I POVESTIRI DIN COMITATUL WESSEX

Tulburarea moralistului

1. CUM S-A VINDECAT DE RĂCEALĂ

Un motiv sau altul a întârziat sosirea predicatorului metodist, aşa că în locul lui a venit provizoriu un tânăr. Domnul Stockdale, tânărul în chestiune, şi-a făcut modesta intrare în sat, necunoscut şi aproape nevăzut, în ziua de 13 ianuarie a anului o mie opt sute treizeci şi ceva. Acei săteni care se socoteau a fi păstoriţii lui au fost destul de încântaţi când l-au cunoscut, cu toate că deocamdată nu izbutise să capete îndeajuns din greutatea şi demnitatea necesare pentru a linişti conştiinţele celor o sută patruzeci de sectanţi metodişti pur sânge ce trăiau pe atunci la Nether-Moynton; de asemenea, nu avea destule calităţi pentru a sprijini şi mai mult oiţele rătăcitoare care dimineaţa se duceau la biserica oficială anglicană, iar seara, sau când era rost de vreo gustare, frecventau capela sectanţilor. În total erau cam vreo sută zece oameni dintr-ăştia şi iarna li se alătura şi dascălul, când era prea întuneric să mai poată observa preotul anglican cine trece pe stradă la ora şapte. Dar, ca să nu-l nedreptăţim, trebuie să recunoaştem că el nu-şi făcea din asta un obicei – şi nici prea multe griji.

Tocmai din pricina suprapunerii de credinţe s-a stâr- nit în rândurile oamenilor suspuşi dar nu prea inteligenţi din ţinutul înconjurător celebra controversă demografică: cum era oare posibil ca o parohie de trei sute de adepţi nedezminţiţi ai bisericii oficiale şi aproape două sute şaizeci de sectanţi maturi să nu numere în totali decât patru sute patruzeci de adulţi?

Întrucât persoana tânărului predicator era destul de interesantă, cei cu care a venit în contact s-au mulţumit să lase temporar la o parte întrebarea mai gravă privitoare la competenţa lui. Se spune că pe vremea aceea avea ochii destul de sentimentali, deşi fără vreo sclipire1 uşuratică; că avea părul ondulat şi stătură înaltă; ~â, în sfârşit, era un tânăr foarte prezentabil care exercita o influenţă favorabilă asupra credincioaselor de îndată ce-l vedeau şi-l auzeau, făcându-le să spună: „De ce n-am ştiut noi dinainte de a veni, ca să-l putem întâm- până cu mai multă căldură! “

Realitatea este că, ştiindu-l detaşat doar provizoriu şi neaşteptându-se la nimic remarcabil de la persoana ori învăţătura lui, şi femeile şi bărbaţii din parohie rămăseseră cam la fel de indiferenţi în privinţa sosirii sale, de parcă ar fi fost credincioşii cei mai obişnui#, iar el preotul lor titular. Aşadar, când a pus Stockdale piciorul în satul Nether-Moynton, nimeni nu-i asigurase locuinţă şi cu toate că venise cu un guturai straşnic de pe drum fu silit să rezolve singur problema. Întrebând pe unul şi pe altul, află că singurul loc din sat unde ar fi putut fi găzduit era casa unei anume doamne Lizzy Newberry, la capătul celălalt al străzii.

Aceste informaţii i le furniză un tânăr, şi Stockdale îl întrebă cine e această doamnă Newberry.

Băiatul îi zise că e văduvă. Adăugă că domnul Newberry fusese un om desL. Înstărit, după cum mergea vorba, şi se ocupase de agricultură. Însă se stinsese de boală de plămâni. În ceea ce priveşte convingerile doamnei Newberry, Stockdale înţelese că se numără printre şovăielnicii aflaţi la graniţa dintre cele două crezuri, adică mergea şi la biserica oficială şi la capelă sectei.

— Bine, mă duc acolo, zise Stockdale, simţind că în absenţa unei gazde strict sectare n-ave a ceva mai bun de ales.

— Cucoana e cam ciudată şi nu primeşte funcţionari de-ai stăpânirii, nici preoţi anglicani, nici prieteni de-ai lor sau alţii asemenea, zise cu oarecare neîncredere flăcăul.

— Ei, asta ar putea fi un semn bun: mă duc la ea. Adică nu; mai bine du-te dumneata întâi şi întreab-o dacă-mi poate oferi o cameră. Mă găseşti la casa căruţaşului.

Băiatul se întoarse după vreun sfert de oră şi spuse c. I doamna Newberry n-are nimic împotrivă să-l găzduiască, drept care Stockdale se duse până la casa ei. Era aşezată într-o grădină împrejmuită cu un gard viu şi părea destul de spaţioasă şi confortabilă. Cunoscu acolo o doamnă în vârstă cu care aranja să revină chiar în seara aceea întrucât satul n-avea han, iar el vroia să se instaleze cât mai curând cu putinţă. Nether-Moynton era un fel de centru al ţinutului, de la care urma să iradieze învăţătura lui către diferitele capele de priji împrejurimi. De la locuinţa căruţaşului, unde trăsese pentru moment, îşi trimise de îndată bagajul la doamnn Newberry. Seara se îndreptă de unul singur spre căminul lui temporar.

Întrucât se socotea deja locatarul doamnei Newberry, lui Stockdale nu i se păru necesar să bată la uşă. In- trând fără zgomot, avu plăcerea de a auzi paşi uşori care se retrăgeau tiptil ca nişte şoricei în colţurile întunecoase. Înainta către hol – cum i se zicea camerei din faţă – deşi pardoseala ei de piatră nu prea era ascunsă de covor, care acoperea doar porţiunile pe unde călcau oamenii, lăsând în schimb pe sub mobile un de şert plin de nisip. Insă oricum era o încăpere îngrijită şi veselă la înfăţişare. Flăcările din cămin străluceau puternic, tremurând pe mulurile proeminenţe ale picioarelor mesei, jucându-se cu mânerele şi clanţele de alamă şi luminând mai mult porţiunea din faţa vetrei’ Un fotoliu foarte comod, acoperit cu o pătură din păr cal şi împodobit cu nenumărate ţinte de alamă, era tras inir-o parte a căminului. Serviciul de ceai era aşezat pe masă, capacul de la ceainic fusese ridicat, iar uţi clopoţel fusese pus exact în locul către care te-ai fi aşteptat să întindă instinctiv mina orice persoană aşezată pe scaunul cu spetează înaltă.

Stockdale se aşeză acolo, fără să aibă deocamdată vreo obiecţie de un fel sau altul împotriva acestei camere şi îşi începu activitatea de locatar sunând clopoţelul. La această chemare răspunse o fetiţă care se strecură înăuntru şi-i făcu ceaiul. Îi spuse cu un accent provincial că se numeşte Martha-Sarah şi că locuieşte acolo – arătând cu capul către drum şi sat în general.

Înainte ca Stockdale să fi făcut progrese foarte mari pe linia ceaiului şi a gustării, la uşa din spatele lui se auzi o bătaie uşoară şi, când el spuse: „Intră! “, un fosr.et de rochie îl făcu să întoarcă capul. Dădu cu ochii de o tânără foarte elegantă şi extrem de bine făcută, cu părul negru, cu o frunte lată, frumoasă şi plină de sensibilitate, cu nişte ochi care-i încălziră inima înainte de a-şi fi dat el măcar seama, şi cu o gură care – pentru cei ce ştiau să aprecieze frumuseţea – era un tablou în sine.

— Mai doriţi ceva la ceai? Întrebă tânăra, înaintând câţiva paşi cu o expresie vioaie pe faţă, după ce împinse încet uşa cu mâna.

— Nu, mulţumesc, zise Stockdale, gândindu-se mult mai puţin la răspunsul pe care-l dădu decât la întrebarea ce loc va fi ocupând tânăra în gospodăria respectivă.

— Sunteţi sigur? Întrebă ea din nou, ca şi cum şi-ar fi clnt seama că el nu şi-a chibzuit bine răspunsul.

Stockdale cercetă foarte conştiincios serviciul de ceai şi lucrurile de pe masă şi constată că toate sunt la locul lOT.

— Absolut sigur, domnişoară Newberry.

— Sunt doamna Newberry, Lizzy Newberry. Pe vremuri mă numeam Lizzy Simpkins.

— O, scuzaţi-mă, doamnă Newberry.

Dar până să mai apuce el să spună ceva, ea plecase.

Stockdale păstră oarecari îndoieli în mintea lui până când veni Martha-Sarah să strângă masa.

— A cui e casa asta, domnişoară?

— A doamnei Lizzy Newberry, domnule.

— Înseamnă că doamna Newberry nu e bătrâna pe care am văzut-o azi după-amiază?

— Nu. Aia e mama doamnei Newberry. Doamna Newberry e aia de a intrat adineauri la dumneavoastră că vroia să vadă dacă sunteţi chipeş.

Mai târziu spre seară, tocmai când Stockdale se aşeza la cină, intră din nou Lizzy Newberry:

— Am venit chiar eu, domnule Stockdale, zise ea – şi preotul se ridică în picioare pentru a răspunde la accastă onoare. M-am temut că micuţa Martha n-o să înţeleagă destul de bine ce doriţi. Ce aţi vrea să min- caţi la cină? Avem friptură rece de iepure şi o bucată de şuncă.

Stockdale spuse că o să-i fie de ajuns şi i se servi cina. Dar nici n-apucase bine să-şi taie din şuncă şi se auzi iar o uşoară bătaie în uşă. Între timp Stockdale învăţase deja că acest ritm al bătăilor indica degetele proprietăresei care-i încălzea inima, aşa că tinărul condamnat fu silit să înghită prima îmbucătură sub privirile binevoitoare ale gazdei.

— Avem şi pui fript în casă, domnule Stockdale… adineauri am uitat să pomenesc de asta. Poate aţi vrea să vi-l aducă Martha-Sarah?

Stockdale deprinsese îndeajuns arta curteniei potrivite pentru tineri ca să spună că nu vrea pui, decât dacă i-l aduce chiar ea; dar imediat după ce rostise aceste vorbe roşi din pricina nesăbuinţei lor galante, poate un pic? Exagerată pentru un bărbat serios care pe deasupra mai era şi faţă bisericească. Peste trei minute apăru şi puiul, dar spre marea surprindere a lui Stockdale, doar în mii- nile Marthei-Sarah. Fu dezamăgit, şi poate că de fapt asta şi fusese intenţia trimiterii fetiţei.

Terminase cina şi nu se mai aştepta deloc la o apariţie a doamnei Newberry în seara respectivă, când ea bătu şi intră ca mai înainte. După înfăţişarea satisfăcută a lui Stockdale, proprietăreasa îşi dădu seama că n-a pierdut nimic, ţinându-se deoparte atunci când era aşteptată. Întâmplător, guturaiul de care suferea tânărul se agravase odată cu apropierea nopţii, şi înainte să apuce ea să rostească vreo vorbă, pe Stockdale îl podidiră nişte strănuturi pe care nu şi le mai putea opri.

Doamna Newberry se înduioşa:

— Văd că vi s-a înrăutăţit guturaiul, domnule Stockdale.

Stockdale răspunse că într-adevăr îl supără destul de rău.

— Păi mă bate gândul… reluă ea cu un aer şirei, uitându-se la tristul pahar de apă de pe masă pe care se pregătea să-l bea cumpătatul predicator.

— Ce gând, doamnă Newberry?

— Mă bate gândul că ar trebui să beţi ceva njai potrivit pentru vindecarea guturaiului decât apa aia rece.

— Păi, zise Stockdale uitându-se la pahar, întrucât nu aveţi han aici, şi în sat nu putem găsi nimic mai bun, va trebui să mă mulţumesc cu asta.

La care ea răspunse:

— E ceva mai bun, nu prea departe de aici, dar nu t’hiiâr în casă. Eu cred. Zău, că ar trebui să încercaţi, altfel >-ar putea să vă îmbolnăviţi de tot. Da, domnule Stockdale, aşa trebuie să faceţi. Văzând că el dă să-i răspundă. Îl opri ridicându-şi un deget: Nu întrebaţi ce e, gustaţi şi o să vedeţi.

Lizzv îl părăsi şi Stockdale o aşteptă cu o expresie de bună dispoziţie. Doamna se întoarse imediat cu boneta pe cap şi cu o pelerină pe umeri şi-i zise:

— Iertaţi-mă, dar trebuie să vă deranjez rugându-vă să mă ajutaţi. Mama s-a culcat. Sunteţi amabil să puneţi şi dumneavoastră o haină groasă pe umeri şi să veniţi pe aici? Luaţi şi ceaşca aceea.

Stockdale – tânăr însingurat care de săptămâni de zile suferise de dorul unei persoane asupra căreia să-şi revede interesul şi chiar şi prisosul de tandreţe – nu regretă deloc că trebuia să vină cu ea; aşadar, îşi urmă călăuza pe uşa din spate a casei şi prin grădină până la capitul ei care dădea într-un gard de zid. Nu era prea înalt şi dincolo de el Stockdale desluşi printre umbrele nopţii mai multe pietre de mormânt şi conturul clopotniţei bisericii.

— Nu e greu să trecem pe aici, zise ea păşind pe un fel de treaptă lipită de gard; apoi, călcând pe coama gardului de zid şi coborând dintr-un salt pe terenul mai înălţat din partea cealaltă, aşa cum e de obicei pământul din cimitire, trecu dincolo. Stockdale o imită şi o urmă prin întuneric de-a curmezişul terenului accidentat până când ajunseră la uşa clopotniţei, pe care ea o închise uşurel de îndată ce intrară.

— Ştiţi să păstraţi o taină? Îl întrebă ea pe un tor. Foarte muzical.

Ca mormântul! Zise el cu căldură.

Atunci ea scoase de sub pelerină un tiw frlinnr i prins pe. Care Stockdale nici nu-l observase. Lumina lui’ le arăl^ că se aflau în preajma scării de la galeria curului sub care zăcea un morman de vechituri, de ţoale felurile. Cele mai multe erau rame, strane, ; panouri, toate stricate sau putrede, şi diverse porţiuni din duşumea care într-un an sau altul fuseseră scoase din locul ocupat anterior în corpul clădirii şi înlocuite cu altele noi.

— Vreţi să trageţi la o parte scândurile astea? Întrebă ea ridicând deasupra capului felinarul ca să-i lumineze mai bine locul. Sau ţineţi dumneavoastră felinarul până când le mut eu?

— Lăsaţi că mă descurc, ’zise tânărul şi, urmându-i indicaţiile, descoperi, spre marea lui surprindere, u: şir de butoiaşe cu cercuri de lemn, fiecare cam cât butucul de la roţile unui car greu. După ce le scoase la iveală, Lizzy îl privi ţintă, de parcă ar fi vrut să ştie ce are de gând să spună.

— Ştiţi ce sunt? Îl întrebă ea, văzându-l că tace.

— Da, butoaie, zise Stockdale pe un ton neutru.

De felul lui, era sătean din inima ţării, născut într-o familie foarte onorabilă şi crescut în ideea de a îmbrăca neapărat sutana; iar priveliştea ce i se dezvăluia acum îi sugera doar noţiunile în sine, fără nimic ’metafizic! 1

— Da, aveţi dreptate, sunt butoaie, îi răspunse ea pe un ton de (candoare perfectă, în cure, totuşi, se simţea şi o undă de ironie.

Deodată Stockdale se uită la ea cu o bruscă presimţire proastă:

— Nu cumva sunt de contrabandă?

— Ba da. Sunt balerci cu rachiu care au plutii aşa, la întâmplare, prin întuneric, dinspre Franţa către Anglia.

Pe vremea aceea, la Nether-Moynton şi prin împrejurimi oamenii zâmbeau întotdeauna auzind de păcatul denumit, în lumea din afară, „comerţ ilicit*; şi localnicii se refereau la aceste butoiaşe cu gin şi rachiu numindu-le „napitt. Aşadar, ignoranţa inocentă a lui Stockdale şi privirea sa alarmată din momentul când a bănuit taina lor tenebroasă i s-au părut lui Lizzy mai întâi ridicole, iar apoi teribil de stânjenitoare pentru impresia bună pe care ar fi vrut să i-o facă tânărului.