Capitolul  I

Condamnat la moarte!

Iată cinci săptămâni de când trăiesc cu acest gând, mereu singur, veşnic înfricoşat şi încovoiat sub greutatea lui!

Adineauri – căci mi se pare că au trecut ani, nu săptămâni – eram un om ca şi ceilalţi. Fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipă, mă preocupa un gând. Spiritul meu tânăr şi bogat era plin de fantezii; se bucura, desfăşurându-şi-le unele după altele, neîncetat şi fără ordine, brodând cu nesfârşite arabescuri, aspra şi străvezia pânză a vieţii. Fete tinere, măreţe veşminte episcopale, bătălii câştigate, teatre cu zgomot şi lumină şi apoi fecioare tinere şi plimbări întunecoase în noapte pe sub braţele castanilor. Era mereu sărbătoare în închipuirea mea. Puteam să gândesc la ce voiam. Eram liber…

Acum m-au închis. Trupul meu zace într-o temniţă. Mintea mi-e aţintită spre un gând. Un gând groaznic, crunt, necruţător!

Nu mi-a rămas decât un gând, decât o convingere, decât o siguranţă: sunt condamnat la moarte!

Orice aş face, acest gând stăruie ca o nălucă de plumb lângă mine, singură şi triumfătoare, alungându-mi orice bucurie, stând faţă în faţă cu mine, nenorocitul, zgâlţâindu-mă cu mâini de gheaţă, când vreau să întorc capul, sau să închid ochii.

Se strecoară sub toate formele, când mintea ar vrea să scape de el. Se amestecă, la fel, unui refren îngrozitor, în orice cuvânt ce mi se spune. Se apropie odată cu mine de zăbrelele hidoase ale temniţei. Mă urmăreşte când sunt treaz, îmi spionează somnul chinuit, şi-mi reapare în vis sub forma unui cuţit.

Tresar din somn, urmărit de el şi-mi spun:

— Ah! Acesta nu-i decât un vis!

Ei bine! înainte chiar ca ochii-mi osteniţi să fi reuşit să se întredeschidă, pentru ca să vadă acest gând necruţător însemnat în groaznica realitate care mă înconjoară, pe lespedea umedă a celulei, în razele slabe ale lămpii de noapte, în pânză ordinară a hainelor mele, pe chipul posac al soldatului de pază, a cărui sabie străluceşte printre gratii şi parcă un glas mi-a şi murmurat la ureche:

— Condamnat la moarte!

Capitolul  II

Era într-o dimineaţă însorită de august!

Se împliniseră trei zile de când începuse procesul meu. Trei zile de când numele şi crima mea adunau în fiecare dimineaţă o mulţime de spectatori care se năpusteau pe băncile sălii de judecată, ca nişte corbi în jurul unui hoit. Trei zile de când toată această fantasmagorie de judecători, martori, avocaţi, procurori, trecea şi iar trecea pe dinaintea mea, când caraghioasă, când cruntă, dar totdeauna mohorâtă şi fatală. În primele două nopţi de nelinişte şi de groază n-am putut să dorm. A treia zi am adormit de mâhnire şi osteneală. La miezul nopţii lăsasem pe juraţi deliberând. M-au readus pe paiele din celulă şi am căzut într-un somn adânc, într-un somn de uitare. Primele ceasuri de odihnă după multe zile de zbucium…

Eram încă cufundat în acest somn adânc, când au venit să mă trezească. De data aceasta n-au fost de-ajuns numai pasul greoi şi bocancii ghintuiţi ai temnicerului, zăngănitul legăturii de chei şi scârţâitul răguşit al zăvoarelor, pentru ca să mă scoată din amorţeală. A trebuit să-mi ajungă în urechi glasul lui aspru, iar mâna-i puternică să mă apuce de braţ, strigând:

— „Scoală-te!”

Am deschis ochii şi m-am ridicat înspăimântat. În aceeaşi clipă, prin fereastra strâmtă şi înaltă a celulei, am zărit pe tavanul săliţei de-alături un reflex galben. Ochii deprinşi cu întunericul din închisori, pot să recunoască soarele. Iubesc soarele.

— E vreme frumoasă! spusei temnicerului.

El stătu câteva clipe fără să-mi răspundă, ca şi cum ar fi chibzuit dacă merit un cuvânt; apoi cu oarecare greutate, mormăi.

— Se poate.

Am rămas nemişcat, cu mintea pe jumătate amorţită, zâmbind, cu ochii fixaţi spre acea scânteiere aurită care lumina tavanul.

— Iată o zi frumoasă! repetai.

— Da! îmi răspunse omul. Eşti aşteptat.

Aceste cuvinte, ca firul care curmă zborul insectei, mă readuseră numaidecât la realitate.

Am revăzut deodată, ca la lumina unui fulger, întunecata sală de şedinţe a Curţii cu juraţi, masa judecătorilor încărcată cu zdrenţe însângerate, cele trei rânduri de martori cu feţe stupide, pe cei doi jandarmi, la cele două capete ale băncii, robele negre mişcându-se, capetele mulţimii fremătând în fund, în umbră şi pe cei doisprezece juraţi care vegheaseră (în timp ce eu dormisem) oprindu-şi privirea asupra mea.

M-am sculat. Îmi clănţăneau dinţii, îmi tremurau mâinile şi nu ştiam unde să-mi găsesc îmbrăcămintea. Picioarele nu mă mai ţineau. La primul pas, m-am împiedicat ca un hamal prea împovărat. Totuşi, urmai pe temnicer.

Cei doi jandarmi mă aşteptau în pragul celulei. Mi-au pus cătuşele, care aveau câte o broască complicată. Şi au închis-o cu grijă. Stăteam nemişcat: puneau o maşinărie, deasupra altei maşinării.

Trecurăm printr-o curte interioară. Aerul curat al dimineţii mă învioră. Ridicai capul. Cerul era albastru şi razele calde ale soarelui, frânte peste coşuri înalte, descriau unghiuri mari de lumină pe vârful zidurilor înalte şi posomorâte ale închisorii. Era într-adevăr frumos.

Am suit o scară în spirală. Străbăturăm un coridor, apoi altul. Se deschise o uşă prin care răbufni o adiere caldă. Intrai. Ivindu-mă, se auzi un zgomot de arme şi voci. Băncile trosniră mişcându-se. Străbătui sala lungă prin mulţimea de oameni înconjurată de soldaţi şi mi se părea că sunt centrul de care spânzură firele care luminau aceste feţe uimite şi atente.

În acea clipă, îmi dădui seama că sunt fără cătuşe, dar n-am putut să-mi amintesc nici unde şi nici când mi le-au scos.

Se făcu linişte adâncă. Ajunsesem la locul meu. Gălăgia încetând în mulţime, gândurile mi se limpeziră. Am înţeles deodată ceea ce întrezărisem până atunci: că sosise momentul hotărâtor şi că mă aduseră acolo să-mi aud sentinţa.

Nu ştiu cine ar putea să-mi lămurească felul în care mi-a venit gândul fără să-mi pricinuiască groază.

Ferestrele erau deschise. Aerul şi zgomotul oraşului pătrundeau desluşit de afară. Sala era luminată ca pentru o nuntă. Razele soarelui schiţau ici şi colo forma luminoasă a ferestrelor, când lungită pe pardoseală, când desfăşurată pe mese, când frântă în unghiul zidurilor. Din romburile strălucitoare ale ferestrelor fiecare rază desena în aer o mare prismă de praf de aur.

Judecătorii, în fundul sălii, păreau mulţumiţi. Fireşte se bucurau că se apropie sfârşitul. Faţa preşedintelui, luminată de reflexul unui geam, avea ceva liniştit şi blând. Un tânăr substitut vorbea vesel cu o doamnă frumoasă cu pălărie roz căreia, prin favoare, i se dăduse un loc în spatele lui.

Numai juraţii păreau istoviţi de osteneală. Unii căscau chiar, înfăţişarea nu-i arăta că ei trebuie să dea o sentinţă de condamnare la moarte. Pe figurile acestor târgoveţi cumsecade nu se vedea decât o mare dorinţă de a dormi.

În faţa mea era o fereastră larg deschisă. Auzeam cum râd pe chei vânzătoarele de flori.

Pe marginea ferestrei, o floare frumoasă, galbenă, scăldată de o rază de soare, se juca cu vântul într-o crăpătură a pietrei.

Cum ar fi putut să se nască un gând sinistru în mijlocul atâtor senzaţii duioase? Năpădit de aer şi soare, n-am putinţă să mă gândesc la altceva decât la libertate. Nădejdea străluci în mine, precum ziua strălucea în jurul meu şi, încrezător, am aşteptat sentinţa ca şi cum ai aştepta izbăvirea şi viaţa.

Între timp veni şi avocatul meu. Era aşteptat. Mâncase bine şi cu poftă. Se aşeză la locul lui şi întorcându-se spre mine, zâmbi.