Capitolul I

Portretul fermierului Oak.

O întîmplare

CÎND FERMIERUL OAK ZÎMBEA colţurile gurii i se lăţeau pînă la urechi; ochii i se îngustau, rămîneau cît două crăpături, şi din jurul lor porneau spre obraji o seamă de riduri – raze ale soarelui-răsare dintr-un desen stîngaci.

Numele său de botez era Gabriel. În zilele de lucru, Oak era un tînăr cu judecată sănătoasă şi blajin din fire, cu mişcări potolite, îmbrăcat cuviincios. Duminica era altul: un om cu idei încîlcite, pornit să lase totul pe a doua zi, stînjenit de umbrelă şi ţeapăn în hainele lui de sărbătoare; într-un cuvînt, era omul care simţea că din punct de vedere moral, locul său ar fi fost în zona de mijloc, propovăduită de biserica laodiceană^[1], acea întinsă zonă neutră, situată între cele două extreme ale parohiei: habotnicii şi beţivanii; mai bine zis, se ducea la biserică, dar căsca pe furiş atunci cînd adunarea credincioşilor ajungea la crezul nicean, iar cînd îşi punea în minte să asculte predica, se întreba ce-o să aibă de mîncare la cină. Dac-ar fi să ne luăm după judecata lumii, trecea mai degrabă drept om hain din fire atunci cînd prietenii şi cusurgiii erau în toane rele; cînd erau mulţumiţi, găseau că e om de treabă; iar cînd nu erau nici într-un fel, nici într-altul, vedeau în el un om a cărui ţinută morală era şi cu carne, şi cu brînză.

De vreme ce în viaţa lui erau de şase ori mai multe zile lucrătoare decît duminici, adevărata lui înfăţişare era aceea pe care-o avea în hainele sale vechi; cînd vecinii îşi aminteau de el, şi-l închipuiau totdeauna îmbrăcat în felul acesta. Purta o pălărie de pîslă cu calota joasă, lăbărţată la bază din pricină că şi-o îndesa zdravăn pe cap, ca să fie sigur de ea cînd vîntul bătea puternic, şi avea o haină ca a doctorului Johnson; membrele inferioare îi erau strînse în jambiere obişnuite, de piele, iar picioarele i se lăfăiau în ghete din cale-afară de largi, lucrate astfel, încît oricine le-ar fi purtat ar fi putut să stea ziua întreagă într-o gîrlă, fără să se sinchisească: fiindcă meşterul, om conştiincios, chiar dacă mai greşea uneori croiala, se străduia în schimb să-şi despăgubească muşteriii, nefăcînd economie la măsură şi la materialele trainice.

Domnul Oak purta asupra sa, în chip de ceas, un fel de orologiu mic de argint; cu alte cuvinte, era un ceas, dacă te luai după formă şi după întrebuinţare; dar dimensiunile arătau că e un mic orologiu. Acest instrument, ceva mai în vîrstă decît bunicul lui Oak, se deosebea prin aceea că mergea fie prea repede, fie deloc. De asemenea, cea mai scurtă dintre limbi se bălăbănea în jurul axului, aşa încît ceasul arăta foarte corect minutele, dar nimeni nu putea să fie pe deplin sigur de oră. Ceasul îşi dădea adesea în petic şi se oprea; atunci Oak îl buşea şi-l scutura şi astfel îi venea de hac. Neplăceri de pe urma celor două metehne n-avea, căci se pricepea să scape de ele: urmărea întruna drumul soarelui şi-al stelelor pe cer şi-l punea faţă în faţă cu ora arătată de ceasul lui; sau îşi lipea obrazul de geam la ferestrele vecinilor, pînă ce izbutea să-şi dea seama cît arată orologiul cu cadran verde din casă. Buzunăraşul de ceas al lui Oak ocupa o poziţie oarecum „înaltă” în brîul pantalonilor (aşezat foarte sus, sub vestă) şi ca să ajungă acolo era un chin; trebuie spus deci că la nevoie, Oak îşi scotea ceasul smucindu-şi trupul în lături, cu o straşnică opinteală: gura şi obrazul i se încordau pînă i se făceau stacojii, în timp ce lanţul, tras în sus, aducea la lumină ceasul cum ar fi adus o găleată dintr-un puţ.

Dar unele persoane, înclinate spre visare, care-l văzuseră pe Gabriel Oak străbătînd unul din ogoarele sale într-o dimineaţă de decembrie, însorită şi nespus de blîndă, ar fi fost în măsură să-l privească şi-n altă lumină. Pe chipul lui se putea observa că multe din culorile şi trăsăturile tinereţii stăruiau încă şi la vîrsta bărbăţiei; ba ici-colo, în unele amănunte, care nu se dezvăluiau de la prima vedere, rămăseseră întipărite urmele băieţandrului de altădată. Era destul de înalt şi de lat în umeri ca lumea să-i preţuiască statura; pentru aceasta însă, ar fi trebuit să-şi ţină trupul mai sigur de sine, cum ar fi fost firesc. Dar atît la ţară cît şi la oraş, unii oameni arată într-un anumit fel, iar de vină nu sînt muşchii şi tendoanele, ci mai degrabă ceea ce gîndesc despre ei înşişi: oamenii aceştia îşi micşorează statura după cum se ţin. O modestie potolită, care i-ar fi stat bine unei vestale, părea să-i şoptească neîncetat că el nu are dreptul la mult loc în lumea asta; ea îl făcea să păşească fără să atragă privirile asupra sa, uşor aplecat, dar nicidecum încovoiat din umeri. Să te aştepţi să fii preţuit după cum arăţi, nu după cum te porţi e un cusur – dar cusurul acesta Oak nu-l avea. Ajunsese la vîrsta la care unui bărbat nu i se mai spune „un tînăr”, adică la anii cei mai frumoşi din viaţa unui om, cînd gîndurile şi simţămintele bărbatului sînt cu totul deosebite unele de altele. Trecuse de anii cînd tinereţea le amestecă la întîmplare sub chipul patimei, dar nu ajunsese încă la acea perioadă din viaţă cînd, sub înrîurirea soţiei şi a familiei, ele se înmănunchează din nou şi ajung prejudecată. Într-un cuvînt, avea douăzeci şi opt de ani şi era burlac.

Ogorul pe care se afla în dimineaţa aceasta, urca pieptiş un deal numit Norcombe Hill. Peste un pinten al acestui deal, afundat între coaste abrupte, trecea drumul mare ce ducea de la Norcombe la Casterbridge. Aruncîndu-şi într-o doară privirea peste gardul viu, Oak zări, pe versantul din faţa lui, o căruţă cu arcuri, vopsită în galben şi cu desene vesele; căruţaşul care mîna cei doi cai mergea alături cu biciul ridicat în sus. Căruţa era încărcată cu obiecte de gospodărie şi glastre de flori, iar în vîrful ei stătea cocoţată o femeie tînără şi atrăgătoare. Nu trecuse nici o jumătate de minut de cînd această privelişte i se înfăţişase lui Gabriel, şi iată, căruţa se opri chiar în dreptul lui.

— S-a dus codîrla, duduie, spuse căruţaşul.

— Asta era! Am auzit eu căzînd ceva, răspunse fata cu un glas suav, însă nu deosebit de slab. Am auzit un zgomot pe cînd urcam dealul, dar nu mi-am dat seama ce-a fost.

— Trag o fugă îndărăt.

— Du-te, veni răspunsul.

Caii, făpturi simţitoare, rămaseră nemişcaţi în timp ce paşii căruţaşului se topeau în depărtare.

Fata nu se clinti de la locul ei; în juru-i stăteau îngrămădite claie peste grămadă mese şi scaune răsturnate, iar drept proptea le slujea banca de stejar din spatele căruţii; în faţă, întreaga încărcătură îşi înfăţişa podoabele: ghivece de muşcată, mirt şi cactuşi, la care se alătura colivia unui canar; toate păreau să fi fost luate de la ferestrele casei din care fata se mutase de curînd. Prin capacul întredeschis al unui coş de răchită îşi mijea ochii o pisicuţă şi, mieroasă, nu şi-i mai dezlipea de la păsărelele din jur. Cîtva timp, fata cea frumoasă îl aşteptă nemişcată pe căruţaş: în tăcerea înconjurătoare nu se auzea decît canarul care ţopăia în sus şi-n jos pe stinghia închisorii lui. Apoi tînăra privi cu luare-aminte în jos. Nu la canar, nici la pisică; se uita la un pachet dreptunghiular, învelit în hîrtie, aflat între cei doi. Întoarse capul să vadă dacă nu cumva venea căruţaşul. Omul nu se zărea; ochii fetei se îndreptară din nou spre pachet, căci gîndul părea că-i tot fuge la ceea ce se afla înăuntru. În sfîrşit, trase obiectul în poală şi dădu la o parte învelişul de hîrtie; din pachet apăru o oglinjoară cu suport în care fata începu să se cerceteze cu grijă. Buzele i se dezlipiră într-un surîs.

Era o dimineaţă minunată; soarele învăluia într-o strălucire de purpură jacheta stacojie a fetei şi zugrăvea nuanţe delicate pe chipul ei luminos şi în părul ei negru. Mirtul, muşcatele şi cactuşii îngrămădiţi în jur, verzi şi plini de prospeţime într-un anotimp cînd frunzişul era mort, dădeau întregului tablou alcătuit din cai, căruţă, mobilă şi fată, un deosebit farmec primăvăratic.

Ce-o făcea să se răsfeţe astfel, la oglindă, într-un loc unde nu o vedeau decît vrăbiile, mierlele şi fermierul, despre care nu-şi dădea seama că-i de faţă? — căci alţi ochi nu se aflau în preajma ei. Sau zîmbetul era prefăcut şi nu urmărea decît să dovedească priceperea ei în arta de a cuceri? Cine ştie! Roşi în faţa imaginii din oglindă, iar cînd aceasta îi întoarse chipul îmbujorat, roşi mai tare.

Locul şi momentul potrivit pentru un astfel de gest – ora cînd femeia se îmbracă în iatacul ei – fuseseră înlocuite cu o călătorie în aer liber, aşa încît cochetăria fetei părea nespus de bizară. Tabloul era plin de gingăşie. Slăbiciunea – lege pentru femeie – ieşea acum semeaţă la lumina zilei, care-o înveşmînta în prospeţimea unui gest neobişnuit. Gabriel nu se putu împiedica să tragă de pe urma celor văzute, o concluzie amară, deşi ar fi dorit să fie mărinimos. Fata n-avea de ce să se privească în oglindă. Nu-şi potrivise pălăria, nu-şi netezise părul, nu-şi îndreptase vreo buclă – nu făcuse nimic care să arate că acesta-i fusese gîndul cînd luase în mînă oglinda. Se cerceta ca pe un frumos exemplar feminin produs de Natură şi atîta tot, iar gîndurile păreau să-i zboare spre drame îndepărtate, dar care ar fi putut să se petreacă aievea – drame în care erau amestecaţi şi bărbaţi; întrezărea clipe de glorie parcă hărăzite ei, căci în acest surîs se ghiceau bărbaţi cu inimi topite de dragoste, inimi ce se lăsau cucerite. Şi totuşi nu era vorba decît de o presupunere, iar întreaga înlănţuire a faptelor era atît de fără noimă, încît ar fi fost o nesăbuinţă să susţii că lucrurile tind spre vreun scop anumit.