PARTEA ÎNTÂI – PE MARE

CARTEA ÎNTÂI – PĂDUREA SAUDRAIE

În ultimele zile ale lunii mai 1793, unul dintre batalioanele pariziene aduse în Bretania de către Santerre cerceta înfricoşata pădure Saudraie din Astillé. Să tot fi fost cel mult vreo trei sute de oameni, deoarece batalionul fusese decimat de încrâncenările războiului. La vremea aceea, în urma luptelor de la Argonne, Jemmapes şi Valmy, din primul batalion parizian, alcătuit cândva din şase sute de voluntari, nu mai rămăseseră decât douăzeci şi şapte de oameni, din cel de-al doilea treizeci şi trei, iar din cel de-al treilea cincizeci şi şapte. Vremuri de lupte legendare.

Batalioanele trimise de la Paris în Vendée însumau nouă sute doisprezece oameni. Fiecare dintre ele era înzestrat cu câte trei guri de foc. Unităţile fuseseră puse pe picioare în cel mai scurt timp. În ziua de 25 aprilie, Gohier fiind ministru de justiţie iar Bouchotte ministru de război; secţia Bon-Conseil propusese să se trimită în Vendée nişte batalioane de voluntari; unul dintre membrii Comunei, Lubin, întocmise raportul; în ziua de 1 mai, Santerre era în măsură să pună în mişcare douăsprezece mii de ostaşi, treizeci de obuziere şi un batalion de tunari. Aceste batalioane, organizate în cel mai scurt timp, s-au dovedit a fi atât de iscusit întocmite, încât slujesc drept model până în ziua de azi; companiile de linie de foc din vremea noastră sunt organizate după sistemul lor; odată cu înfiinţarea acestor batalioane s-a modificat proporţia dintre numărul soldaţilor şi cel al subofiţerilor.

În ziua de 28 aprilie, comuna din Paris dăduse voluntarilor lui Santerre cuvântul de ordine: Nici milă, nici cruţare. La sfârşitul lui mai, dintre cei douăsprezece mii de oameni plecaţi din Paris, opt mii căzuseră în luptă.

Batalionul ce pătrunsese în pădurea Saudraie înainta cu băgare de seamă. Nimeni nu se grăbea. Oamenii erau cu ochii în patru. Soldatul are un ochi la spate a spus Kléber. Mergeau aşa de multă vreme. Cât să fi fost ceasul? În ce răstimp al zilei se aflau oare? Greu de spus, căci de obicei în asemenea hăţişuri sălbatice dăinuie tot timpul zilei un fel de amurg, iar în codrul cu pricina nu e niciodată lumină.

Pădurea Saudraie era un tărâm tragic. În inima acestor bungeturi, războiul civil îşi începuse, încă din luna noiembrie 1792, vărsările sale de sânge; Mousqueton, sângerosul şchiop, ieşise din sânul acestor primejdioase desişuri; crimele săvârşite aici erau atât de numeroase încât ţi se făcea părul măciucă. Nu exista, cred, loc mai fioros. Soldaţii se afundau în pădure cu prudenţă. Pretutindeni era o risipă de flori; jur împrejur se înălţa o împletitură de înfiorate rămurişuri ce lăsa să se răspândească boarea răcoroasă şi desfătătoare a frunzelor; întunecimea verde era străpunsă pe alocuri de razele soarelui; pe jos, săbiuţa, stânjenelul de baltă, narcisele de câmp, sânziana, a cărei floricică măruntă vesteşte vremea frumoasă, brânduşa de primăvară smălţau şi întreţeseau cu fireturi covorul adânc de verdeaţă în care mişunau tot soiul de muşchi, începând cu cel în formă de omidă şi sfârşind cu cel ce seamănă cu o stea. Ostaşii înaintau pas cu pas, pe tăcute, îndepărtând încetişor mărăcinişurile. Deasupra baionetelor, păsările ciripeau.

Pădurea Saudraie este una din acele sihle în care odinioară, în vremuri paşnice, se făcea pârpără, adică vânătoare nocturnă de păsări; în locul păsăretului acum erau vânaţi oamenii.

Bungetul era format numai din mesteceni, fagi şi stegari; pământul era neted; muşchiul şi iarba deasă înăbuşeau zgomotul paşilor omeneşti; nicio potecă, nicăieri, sau doar câte un firicel de cărare ce se curma numaidecât; tufani de ilex, porumbari, ferigi, hăţişuri de osul-iepurelui, mărăcinişuri înalte; nu era chip să vezi un om la zece paşi.

În răstimpuri se iţea printre tufişuri câte un bâtlan sau câte o găinuşă-de-baltă, vădind vecinătatea mlaştinilor.

Ostaşii mărşăluiau. Mergeau la voia întâmplării, cu inima strânsă, temându-se să nu dea tocmai peste ceea ce căutau.

Când şi când întâlneau în cale urme de tabere, locuri pârjolite, ierburi călcate în picioare, cruci închipuite din două beţe, crengi însângerate. Ici clocotise ciorba, dincoace se slujise liturghia, iar mai încolo fuseseră pansaţi răniţii. Dar cei ce trecuseră prin partea locului îşi luaseră tălpăşiţa. Unde puteau fi acum? Departe de tot, probabil. Sau poate ascunşi undeva în preajmă, cu flinta în mână. Pădurea părea pustie. Batalionul înainta cu şi mai multă fereală. Singurătate, deci atenţiune. Nu se vedea ţipenie de om; un motiv mai mult să se teamă c-ar putea fi cineva. Era vorba doar de o pădure rău famată.

Oricând se puteau aştepta să cadă într-o capcană.

Treizeci de grenadieri, trimişi în chip de cercetaşi sub comanda unui sergent, mergeau înainte, la o distanţă destul de mare de grosul trupei. Vivandiera batalionului plecase împreună cu ei. Vivandierele[1] sunt oricând gata să însoţească avangărzile. Îşi pun viaţa în primejdie, ce-i drept, dar cel puţin mai au câte ceva de văzut. Curiozitatea este una din formele sub care se manifestă bravura femeilor.

Deodată, soldaţii micului detaşament avură acea tresărire ce-i încearcă îndeobşte pe vânători în clipa când ajung la un pas de bârlogul fiarei. Se auzise un freamăt în adâncul unui desiş şi parcă se zărise mişcând ceva printre frunze. Soldaţii îşi făcură semne.

Ofiţerii n-au nevoie, de obicei, să se amestece în misiunea încredinţată cercetaşilor care trebuie să pândească şi în acelaşi timp să cerceteze cu atenţie locurile; ceea ce trebuie făcut se îndeplineşte de la sine.

În mai puţin de un minut punctul în care se simţise mişcarea fu încercuit; strânse roată, flintele îl împresurau gata să tragă; miezul întunecat al desişului fu luat la ochi din toate părţile deodată şi ostaşii, cu degetul pe trăgaci şi privirea aţintită asupra locului îndoielnic, nu mai aşteptau decât comanda sergentului ca să-i împroaşte cu plumbi.

Între timp însă vivandiera se încumetase să arunce o privire printre mărăcinişuri şi în momentul în care sergentul se pregătea să ordone: Foc! femeia strigă:

— Staţi!

Apoi întorcându-se spre soldaţi:

— Nu trageţi, camarazi!

Şi se năpusti în hăţiş. Ceilalţi o urmară.

Într-adevăr se afla cineva acolo.

În inima bungetului, la marginea unuia din acele mici luminişuri rotunde pe care le croiesc în pădure cuptoarele de mangal arzând rădăcinile copacilor, într-un fel de firidă în rămuriş, căptuşită cu frunze şi deschisă ca un alcov, o femeie şedea pe covorul de muşchi, ţinând la sân un prunc care sugea şi pe genunchi capetele blonde a doi copilaşi adormiţi.

Asta era capcana.

— Ce cauţi aici dumneata? strigă vivandiera.

Femeia înălţă capul.

Vivandiera adăugă furioasă:

— Ce stai acolo? Ai căpiat?

Pe urmă:

— N-a lipsit mult şi te-ar fi curăţat!

Apoi, către soldaţi:

— E o femeie, îi înştiinţă ea.

— Ce naiba, parcă noi nu vedem! spuse un grenadier.

— Auzi colo, să vii în pădure ca să te facă zob! Cui poate să-i treacă asemenea nerozie prin cap? continuă vivandiera.

Uimită, speriată, împietrită, femeia privea ca prin vis puştile, săbiile, baionetele, chipurile fioroase din jurul ei.

Cei doi copii se treziră şi începură a scânci.

— Mi-e foame! spuse unul.

— Mi-e frică, zise celălalt.

Pruncul sugea mai departe.

— Tu eşti cel mai cuminte, îl lăudă vivandiera.

Mama amuţise de groază.

— Nu-ţi fie teamă, îi strigă sergentul, suntem batalionul Boneta-Roşie.