În vreme ce se continua tipărirea reveriilor lui Chrys- tal Croftangry, s-a observat că dacă în ultimii ani presa dăduse la iveală diferite lucrări despre neamurile gaelice din Scoţia, totuşi nu se făcuse încă nicio încercare de descriere a moravurilor acelor neamuri, aşa cum putem presupune că ar fi existat în vremea când Statute-Book-ui, ca şi însemnările cronicarilor, încep să prezinte dovezi vădite despre greutăţile în care se afla tronul când trufaşa casă a lui Douglas era atotputernică pe graniţele din sud, iar Nordul era răvăşit atât de sălbăticia, încă neîmblânzită, a neamurilor muntenilor, cât şi de pretenţiile îndrăzneţe ale şefilor celor mai îndepărtate clanuri.

Faptul destul de autentic că două clanuri puternice au delegat fiecare din ele câte treizeci de luptători ca să pună capăt, cu ajutorul armelor, unei vechi duşmănii, în prezenţa regelui Robert al lll-lea, a fratelui său ducele de Albany şi a întregii curţi a Scoţiei, întrunită la Pertli, în anul de graţie 1396, pare să dovedească atât durata duşmăniilor acelor popoare din munţi, cât şi slăbiciunea de care dă dovadă stăpânirea; de aceea a fost ales acest moment ca punct nodal al principalelor episoade ale unei povestiri imaginare. Caracterul lui Robert, ambiţia fra- ţelui şi purtările destrăbălate ale fiului său, par să ofere posibilitatea unui contrast interesant, iar soarta tragică a moştenitorului coroanei, cu consecinţele ei imediate, în- tregeşte tabloul unei epoci de cruzime şi desfrâu.

Două din împrejurările petrecute pe acel câmp închis de pe insuliţa din Perth şi anume fuga unuia din luptă- tori şi nesăbuitul eroism al cetăţeanului care s-a oferit de bună voie să-l înlocuiască pe fugar în acea luptă pe viaţă şi pe moarte numai pentru o mică sumă de bani, au suge- rât ideea personajelor imaginare în jurul cărora se des- făşoară cea mai mare parte a acţiunii romanului. Celtul fugar nu ar fi prezentat niciun interes dacă romanul său ar fi fost acoperit cu mantia ridicolului; dar autorul s-a gândit că ar atrage mai mult atenţia dacă ar izbuti să obţină pentru el o fărâmă din acea simpatie care nu este lipsită cu totul de stimă. Miss Baillie a zugrăvit un fricos care, fiind, laş din fire, găseşte curajul să se poarte ca un erou sub puternicul imbold al iubirii filiale. S-ar părea că un ins slab de înger, însufleţit însă de simţământul onoarei şi de gelozia, care îl ridică până la înălţimea unei anumite situaţii şi apoi îl fac să cadă brusc, într-un chip demn de milă, nu este de neconceput.

Discuţia asupra clanurilor care au participat în realitate la încăierarea sălbatică de la Inch s-a înteţit de când cu publicarea romanului Frumoasa din Perth şi a fost tratată îndeosebi, cu destule amănunte, de către Robert

Mackay de Thurso în curioasa lui Istorie despre casa şi clanul Mackay. Fără a pretinde să spunem că partea afir- mativă a problemei ar fi fost lămurită, pare sigur că acest scriitor a reuşit să dovedească faptul că onorabilii stră- moşi din care se trage nu au luat parte în niciun fel la această acţiune. Neamul Macka-y-lor se stabilise pe atunci în partea de nord a insulei, unde a continuat să se afle şi după aceea, iar şeful lor era în secolul acela un personaj prea important pentru ca numele lui să fi fost trecut cu vederea în relaţiile contemporană. El a venit odată cu

4 000 de oameni din clanul lui să lupte sub stindardul regal, împotriva lordului din Insule. Părerea acestui isto- ric este că numitul clan Quhele din Wyntoun era format din Cameroni, care par să fi fost pe vremea aceea numiţi adesea Mac Ewans şi să nu fi purtat decât mult mai recent numele de C-ameron. Adică Wrynose (pată), nume datorat fără îndoială unui mic defect de pe faţa vreunuia dintre eroicii şefi din neamul Lochiel. Douglas este de acord cv, acest fel de a vedea, în lucrarea sa Baronage, unde vorbeşte adesea despre cruntele duşmănii care învrăjbeau clanurile

Chattan şi Kay, şi îl identifică pe acesta din urmă, făcând legătură cu evenimentele de la 1396, cu Cameronii. Este poate cu neputinţă să se lămurească în întregime această neînţelegere, puţin interesantă prin ea însăşi, cel puţin pentru cititorii de dincoace de Invemess; numele lor, aşa cum le-am citit în Wyntoun, sunt Clanwheyl şi Clachinya;

se prea poate că acesta din urmă să nu fie corect tran- scris. Mai găsim Clanquhele şi Clankay în Scoti-Chronicon.

Hector Boece scrie Clanchattan şi Clankay; Leslie i-a urmat exemplul; în vreme ce Buchanan, fer induse să-şi desfigureze paginile cu asemenea nume gaelice, îi pome- neşte pur şi simplu ca două triburi puternice care locuiesc ţinutul sălbatic aflat dincolo de Grampiani. Care saxon ar putea face lumină într-un asemenea labirint? Numele de Clanwheyll mai apare încă în 1594 într-un act al lui James al Vl-lea. Nu s-ar putea, la urma urmelor, să fie o simplă denaturare a clanului Lochiel?