I. URSUS

I

Ursus şi Homo erau legaţi printr-o strânsă prietenie. Ursus era un om, Homo un lup. Firile lor se potriviseră. Omul fusese cel care îi dăduse nume lupului. Pesemne că tot el îşi alesese şi pentru sine un nume; găsind că Ursus i se nimereşte lui, găsise Homo nimerit pentru fiară. Însoţirea asta a omului şi a lupului îşi scotea pâinea din bâlciuri, din hramurile parohiilor, din colţurile uliţelor unde e gloată mare de trecători, şi din nevoia pe care o încearcă pretutindeni oamenii să asculte braşoave şi să cumpere leacurile şarlatanilor. Lupul, supus şi binevoitor la poruncă, plăcea mulţimii. Domesticirile sunt lucruri plăcute la vedere. Suprema noastră mulţumire e să ni se perinde pe dinaintea ochilor toate soiurile de domesticiri. Din pricina asta se strânge atâta mulţime de oameni în calea alaiurilor regale.

Ursus şi Homo umblau din răspântie în răspântie, din pieţele Aberystwythului în pieţele Jedburghului, din ţară în ţară, din comitat în comitat, din oraş în oraş. Când se sfârşea un târg, treceau la altul. Ursus locuia într-o prăpădită de baracă pe roţi pe care Homo, îndeajuns de civilizat, o târa ziua şi o păzea noaptea. Pe uliţele mai greu de străbătut, când trebuia să urce în deal, când întâlneau în cale prea multe dâre de roţi şi prea mult glod, omul îşi petrecea chinga hamului pe după gât şi trăgea frăţeşte, umăr la umăr cu lupul. Îmbătrâniseră astfel împreună. Nopţile şi le petreceau pe unde nimereau, prin vreo paragină, prin vreo poiană, la vreo răspântie de drumuri, la gura cătunelor, la porţile oraşelor, prin hale, prin vreo alee umbrită de ulmi, la marginea parcurilor, prin maidanele din preajma bisericilor. Când droaga lor poposea în vreun bâlci, când cumetrele dădeau fuga să caşte gura, când curioşii se îngrămădeau în jurul lor, Ursus vorbea într-una gesticulând cu emfază, Homo aproba. Homo, cu un taler de lemn în bot, făcea politicos cheta. Îşi scoteau pâinea. Lupul ştia carte, omul de asemenea. Lupul fusese dresat de om sau se învăţase singur să facă felurite drăgălăşenii de lup, care le aduceau mai mulţi bani.

„Mai cu seamă fii atent să nu degenerezi în om” – îi spunea prietenul lui.

Lupul nu muşca niciodată, omul muşca numai uneori. Cel puţin Ursus avea pretenţia că muşcă. Ursus era mizantrop, şi, ca să-şi vădească şi mai mult mizantropia, se făcuse măscărici de bâlci. Nici vorbă, asta îi dădea şi putinţa să trăiască, stomacul avându-şi cerinţele lui. În plus, măscăriciul acesta mizantrop, fie ca să se complice, fie ca să se completeze, era vraci. Vraci nu înseamnă însă mare lucru. Ursus era ventriloc. Putea fi văzut vorbind fără să mişte buzele. Copia de minune accentul şi felul de a rosti cuvintele al primului venit; imita într-atât de bine vocile, încât ai fi putut jura că-i auzi vorbind chiar pe cei imitaţi. Ştia, de unul singur, să redea zarva unei mulţimi, fapt care îi dădea dreptul la titlul de engastrimyth. Şi el îşi lua acest drept. Reproducea sunetele mai multor soiuri de păsări, călătoare, ca şi el; şi izbutea ca, uneori, să te facă să auzi, după cum îi era voia, fie o piaţă plină de larmă ameţitoare, fie o păşune plină de mugete animalice. Ursus era ager la minte, curios şi înclinat spre explicaţiile neobişnuite, cărora noi le spunem basme. El părea să creadă cu tot dinadinsul în ele. Neobrăzarea aceasta făcea parte din şireteniile lui răutăcioase. Se uita în palma cutăruia, deschidea o carte la întâmplare, şi trăgea concluzii, prezicea viitorul, învăţa că e primejdie mare dacă întâlneşti o iapă neagră, dar că e şi mai mare primejdie dacă te-auzi, în clipa când porneşti la drum lung, strigat de vreunul care nu ştie încotro te duci. Se intitula „neguţător de superstiţii”. Spunea: „Între arhiepiscopul de Canterbury şi mine există o deosebire: eu mărturisesc ce sunt”. Şi a tot spus aşa până când arhiepiscopul, pe drept cuvânt indignat, l-a chemat la el într-o bună zi; dar Ursus, dibaci, l-a dezarmat pe sfinţia sa recitându-i o predică de el, de Ursus, pentru ziua de Crăciun, pe care arhiepiscopul, încântat, a învăţat-o pe dinafară, a rostit-o în biserică şi a publicat-o, ca şi cum ar fi făcut-o el, arhiepiscopul. În schimb, i-a dăruit iertarea.

Ursus avea o retortă şi un vas de alchimist. Vindea leacuri universale. Se povestea despre el că, pe vremuri, fusese închis oleacă la Bedlam; i se făcuse cinstea de a fi luat drept smintit, dar îi dăduseră drumul observând că nu e decât poet. Pesemne că povestea asta nu era adevărată; doar avem toţi de îndurat de pe urma unor asemenea născociri.

Adevărul e că Ursus făcea caz de ştiinţa lui, avea gusturi alese şi era un încercat poet latin. Atâta ştiinţă nu putea să ducă decât la foame. Şcoala din Salerno zice: „Mănâncă puţin şi des”. Ursus mânca puţin şi rar; astfel, pe jumătate se supunea preceptului, pe jumătate nu; dar vinovat era publicul care nu se grămădea totdeauna şi nu târguia prea des. Ursus spunea: „Scuiparea unei cugetări te uşurează. Lupul îşi uşurează inima prin urlet, oaia prin lână, pădurea prin pitulice, femeia prin dragoste, iar filozoful prin maxime”. La nevoie, Ursus făcea comedioare pe care mai că le juca; asta îl ajuta să vândă leacurile. Aşa, printre alte opere, compusese şi una eroică, în cinstea cavalerului Hugh Middleton care, în 1608, adusese o gârlă la Londra. Gârlă aceasta stătea liniştită în comitatul Hertford, la şaizeci de mile de Londra; cavalerul de Middleton veni şi o luă; aduse o ceată de şase sute de oameni înarmaţi cu lopeţi şi cazmale, începu să scormonească pământul, scobind ici, muşuroind dincolo, uneori până la douăzeci de picioare înălţime, alteori până la treizeci de picioare adâncime, clădi ţevăraie de lemn în aer şi, ici-colo, vreo opt sute de poduri, din piatră, din cărămidă, din bârne; iar într-o bună dimineaţă, gârla intră în Londra, care ducea lipsă de apă. Ursus făcu din toate aceste amănunte vulgare o frumoasă convorbire poetico-pastorală între fluviul Tamisa şi gârla Serpentine; fluviul poftea gârla să vină la el, şi-i oferea patul, spunându-i: „Sunt prea bătrân ca să mai plac femeilor, dar sunt destul de bogat ca să le plătesc”. Un mod iscusit şi galant de-a arăta că sir Hugh Middleton făcuse toate lucrările pe cheltuiala lui.

Ursus era vrednic de admiraţie în convorbirile cu sine însuşi. Neiubitor de oameni şi totodată vorbăreţ, prin firea lui, având dorinţa să nu vadă pe nimeni şi nevoia să-i vorbească cuiva, el o scotea la capăt vorbind cu sine însuşi. Se întreba şi îşi răspundea; se înălţa în slăvi şi se ocăra. Din stradă, îl auzeai vorbind singur, în baracă. Trecătorii, care îşi au felul lor de a-i preţui pe oamenii inteligenţi, spuneau: „E un idiot”. El se ocăra uneori, după cum am spus, dar avea, de asemenea, ore când îşi făcea dreptate. Într-o zi, pe când îşi adresa sieşi una din aceste scurte cuvântări, fu auzit strigând: „Am studiat vegetalul în toate tainele lui, în tulpină, în mugure, în sepală, în petală, în stamină, în carpelă, în ovulă, în sporange. Am adâncit cromatia şi osmoza, adică formarea culorii şi a mirosului.” Fără doar şi poate că în certificatul acesta pe care Ursus i-l dădea lui Ursus se afla o oarecare înfumurare neroadă, dar numai cel ce n-a adâncit cromatia şi osmoza să arunce prima piatră…

Din fericire, Ursus nu călcase niciodată prin Ţările de jos. Acolo, fără îndoială că l-ar fi cântărit ca să afle dacă are greutatea normală peste care sau sub care un om e vrăjitor. În Olanda, greutatea aceasta era fixată cu înţelepciune, prin lege. Nimic mai simplu şi mai ingenios. Era o probă. Te puneau într-o balanţă, şi adevărul izbucnea de cum rupeai echilibrul; dacă ai fi fost prea greu, te spânzurau; dacă ai fi fost prea uşor, te ardeau. Şi astăzi mai poate fi văzută, la Oudewater, balanţa de cântărit vrăjitorii, dar ea foloseşte acum pentru cântărit brânzeturile, într-atât a degenerat religia! Nici vorbă, Ursus ar fi avut de furcă cu balanţa asta. În călătoriile lui, el s-a ferit de Olanda, şi bine a făcut. Altminteri, credem că n-a ieşit niciodată din hotarele Marii Britanii.

Oricum, fiind prea sărac şi prea aspru din fire, şi făcând cunoştinţă cu Homo într-o pădure, îi venise gustul vieţii rătăcitoare. Luase lupul pe cheltuiala lui şi pornise cu el, pe drumuri, trăind în aer liber o viaţă la întâmplare. Era socotit bun vraci şi bun saltimbanc; şi, se înţelege, trecea şi drept vrăjitor; puţin, nu mult; căci, pe vremea aceea, era dăunător să fii socotit prieten cu diavolul. La drept vorbind, Ursus, din patimă pentru leacuri şi din dragoste pentru plante, îşi primejduia viaţa, dat fiindcă se duceau adeseori să culeagă buruieni de prin desişurile mohorâte, pe unde cresc buruienile lui Lucifer… Altminteri, Ursus, deşi om cu înfăţişare şi fire ciudată, era prea cumsecade ca să atragă sau să alunge grindina, să facă să apară năluci, să ucidă un om prin chinul dansului până la istovire, să işte visuri luminoase sau triste şi pâine de spaimă, să facă să se nască cocoşi cu patru aripi; asemenea răutăţi îi erau străine. Şi n-ar fi fost în stare să săvârşească anumite mârşăvii, de pildă, vorbitul limbilor germanice, ebraice sau eline, fără să le înveţe, ceea ce e semn de josnică ticăloşie sau de boală firească, pricinuită de vreo vătămare lăuntrică. Ursus vorbea limba latină fiindcă o ştia. Iar siriana nu şi-ar fi îngăduit s-o vorbească, dat fiind că n-o cunoştea…

În general, pe Ursus nu-l sâcâia poliţia. Droaga lui era destul de lungă şi destul de largă ca să se poată culca în ea pe o ladă în care i se aflau catrafusele, destul de sărăcăcioase. Ursus era şi proprietarul unui felinar, al mai multor peruci şi al câtorva lucruri agăţate în cuie, printre care şi nişte instrumente muzicale. Mai avea, printre altele, şi o blană de urs cu care se înveşmânta în zilele de spectacol deosebit; asta numea el a se costuma. Atunci spunea: „Am două piei: iat-o pe cea adevărată”. Şi arăta blana de urs. Baraca pe roţi era a lui şi a lupului. În afară de ea, de retorta pentru alchimie şi de lup, Ursus mai avea un flaut şi un soi de violă, din care cânta destul de plăcut. Elixirurile şi le prepara singur. Din talentele lui izbutea uneori să-şi scoată bani pentru masa de seară. În tavanul chiţimiei lui se afla o gaură prin care trecea burlanul unei sobe de tuci, învecinată cu lada atât cât să-i pârlească lemnul. Soba avea două despărţituri; într-una din ele Ursus făcea alchimie, iar în cealaltă îşi fierbea cartofii. Noaptea, lupul dormea sub droagă, legat prieteneşte. Homo avea părul negru, iar Ursus părul sur; Ursus avea cincizeci de ani, dacă nu cumva şaizeci, împăcarea lui cu soarta omenească mergea până acolo încât mânca, după cum fusese văzut, până şi cartofi, gunoi care pe atunci constituia doar hrana porcilor şi a ocnaşilor. El îi mânca, indignat şi resemnat. Ursus nu era mătăhălos, ci lung, încovoiat şi melancolic. Natura îl făcuse să fie trist. Îi venea greu să zâmbească şi-i fusese totdeauna cu neputinţă să plângă. Îi lipsea mângâierea asta, lacrimile, ca şi leacul neîndestulător al veseliei. Un bătrân e o ruină gânditoare; Ursus era o astfel de ruină. Limbut ca un şarlatan, slab şi uscat ca un profet, gata să explodeze ca o mină încărcată, aşa era Ursus. În tinereţea lui fusese filozof la un lord.

Toate acestea se petreceau acum una sută optzeci de ani.

Dar nu mult.