I – Ce se poate vedea venind de la Nivelles

Acum un an (în 1861), într-o frumoasă dimineaţă de mai, un drumeţ, cel ce povesteşte întâmplarea de faţă, venea de la Nivelles şi se îndrepta spre La Hulpe. Mergea pe jos. O luase printre două rânduri de copaci, pe o şosea lată, pietruită, care şerpuia pe nişte dealuri înşirate unul după altul, înălţând drumul şi scoborându-l, întocmai ca nişte valuri uriaşe. Trecuse de Lillois şi de Bois Seigneur Isaac. Spre apus se zărea clopotniţa acoperită cu ţiglă din Braine-l’Alleud, care seamănă cu o oală întoarsă. Lăsase în urmă o pădure pe un dâmb, iar la o cotitură de drum lăturalnic, lângă un fel de spânzurătoare putredă, pe care sta scris: Vechea barieră nr. 4, o cârciumă, pe faţada căreia se putea citi: La răscruce de vânturi. Echabeau. Cafenea particulară.

După vreo mie de paşi de la cârciumă, se pomeni în mijlocul unei vâlcele, unde se află o apă care trece pe sub arcul unui podeţ din marginea drumului. Grupul de arbori răzleţi şi foarte verzi, care năpădesc valea pe o parte a drumului, se împrăştie de partea cealaltă prin livezi şi se îndreaptă cu gingăşie şi fără nicio rânduială înspre Braine-l’Alleud.

Acolo, în dreapta, la marginea drumului, se afla un han; o trăsurică pe patru roţi stătea în faţa uşii, în jurul lui un morman de araci pentru hamei, un plug, o movilă de mărăcini uscaţi lângă un gard viu, nişte var care fumega într-o groapă pătrată, o scară în dreptul unui şopron vechi, cu pereţii de nuiele. O fetişcană plivea într-o holdă pe deasupra căreia zbura, adus de vânt, un afiş mare, galben, pesemne al unei reprezentaţii dintr-altă parte, de la vreo serbare câmpenească. Pe după colţul hanului, în dreptul unei bălţi, în care se bălăcea un cârd de raţe, se pierdea în mărăciniş o potecuţă prost pietruită. Drumeţul o luă pe acolo.

După vreo sută de paşi făcuţi pe lângă un zid din veacul al XV-lea, acoperit de o streaşină de olane puse în muchie, ajunse în faţa unei porţi de piatră boltite, aşezate pe o temelie dreaptă, în stilul sever Ludovic al XIV-lea, încadrată de alte două basoreliefuri. O faţadă fără podoabe domina această poartă; un perete perpendicular pe faţadă ajungea aproape până la poartă, făcând cu ea, dintr-odată, un unghi drept. Pe pajiştea dinaintea porţii zăceau trei grape, printre care creşteau de-a valma toate florile de mai. Poarta era închisă. Avea două obloane hodorogite, împodobite cu un ciocan vechi şi ruginit.

Era o zi însorită; prin crengile copacilor trecea un freamăt molcom de primăvară care părea că vine mai degrabă de prin cuiburi decât din văzduh. O păsărică sprintenă, pesemne îndrăgostită, cânta în neştire în vârful unui copac.

Drumeţul se aplecă şi se uită cu băgare de seamă la piatra din stânga, unde văzu, în partea de jos a porţii, o spărtură rotundă, destul de mare, care semăna cu golul unei sfere. În clipa aceea, canaturile se dădură la o parte şi ieşi o ţărancă.

Îl văzu pe călător şi îşi dădu seama la ce se uită.

— O ghiulea franţuzească a făcut asta! zise ea. Şi adăugă: Şi ce vezi colo, mai sus, în poartă, lângă pironul ăla, e gaura făcută de una mai mare. Asta n-a străpuns lemnul.

— Cum îi spune locului ăstuia? întrebă drumeţul.

— Hougomont, spuse ţăranca.

Drumeţul se ridică. Făcu câţiva paşi şi se uită peste gard. În zarea depărtată, printre copaci, zări un fel de colnic şi pe colnicul ăsta ceva care, din depărtare, părea un leu.

Se afla pe câmpul de luptă de la Waterloo.