CAPITOLUL 1

Într-o după amiază de iarnă timpurie, limpede dar nefriguroasă, la vremea când lumea vegetală arată ca un vălmăşag de schelete printre coastele cărora se strecoară raze jucăuşe de soare, o trăsură luxoasă se opri la poalele unui deal din Wessex. În locul unde şoseaua Melchester, pe care venise trăsura, se întâlneşte cu drumul ce duce spre un parc aflat la mică distanţă.

Valetul coborî şi se îndreptă spre doamna aflată în trăsură, o tânără de vreo douăzeci şi opt sau douăzeci şi nouă de ani. Doamna contempla, prin spărtura unui gard viu, fâşia de câmp ondulat ce se aşternea în faţă. Făcu o observaţie care-l determină şi pe valet să se uite în aceeaşi direcţie.

Priveliştea cea mai bătătoare la ochi ce li se înfăţişa din acel punct, în mijlocul întinderii, era o colină circulară, izolată, nu foarte înaltă, ce forma însă un puternic contrast cromatic cu vastul teren arabil din jur, întrucât era acoperită cu o pădure de brazi. Copacii erau toţi de aceeaşi vârstă şi de aceeaşi înălţime, aşa încât vârfurile lor schiţau întocmai conturul deluşorului pe care creşteau. Dar micul relief înveşmântat în brazi se mai deosebea de restul peisajului şi prin faptul că purta în creştet un turn, de forma unei coloane clasice, care, deşi era pe jumătate îngropat în plantaţie, se înălţa destul de mult deasupra crestelor copacilor. Asupra acestui turn se opriseră privirile doamnei şi ale valetului.

— Şi deci nu e niciun drum care să ducă până acolo? întrebă tânăra.

— Locul în care ne aflăm acum e punctul cel mai apropiat până unde poate ajunge trăsura, doamnă.

— Atunci, să ne întoarcem acasă, spuse ea după o clipă de gândire.

Şi trăsura îşi văzu mai departe de drum.

Câteva zile mai târziu, aceeaşi doamnă, în aceeaşi trăsură, trecu din nou prin acelaşi loc. Şi din nou privirile i se întoarseră spre turnul ce se înălţa în depărtare.

— Nobbs, se adresă doamna către vizitiu, n-ai putea să străbaţi câmpul ăsta, ca să ne apropiem cât mai mult de marginea plantaţiei unde se află coloana?

Vizitiul măsură din priviri întinderea.

— Uitaţi-vă ce e, doamnă, pe vreme uscată, să zic c-am mai putea înainta şontâc-şontâc până acolo, tăind pe la Five-and-Twenty Acres. Dar acuma, după câtă ploaie a căzut, pământul e aşa de năclăit şi de chiftit, încât n-ar fi deloc înţelept să încerc.

— Poate că nu, răspunse doamna cu nepăsare. Dar ţine, te rog, minte să o faci când s-o mai zvânta.

Şi din nou trăsura îşi văzu de drum, iar doamna nu-şi dezlipi privirile de pe porţiunea de deal, cu copacii albăstrii care-l înfăşurau şi cu coloana care se sumeţea în vârf, până când acestea nu-i dispărură din raza vizuală.

S-a scurs o bună bucată de vreme până să cuteze doamna să facă o nouă plimbare cu trăsura pe acolo. Era luna februarie; pământul se uscase, deşi vremea şi decorul campestru erau foarte asemănătoare cu cele de la începutul iernii. Silueta familiară a turnului îi reaminti că, în sfârşit, se ivise un prilej prielnic pentru a-l cerceta mai îndeaproape. După ce îi dădu dispoziţii vizitiului, trăsura porni încet, hurducându-se pe drumul accidentat

Cu toate că turnul era împlântat în domeniul strămoşesc al soţului ei, doamna nu-l vizitase niciodată, din pricina aşezării lui atât de izolate şi a terenului atât de greu de străbătut. Drumul până la poalele dealului era anost şi plin de hârtoape, dar când ajunse la capăt, coborî şi porunci ca trăsura să se întoarcă fără ea pe câmpul bolovănos şi s-o aştepte la marginea cea mai apropiată a şoselei, după care, porni să urce pe sub copaci.

Coloana i se înfăţişa acum mult mai grandioasă decât îi apăruse văzută din şosea, sau din parc, sau de la fereastra din Welland House, reşedinţa ei destul de apropiată, de unde o privise de sute de ori, fără să-i fi deşteptat însă suficient interes pentru a-i investiga detaliile.  Turnul fusese zidit în secolul al optsprezecelea ca monument în memoria străbunicului soţului ei, un ofiţer respectabil, căzut în războiul american pentru independenţă, iar lipsa de interes a doamnei se datora în bună parte relaţiilor cu acest soţ, despre care vom vorbi mai departe. Ceea ce o adusese acum aici nu era decât simpla dorinţă de a întreprinde ceva mai deosebit — o dorinţă cronică a vieţii ei ciudat de singuratice. Se afla într-o dispoziţie în care ar fi fost gata să îmbrăţişeze orice ar fi izbutit să-i risipească în oarecare măsură acel ennui.[1] Ar fi întâmpinat cu plăcere până şi o nenorocire.

Auzise că din vârful turnului poţi avea o vedere panoramică asupra a patru comitate. Şi hotărâse să-şi acorde azi atâta bucurie câtă îţi poate oferi perspectiva a patru comitate.

Creasta împădurită a dealului fusese cândva (conform părerii unor specialişti în istoria antică) o veche tabără romană, dacă nu (aşa cum susţineau alţii) o veche poziţie de apărare britanică sau (după cum jura restul cărturarilor) o veche curte saxonă a Witenagemote[2], — cu rămăşiţe ale unui vallum[3] exterior sau interior, şi o potecă şerpuită, uşor de urcat, unduind până la marginile povârnite ale zidului.

Acele de brad acopereau drumul cu un covor moale şi, din când în când, câte un rug de mure astupa spaţiile dintre trunchiuri. Nu după mult timp, tânăra se pomeni la baza coloanei.

Monumentul fusese construit în stilul arhitectural clasic toscan şi era un turn gol pe dinăuntru şi cu trepte interioare. Atmosfera sumbră şi solitudinea care te învăluiau când te aflai la baza turnului erau într-adevăr impresionante. Suspinul copacilor din jur era mai răscolitor în acest loc; tulpinile subţiri şi drepte, legănate de briză, măsurau parcă secundele, ca nişte pendule răsturnate; câteva crengi sau rămurele măturau, foşnind, zidul, sau trosneau, frecându-se una de alta. Sub nivelul vârfului care se ivea dintre brazi, zidăria era pătată de licheni şi de mucegai, pentru că soarele nu răzbea niciodată prin acest giulgiu fremătător de vegetaţie albăstrie. În şanţurile dintre pietre creşteau petece de muşchi şi, ici-colo, insecte iubitoare de întuneric gravaseră pe mortar forme lipsite de orice înţeles sau stil omenesc, dar sugestive în ciudăţenia lor. Dincolo de vârfurile brazilor însă, lucrurile stăteau altfel: coloana se înălţa către cer, luminoasă şi veselă, de nimic împiedicată, curată şi poleită de soare.

Locul era arareori vizitat, poate cu excepţia sezonului de vânătoare. Raritatea intruziunilor umane era vădită de labirintele urmelor de iepuri, de penele răzleţe ale păsărilor, de pieile năpârlite ale reptilelor şi de cărăruile bătătorite de veveriţe de-a lungul şi de-a latul trunchiurilor. Simplul fapt că plantaţia de brazi era o insulă în mijlocul unui câmp arabil explica în bună măsură lipsa de vizitatori. Puţini dintre cei neobişnuiţi cu asemenea locuri îşi pot da seama de efectul izolator al unui câmp lucrat, când nu se iveşte necesitatea imperioasă de a-l traversa. Colina aceasta rotundă, îmbrăcată în conifere şi rugi de mure, implantată în centrul unui câmp arabil de vreo patruzeci sau cincizeci de acri, era probabil mai rar vizitată decât ar fi fost o stâncă răsărită în mijlocul unui lac de aceeaşi întindere.

Tânăra noastră înconjură coloana şi descoperi în partea opusă uşa prin care se pătrundea în interior. Vopseaua, dacă existase vreodată, fusese cu totul spălată de pe lemnul uşii, iar pe suprafaţa putredă a scândurilor se prelinseseră broboane de lichid ruginit de la cuie şi balamale, adunându-se în pete roşiatice. Deasupra uşii se găsea o placă de piatră pe care fuseseră, pare-se, gravate nişte litere sau nişte cuvinte; iar inscripţia, oricum o fi sunat ea, fusese complet tencuită de o masă de licheni.

Şi iată în faţa ei această piesă arhitectonică, ridicată în năzuinţa de a imortaliza în chipul cel mai vizibil şi de neşters amintirea unui om. Numai că întreaga înfăţişare a monumentului îţi sugera doar uitarea. După toate probabilităţile, nici măcar o duzină de oameni din ţinut nu mai cunoşteau numele persoanei comemorate şi poate că nimeni nu avea habar dacă turnul e gol pe dinăuntru sau compact, ori dacă exista sau nu vreo tăblie care să indice data şi scopul construcţiei. Ea însăşi, care de cinci ani de zile locuise la o distanţă de maximum o milă de această coloană, nu se apropiase de ea până în acest moment.

Şovăi puţin, dar constatând că uşa nu era încuiată, o împinse cu piciorul şi pătrunse în interior. Pe o treaptă văzu o bucată de hârtie de scris, care-i atrase atenţia prin faptul că părea nouă. Deci, în ciuda presupunerilor ei, exista o fiinţă umană care cunoştea locul. Dar cum bucata de hârtie era nescrisă, nu-i putu oferi niciun indiciu; totuşi, simţindu-se proprietara acestei coloane ca şi a întregului ţinut din jur, nevoia de a-şi afirma dreptul de posesiune a fost suficientă pentru a o îmboldi să meargă mai departe. Scara era luminată prin ferestruicile înguste tăiate în zid, aşa încât nu i-a fost greu să ajungă în vârf, mai ales că treptele nu erau tocite. Uşiţa care ducea pe acoperiş era deschisă şi, când aruncă o privire, avu în faţa ochilor un spectacol interesant.

În mijlocul acoperişului plat, de metal, al coloanei, se afla un tânăr, aşezat pe un scăunel. Privea printr-un telescop mare, plasat pe un trepied. Prezenţa lui era atât de neaşteptată, încât doamna făcu un pas îndărăt, retrăgându-se în umbra uşii. Singurul efect pe care zgomotul paşilor ei îl avu asupra tânărului, fu un gest nervos al mâinii acestuia, menit să o împiedice să-l întrerupă, gest pe care-l făcu fără să-şi dezlipească ochiul de pe lentila instrumentului.

Nemişcată pe locul unde se găsea, doamna cercetă înfăţişarea individului care părea să se simtă atât de acasă într-o clădire ce-i aparţinea, incontestabil, ei. Era un tânăr ce ar putea fi caracterizat, pe bună dreptate, printr-un cuvânt pe care cronicarul acestor întâmplări nu doreşte să-l folosească în legătură cu el, preferând să-l rezerve pentru zugrăvirea persoanelor de sex opus. A spune în zilele noastre despre un bărbat că este frumos nu înseamnă să-i provoci o mare fericire şi nici să-i conferi creditul pe care l-ar fi implicat asemenea afirmaţie în timpurile miturilor greco-romane. Dimpotrivă, reacţia lui ar fi contrarie, o atare caracterizare făcându-l să se simtă cel puţin stânjenit. De obicei, tânărul frumos se balansează atât de primejdios pe muchea devenirii unui filfizon care, la rândul lui, e gata să devină un Lothario sau un Don Juan printre fecioarele din jur, încât pentru o onestă înţelegere a eroului nostru se cuvine să subliniem şi să fiţi şi dumneavoastră convinşi de sublima sa lipsă de preocupare pentru propriu-i aspect fizic sau pentru înfăţişarea celorlalţi.

Aşa cum era, băiatul şedea acolo în vârful turnului. Soarele îi lumina din plin faţa; pe creştet purta o tichie de catifea neagră, de sub care i se revărsa părul ondulat, de un blond strălucitor, ce-i punea în valoare obrajii rumeni.

Avea acel ten cu care Rafael înfloreşte figura tânărului fiu al lui Zacharia[4] — adică o piele care, deşi netedă, e departe de suavitatea virginală, sugerându-ţi că s-a lăsat bătută de soare şi de vânt. Trăsăturile erau îndeajuns de puternic conturate încât să zădărnicească prima impresie a privitorului, anume că faţa lui semăna cu aceea a unei fete. Alături de tânăr se găsea o măsuţă de stejar, şi în faţa lui, telescopul.