp, a fost tra­dus în franceză, italiană şi engleză, şi a fost imitat în proză şi dramaturgie. După o carieră la fel de strălucită în secolul al XVIII-lea, a căzut în uitare şi a sfârşit prin a fi considerat ca o eroare de bătrâneţe a tui Cervantes, ca un act de apostazie, ca o incredibilă abandonare a formulei estetice novatoare din Don Quijote, şi ca o concesie regretabilă faţă de estetica generată de Contrareformă, în spiritul conciliului tridentin. S-a impus astfel treptat imaginea unui Cervantes dihotomic: William Hazlitt măr­turisea că a amânat indefinit lectura Galateei şi a lui Persiles din pricina convingerii ferme că aceste opere nu numai că nu i-ar fi sporit preţuirea faţă de autorul lui Don Quijote, ci, dimpotrivă, i-ar fi şi diminuat-o în parte; criticii ulteriori aveau să denumească mai nuanţat pe aceşti „doi” Cervantes, pe cel „bun” şi pe cel „rău”: Menéndez Pelayo avea să vorbească despre un Cervantes roman­tic în opoziţie cu unul realist; mai tranşant, Cesare de Lollis (în Cervantes reazionario, Roma, 1924) face distincţia între un Cer­vantes „reacţionar” şi unul „progresist”; Ortega y Gasset vor­beşte de „ipocritul sincer”, ca şi Américo Castro; Helmut Hatzfeld vede un „Cervantes der Urerlebnisse” („un Cervantes al trăirilor primordiale”) şi un „Cervantes der Bildungserlebnisse” („al trăirilor culturale”). Abia în ultimii 30-40 de ani critica a început să examineze mai atent şi cu mai multă înţelegere cartea postumă a lui Cervantes, problemele puse de ea dovedindu-se atât de complexe şi de complicate, încât în anii din urmă un cercetător american a simţit nevoia să-i consacre două volume de sine stă­tătoare (Alban K. Forcione, Cervantes, Aristotle and the Persiles şi Cervantes’ Christian Romance, A Study of Persiles y Sigismunda, ambele apărute la Princeton University Press în 1970 şi respec­tiv, 1972); principalul câştig al acestor cercetări şi al altora, la care ne vom mai referi pe parcursul acestor însemnări (Rafad Osuna, Antonio Vilanova, Juan Bautista Avalle-Arce etc.) este acela de a fi restabilit o viziune unitară şi integratoare asupra operei lui Cervantes şi de a alege unghiurile optime de judecare a fiecărei opere în parte pe baza unei corecte dozări a criteriilor interne şi externe.

Ce înseamnă Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei în an­samblul operei lui Cervantes? Despre Don Quijote Ortega y Gasset spunea: „Nu există nici o altă carte cu o putere atât de mare de aluzii simbolice la înţelesul universal al vieţii, şi totuşi nu există nici o altă carte în care aflăm mai puţine anticipări, mai puţine Indicii pentru propria ei interpretare” (trad. Andrei Ionescu). În Persiles, ideologia e mai evidentă, ambiţia teoretică se străvede la tot pasul, cartea e construită minuţios ca un mecanism de cea­sornic, echilibrată cu o rară ştiinţă a contrastelor şi a potenţărilor reciproce. Într-o viziune ca aceea inaugurată de romantism şi prelungită până în zilele noastre şi pentru care cea mai însem­nată virtute a unei opere de artă este spontaneitatea, e firesc ca o scriere precum Persiles să fie privită cel mult cu indulgenţă în comparaţie cu Don Quijote. Ciudatul chiasm genetic al celor două cărţi le apropie însă oarecum destinele şi le probează unitatea profundă, ca roade ale obsesiilor aceluiaşi spirit creator: Don Quijote se clădeşte pe adversitatea declarată cu un gen lite­rar (romanul cavaleresc) şi ajunge la forma cea mai bogată şi mai liberă a romanului total premodern; Persiles se întemeiază pe emulaţia declarată cu un gen literar vechi, reluat de Renaştere (epopeea) şi cu romanul „bizantin” (mai bine zis grecesc) şi ajunge să fie în cele din urmă o transfigurare a romanului cava­leresc de aventuri într-un tip de roman al peregrinării simbolice a vieţii şi totodată, al tentaţiei experimentaliste. Se pare că şi cronologic aceste două romane ale lui Cervantes au fost elaborate paralel. Una din ipotezele cele mai recente în acest sens îi apar­ţine lui Juan Bautista Avalle-Arce şi e expusă în introducerea la ediţia sa din Persiles (pp. 16-19). După opinia sa, la care ne raliem, trăgând însă concluzii puţin diferite, dispunem de trei re­pere destul de sigure în încercarea de a data opera. Ε vorba, în primul rând, de prezenţa în Persiles (I, XVIII) a unui citat dim Pliniu cel Bătrân (Nat. Hist., VIII, XXII), preluat cu asemenea exac­titate şi în termeni atât de asemănători, încât se poate presupune cu toată îndreptăţirea că Cervantes a avut la îndemână (sau chiar „pe masa de lucru”, cum spune Avalle-Arce) proaspăt apăruta tra­ducere spaniolă din polihistorul latin, dată la lumină de Jerónimo de Huerta în 1599, la Madrid: e limita cronologică cea mai înde­părtată la care se poate plasa, după toate probabilităţile, momen­tul de început al redactării primului bloc din romanul său pos­tum (cărţile I-II), operaţie încheiată pe la 1605; reperul ce permite stabilirea acestei date e furnizat de un pasaj foarte im­portant din punctul de vedere al concepţiilor lui Cervantes despre roman şi desprins din Don Quijole, I, XLVII (reamintim că prima parte din Don Quijote a fost publicată în 1605). Pasajul cu pricina face parte din răspunsul dat de preot la judecata formu­lată de către canonicul din Toledo despre cărţile cavalereşti, pe care acesta din urmă le osândeşte fără nici o rezervă: „Împotriva tuturor vorbelor rele pe care le spusese [canonicul, n.n.] pe soco­teala unor asemenea cărţi, [preotul, n.n.] găsea în ele şi ceva bun, şi anume, prilejul pe care-l ofereau unui spirit deosebit de a se da pe faţă între scoarţele lor; căci cărţile de cavalerie dădeau con­deiului câmp larg pe care să poată goni fără piedici, descriind naufragii, furtuni, ciocniri piept la piept şi bătălii, zugrăvind câte un căpitan viteaz cu toate însuşirile cerute ca să poată fi cineva aşa, adică arătându-l ca pe un înţelept, ce prevede şi întâmpină ter­tipurile viclene ale vrăjmaşilor, şi ca pe un vorbitor plin de elocinţă, în stare să-şi înflăcăreze ori să-şi ţină în frâu soldaţii, matur în sfaturile măsurate pe care le dă şi luând hotărâri cu repeziciune, la fel de cutezător atunci când e vorba să aştepte [...], ca şi atunci când e vorba să treacă la atac; zugrăvind alte dăţi, mai o jalnică întâmplare tragică, mai o păţanie hazlie şi surprinzătoare[1], în care apare ici o femeie cum nu se poate mai frumoasă, mai cinstită, mai înţeleaptă şi mai cuviincioasă în purtări, colo un cavaler cu adevărat creştin, viteaz şi măsurat, ici un fanfaron peste măsură de necioplit, colea un principe curtenitor, plin de virtuţi şi bine­crescut; înfăţişând, apoi, vrednicia şi credinţa vasalilor, măreţia de suflet şi mărinimia seniorilor, şi putând să se arate când bun astrolog, când iscusit cosmograf, când priceput în muzică, când meşter în orânduirea treburilor statului, ba chiar câteodată găsind şi prilejul de a se lăuda, de-i face plăcere, până şi cu virtuţi de mag necromant. [...] Şi dacă mai este şi scris într-un stil curgător, vădind ingeniozitate în născocire şi scoţând tot ce se poate scoate mai mult din viaţa adevărată, romanul cavaleresc poate alcătui, fără îndoială, o ţesătură de felurile şi strălucitoare iţe, care, odată înjghebată, să dezvăluie atâta frumuseţe şi desăvârşire, încât să atingă ţinta cea mai nobilă pe care o poate râvni scrisul, şi anume de a povăţui şi a desfăta totodată, aşa cum am mai spus; pentru că structura fărâmiţată a acestor cărţi îngăduie ca autorul să se poată arăta şi epic, şi liric, şi tragic, şi comic, întrunind în sine toate însuşirile pe care le cuprind desfătătoarele şi dulcile disci­pline ale poeziei şi retoricii, pentru că epica poate fi scrisă foarte bine şi în proză, ca şi în vers” (trad. I. Frunzetti).