I – Parvulus[1]

Parisul are un copil şi pădurea o pasăre. Pasărea se cheamă vrabie; copilul se numeşte ştrengar.

Împerecheaţi aceste două noţiuni: una care cuprinde toată văpaia vieţii, cealaltă, toată lumina zorilor; atingeţi aceste scântei, Parisul şi copilăria, şi va ţâşni o mică făptură – Homuncio, ar spune Plaut[2].

Această mică făptură e veselă. Nu mănâncă în fiecare zi, însă, dacă i se năzare, se duce la teatru în fiecare seară. N‑are cămaşă pe el, nici ghete în picioare, nici adăpost. E ca păsările cerului, care nu cunosc nimic din toate acestea. Are între şapte şi treisprezece ani, trăieşte în ceată, bate străzile, locuieşte în aer liber, poartă nişte pantaloni vechi (ai lui taică‑său), care‑i cad peste călcâie, o pălărie veche (a altui tată), care‑i cade peste urechi, şi o singură bretea de şiret galben; aleargă, pândeşte, caută, pierde vremea, trage din lulea, înjură ca un birjar, colindă cârciumile, cunoaşte toţi hoţii, se tutuieşte cu femeile de stradă, vorbeşte graiul apaşilor, cântă cântece deşănţate şi n‑are niciun dram de răutate în inimă. Fiindcă poartă în suflet un mărgăritar – nevinovăţia; şi mărgăritarele nu se topesc în noroi. Cât timp omul e copil, Dumnezeu îl vrea nevinovat.

Dacă ai întreba uriaşul oraş: „Cine‑i acesta?” el ţi‑ar răspunde: „E copilul meu”.

II – Câteva semne particulare

Ştrengarul Parisului este piticul uriaşului.

Să nu exagerăm, acest heruvim al mocirlei are câteodată o cămaşă, dar numai una; are câteodată pantofi, dar fără pingele; are câteodată o locuinţă şi ţine la ea fiindcă o găseşte acolo pe maică‑sa, dar îi place mai mult strada, fiindcă acolo se întâlneşte cu libertatea. Îşi are jocurile lui, răutăţile lui, hrănite de ura împotriva burghezilor; metaforele lui: a fi mort, pe limba lui se zice – să miroşi florile de la rădăcină; meseriile lui: să aducă o birjă când trebuie, să coboare scara trăsurilor, să ia dijmă pentru a trece pe cineva dintr‑o parte a străzii într‑alta când plouă cu găleata, spunând că face pod, să strige proclamaţiile autorităţilor în favoarea poporului francez, să scotocească printre pietrele străzii; are şi moneda lui, făcută din toate bucăţile de aramă, rotunjite, care se găsesc pe drum. Cursul acestor ciudate monezi, care se numesc zdrenţe, e bine supravegheat şi statornic în mica boemă a copiilor.

În fine, îşi are fauna lui, pe care o cercetează cu luare‑aminte prin toate ungherele; boul lui Dumnezeu, păduchele „cap‑de‑mort”, păianjenul de câmp şi „drăcoaica”, o insectă neagră care te ameninţă răsucindu‑şi codiţa înarmată cu două coarne. Îşi are balaurul lui din poveşti, cu solzi pe burtă şi care nu e şopârlă, cu bube pe spinare şi totuşi nu e broască, o lighioană care locuieşte în găurile cuptoarelor de var sau în canalele părăsite, neagră păroasă, cleioasă, târâtoare, când iute, când domoală, şi care nu ţipă, dar te priveşte şi e atât de groaznică, încât nimeni n‑a văzut‑o încă. Dihania asta o numeşte „surdul”. A căuta „surzi” printre pietre este plăcerea cutezătorilor. O altă plăcere este să salţi o piatră de caldarâm şi să găseşti corcolaci. Fiecare colţişor al Parisului e vestit prin descoperirile interesante pe care le poţi face acolo. Se găsesc urechelniţe pe şantierul ursulinelor[3], dai de miriapozi la Panthéon[4], se găsesc mormoloci în şanţurile de pe Câmpul lui Marte[5].

Cât priveşte vorbele de spirit, acest copil le are şi el pe ale lui, întocmai ca Talleyrand. Nu este mai puţin cinic, dar e mai cinstit. E de o veselie nebănuită. Îi zăpăceşte pe negustori cu râsul lui nebun. Gama lui trece cu voioşie de la comedia înaltă la farsă.

Iată o înmormântare. Printre cei care‑l petrec pe mort e şi un medic.

— Ia te uită, strigă ştrengarul, au început doctorii să‑şi ducă operele la groapă!

Un altul, din mulţime, e surprins de un bărbat grav, împodobit cu ochelari şi ceasornic, care se întoarce spre el supărat:

— Derbedeule, te‑am prins! Mi‑ai luat nevasta de mijloc!

— N‑am luat nimic, domnule. Caută‑mă!