O ipoteză de lectură : „Taina rodului gustos"'

În opera lui Cervantes, Nuvelele exemplare sfiit o adevărată placă turnantă. Publicate în 1613, cele douăsprezece piese care al­cătuiesc vâslită culegere inaugurează, după o nouă perioadă de tă­cere de opt ani, febrilitatea ultimilor ani de viaţă ai scriitorului, cînd acesta îşi tipăreşte tot restul cărţilor şi are timp să-şi termine şi superbul roman, apărut postum, Muncile lui Persiles şi ale Si- gismundei. Volumul de nuvele concentrează toate obsesiile lite­rare, stilistice şi teoretice ale lui Cervantes, de la pa^toralismul r7alateei, ou care debutase cu peste douăzeci şi opt de ami în urmă, pînă la universalismul simbolic al lui Don Quijoie (partea I, 1605), prefigurînd în acelaşi, timp şi întreaga creaţie ulterioară ; pro­blema literaturii pastorale e prezentă bunăoară în Ţigâncuşa şi în Colocviul cîinilor ; Don Quijote e parţial evocat (sau reevocat, întru- eît datarea nuvelei e nesigură) în extraordinara povestire despre Licenţiatul Sîicloanţă ; unele piese de teatru şi intermedin din cu­legerea C-pt comedii şi opt intermedii (1615) sînt anticipate de nu­vele ca îndrăgostitul generos ori Gelosul extremaduran; s-a vorbit mult despre Spaniola englezoaică în legătură cu Persiles, găsin- du-se în frapantele asemănări dintre cele două scrieri şi argumente pentru datarea etapelor de elaborare a romanului postum. Apoi, publicarea unei culegeri de nuvele, gen care 1-a atras cu siguranţă pe Cervantes încă înainte de a fi început să scrie Don Quijote I, sau cel puţin paralel cu redactarea acestuia, pafe a fi şi un act de clarificare estetică. I s-a reproşat încă din epocă lipsa de unitate a Don Quijote-lui din 1605, a cărui acţiune este într-adevăr între­ruptă de cîteva nuvele intercalate după moda vremii în fluxul na­rativ principal. Oricare dintre aceste nuvele de inserţie (povestea Doroteei, istoria robului, povestea Curiosului nesăbuit, una din ca­podoperele nuvelistice ale tuturor timpurilor) ar fi putut figura foarte bine şi in sumarul Nuvelelor exemplare, după cum oricare dintre acestea ar fi pmtuit constitui o „umplutură" pentru pauzele narative din Don Quijote ÎI. Numai că Cervantes şi-a dat seama că atît romanul cît şi nuvelele în sine, de a căror valoare era perfect conştient, erau mai bine puse în valoare prin separarea lor, ca ge­nuri de sine stătătoare, aţa încît în Don Quijote II, cap. XLIV gă­sim nu numai prima discuţie critică despre volumul de nuvele din 1613, ci şi indicaţii limpezi dospire opinia înaltă a lui Cervantes referitor la nuvelistica sa ca şi despre motivaţiile interne care-1 ' determinaseră să alcătuiască un volum de nuvele separat şi să cu­reţe partea a doua din Don Quijote de orice inserţie nuvelistică. Cervantes îşi informează cititorii că „tălmăcitorul" scrierii lui Cidf- Hamete Benengeli a renunţat la un moment dat să -„traducă" în castiliană un pasaj teoretic unde „povestitorul" se mustra că s-a mărginit să relateze doar o istorie „tain seca y tah limitada" („atît de seacă şi atît de mărginită") ca aceea a lui don Quijote, şi că, vrînd să corecteze acest neajuns, în partea întîi recursese la arti- £icM inserării unor nuvele, „care sânt ea şi despărţite de istorie", pentru că toate întîmplările referitoare la don Quijote însuşi, cu alte cuvinte cele care i se întâmplau numai lui, ar fi trebuit oricum să fie aşternute în scris. „S-a gîndit totodată, cum zice el, că mulţi, purtaţi de luarea-aminte pe care o cer isprăvile lui don Quijote au şi-ar mai dăm-o şi nuvelelor, ci ar trece prin ele fie cu grabă, ;'ie cu scîrbă, fără a lua seama la podoaba şi meşteşugul pe care le cuprind şi care s-ar vădi bine dacă ar ieşi ele singure la lumină, ţâră a se mai propti în smintelile lui don Quijote şi-n neroziile iui ^ancho. Aşa că acestei. de-a doua părţi mu vru să-i maii altoiască nuvele de sine stătătoare şi lipite, ci doar unele episoade asemă­nătoare, născute chiar din întimplărAle oferite de adevăr, ba încă şi acestea ou sicumpătate şi cu vorbe doar cît să ajungă spre a le .iduce la cunoştinţă..." (trad, noastră). Fragmentul acesta, foarte important, justifică mai mulţe concluzii, unele din ele întărite încă ) dată chiar de către Cervantes şi în alte locuri ale operelor lui. In primul rînd, marele scriitor era conştient de valoarea intrinsecă a povestirilor sale^[1] ; în al doilea rînd, conştiinţa că însăşi această reuşită îl obliga să le ofere alt cadru valorizant în care să-şi poată manifesta plenair individualitatea, nemaiavînd /rolul de elemente decorative subordonate unei construcţii mai ample. Desigur însă că minimalizarea manilor sale personaje, don Quijote şi Sancho, e tot .in artificiu literat, deoarece tot ei aveau să-i pună la dispoziţie acele , întâmplări pe care le oferă adevărul" („sucesos que la ver- dad ofrece"), pe care urma să întemeieze unitatea, organică de astă dată, a romanului şi să-i asigure şi varietatea nealogenă şi consonantă ; în- Prologul la Don Quijote II, Cervantes avea să arate dealtfel, la fel de orgolios ca de obicei, cît de conştient era de marea sa izbîndă estetică; „En ella te doy a don Quijote dila- tado (s.n.)", adică figura' personajului principal este dilatată, lăr­gită, astfel încît poate ajunge să umple tot orizontul narativ ^[2]. Este un moment de maximă importanţă în definirea unei estetici cer- vantine originale, asistăm acum la flexibilizarea, dacă nu chiar la abandonarea principiului renascentist al varietăţii, cel puţin al unei varietăţi exterioare. s<; mai poate vedea din acest text că Cervan­tes a cultivat stăruitor, consecvent şi iucid un gen literar ele astă dată nou, cel puţin în Spania : nuvela. în sfîrşit·, convingerea că fiecare operă de artă are nevoie de un spaţiu propriu de valori­zare, pe cînd imbricarea Iar, indiferent în xiumele cărui principiu. ,nu poate ii decît dăunătoare, această convingere deci îl va face probabil pe Cervaint.es ca în culegerea lui de nuvele să nu adopte artificiul atît de a'ăşpîndit a.1 cadrului, în variantele lui tradiţio­nale, sau pe acela! al naraţiunii cu sertar, ci să caute alt principiu unificator de o natură mai^ subtilă, capabil să menajeze şi indivi­dualitatea fiecărei nuvele, după cum vom încerca să arătăm mai jos, pornind tot de la Sugestiile textului cervantin.

înainte însă de orice alte consideraţii, să parcurgem cu atenţie Prologul către cititor care deschide Nuvelele exemplare. Toate pre­feţele lui Cervantes la operele sale reprezintă, după cum se ştie. nu numai reuşite literare de cesj mai înaltă calitate, dar şi contri­buţii teoretice esenţiale. Prologul la Nuvelele exemplare conţine toate „semnele" necesare găsirii drumului spre miezul acestei ca­podopere şi tocmai de la aceste surse interne ne propunem să por­nim în prezentarea noastră ³, Iată-le în ordinea -apariţiei lor în text:

1. In autoportretul pe care şi-1 fa,ce, după ce-şi prezintă ope­rele scrise pînă la acea dată, Cervantes aminteşte ,,y otras obras que andan por ahi descarriadas, y quiza, sin el nombre de su dueflo" („şl alte opere ce umblă creanga pe aici şi poate fără nu­mele stăpânului lor") : este o afirmaţie vagă. dar care a alimentat şi susţinut î:n bună parte mai toată -polemica referitoare la operele apocrife şi în primul rîr.d la Falsa mătuşă ; cum însă problema pa­ternităţii acestei nuvele e practic insolubilă, nu o vom mai discuta in cele -ce urmează, pe cei interesaţi trimiţîndu-i ia notele noastre ce însoţesc traducerea acestui text (\^rezi îndeosebi nota 411).
2. Urmează un fragment mai obscur, formulat într-un limbaj metaforizant, dar al cărui înţeles ni se pare a se reduce în ultimă analiză la -respingerea întâmplătorului şi minorului în alcătuirea şi structurarea volumului de nuvele.. Dar iată textul în traducere ; ..Şi aşa îţi spun încă o dată, dragă cititorule, că din Nuvelele aces­tea pe care ţi le ofer nu vei putea găsi nicicum tocăniţă de potroace, fiindcă n-au nici picioare, nici cap, nici măruntaie, nici altceva ase­mănător ; vreau să spun că declaraţiile de dragoste pe care -le vei găsi în unele dintr-însele sînt atît de cuviincioase şi atît de măsu­rate cu raţiunea şi cugetarea creştinească, încît niu-1 var putea

-iboldi la gînd rău pe Cititorul neprevăzător sau grijuliu din cale afară." Deci mai întîi respingerea acelei pepitoria („tocăniţă de

' „Spre a ne informa, să-1 consultăm pe autor. Ε o bună metodă pen­tru criticul literar deoarece, aşa cum spunea Joseph Bidiir, specialistul francez în poezia epică medievală, pînă şi cel mal stîngaci narator tot înţelege din povestea sa ceva mal mult decîfc cel mal inteligent critic : o regulă deseori în med greşit, dispreţuită de critici hlperîncrezători în propria lor Ingeniozitate." (Leo Spitzer, ,,Οη the Significance ot Don Quixote", în Cervantes A Collection of Critical Essays, edited by T.owry Nelson, Jr., Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey,· 1969, p. 84.)