„Să scoţi o pîine din băiţuit şi călfătat

Sau din trăsnăile venite unora în zbor

Asta e bună meserie, – adevărat,

Pentru un vrednic cerşetor.”

(Cîntec din străbuni)[1]

Puţini au avut cunoştinţă de aceste istorisiri la vremea cînd le aşterneam pe hîrtie şi pe semne că soarta lor e să rămînă neştiute, neavînd nici eu dorinţa să le încredinţez tiparniţei cît voi trăi. Şi chiar de s-ar întîmpla una ca asta, nu cat la cinstea de a fi însemnat în ochii tuturor, adică digito monstrarier[2]. Mărturisesc însă că, dacă mi-aş îngădui asemenea visuri deşarte, mai tare mi-ar plăcea să rămîn ascuns în spatele perdelei, precum iscusitul mînuitor al lui Punch şi al soaţei sale Joan, bucurîndu-mă doar de uimi­rea şi presupunerile iscoditoare ale privitorilor. Poate nu­mai aşa aş putea auzi cum mîzgălelile lui Peter Pattieson cel neştiut de nimeni sînt preţuite de cei înţelepţi şi îndră­gite de cei cu simţire, fermecîndu-i pe tineri şi atrăgîndu-i pînă şi pe cei mai în vîrstă, în vreme ce criticii s-ar trudi să le urmeze izvorul doar-doar or ajunge la cine ştie ce cărtu­rar de seamă, iar felurimi de grupuri şi grupuleţe de prin saloane şi-ar umple golurile conversaţiei tot întrebînd cum şi cine şi cînd a putut scorni asemenea istorii. Nu cred însă că-mi va fi dată o atît de mare bucurie cît trăiesc, iar mai departe decît atît, zău că nu îngădui deşertăciunii mele s-o ia razna.

Prea m-am deprins cu tabieturile şi prea nu-s lustruit într-ale lumii ca să rîvnesc, ori să ţintesc spre măririle de care se bucură azi confraţii mei întru ale scrisului. Să vă spun drept, chiar dacă preţ de-o iarnă aş fi socotit vrednic să mă preumblu „prin soţietatea din capitală” ca un „lion” preţuirea mea faţă de subsemnatul n-ar creşte nici atîtica. N-aş putea să sar în picioare, să mă răsucesc ca un titirez să-mi arăt graţiile, coama scărmănată, coada pieptănată, „răcnind pasămite ca o privighetoare” şi aşezîndu-mă la loc ca o vită binecrescută scoasă la tîrg şi toate astea pentru o biată ceaşcă de cafea şi o feliuţă de pîine cu unt, subţire cît să te uiţi prin ea.

Nu mă văd picîndu-mi bine la stomac lipicioasele lingu­şiri cu care cucoana îşi răsfaţă de obicei monştrii sacri în astfel de ocazii aşa cum îşi îndoapă papagalii cu zaharicale ca să facă frumos la musafiri. Nu, nu sînt cîtuşi de puţin ispitit „să-mi dau drumul” pentru aceste semne de mărire, ci, mai degrabă, voi să rămîn asemenea lui Samson – dacă asta-mi este de ales – toată viaţa măcinînd la moară ca să‑mi cîştig pîinea decît să mă zbengui în faţa domnilor şi cucoanelor filistine. Nu că aş avea ceva – adevărat sau pre­făcut – împotriva aristocraţilor acelor locuri. Doar că ei îşi au locul lor şi eu pe al meu, şi cum spune povestea cu mă­ciuca şi cu carul cu oale, nu se poate să ne încontrăm fără ca eu să am de tras ponoasele oricum ai lua-o.

Poate însă paginile pe care le scriu acum să aibă vreo altă soartă. Acestea pot fi deschise şi lăsate de o parte după bunăvoia fiecăruia; oamenii de seamă îşi pot petrece vre­mea răsfoindu-le fără a trezi speranţe zadarnice sau arun­cîndu-le în scîrbă mare, fără ca nimeni să ştie şi să sufere. Şi Doamne, ce rar se întîmplă ca cei pomeniţi mai sus să ceară sfatul celor ce au lucrat spre desfătarea lor fără a face ori una ori alta!

Cu blîndeţe-n suflet şi înţeleaptă simţire, asemeni lui Ovidiu care o spune într-un vers ca să şi-o ia înapoi în celălalt, pot deci să adresez aceste file de manuscris:

„Parve, nec invideo, sine mc, liber, ibis in urbem”[3].

Departe de mine e şi regretul ilustrului surghiunit care nu-şi putea întovărăşi volumul în călătoria sa spre cetatea literelor, a desfătărilor şi luxului. Chiar dacă n-ar fi şi alte sute de exemple, soarta bietului meu prieten şi tovarăş de şcoală Dick Tinto, mi-ar ajunge drept pildă că nu e bine să cauţi fericirea în măririle ce-l întovărăşesc întotdeauna pe slujitorul credincios artelor frumoase.

De cum s-a făcut artist, Dick Tinto a şi descoperit că se trage din vechiul neam Tinto, din Lanarkshire şi de atunci, cînd îşi aducea aminte, lăsa să se înţeleagă că întrucîtva şi‑a necinstit nobilul său sînge, servindu-se de penel ca să‑şi cîştige pîinea. Dacă însă Dick nu se înşela în ce pri­veşte aleasa-i obîrşie, pesemne că strămoşii săi trebuie să‑şi fi feştelit rău blazonul, dacă preacinstitul său părinte se îndeletnicea cu necesarul şi, nu mă îndoiesc, respectabi­lul, dar vai, prea puţin distinsul meşteşug de simplu croitor în satul Langdirdum din apus. Sub umilul său acoperiş văzu Richard lumina zilei, şi tot umilului meşteşug al părintelui său îi fu sortit, din fragedă pruncie, în ciuda înclinărilor sale. Dar bătrînul Tinto avea să se căiască amar pentru încercarea de a abate geniul timpuriu ai feciorului său de pe făgaşul pe care i-l croise soarta, făcînd întocmai ca acel şcolar care a astupat cu degetul cepul unui butoi cu apă, iar şuvoiul năbădăios la stăvilire a ţîşnit prin mii de crăpături neştiute pînă atunci, udîndu-l leoarcă drept răs­plată. Tocmai aşa a păţit-o şi Tinto cel bătrîn cînd ciracul în care-şi pusese toate nădejdile nu numai că a isprăvit toată creta făcînd schiţe pe scîndura, de croit, ba chiar s-a apucat să mîzgălească tot soiul de caricaturi ale clienţilor celor mai de soi pînă ce aceştia au început să, mîrîie că le e de ajuns foarfeca tatălui care le poceşte trupurile ca să nu mai aibă nevoie şi de creionul fiului spre a le smîngăli chi­purile. Şi aşa muşteriii se răreau şi ponegririle se îndeseau pînă ce bătrînul croitor, plecîndu-se în faţa sorţii şi a rugă­ciunilor fiului, îi îngădui să meargă să-şi caute norocul acolo unde îl trăgea aţa.

Pe vremea aceea trăia în satul Langdirdum un rătăcitor mînuitor al pensulei ce-şi vedea de meserie sub jove frigi­do[4], spre încîntarea ţîncilor din sat şi mai ales a lui Dick Tinto. În anii de care vă spun eu nu se auzise încă, printre alte nevrednice înnoiri, de acea neluminată măsură econo­micoasă, prin care chipurile şi pozele sînt înlocuite cu litere şi cuvinte, închizînd astfel un rodnic şi nu prea greu făgaş de instrucţiune şi îndemn la propăşirea celor ce se înde­let­nicesc cu artele frumoase. Nu se pomenea atunci să scrii pe uşa unei crîşme secile cuvinte „La bătrîna coţofană” ori „La capul sarazinului” în loc să zugrăveşti podoaba mîndră a guralivei zburătoare sau fioroasa încrîncenare de sub tur­banul temutului sultan.

Acele timpuri mai vechi şi mai simple se gîndeau la nevo­ile tuturor rangurilor şi înfăţişau imaginea veseliei aşa încît să priceapă oricine, judecînd pe bună dreptate că şi un om care nu ştie să silabisească boabă, ştie să guste o halbă de bere bună la fel de destoinic ca şi vecinii săi mai învăţaţi, ba poate mai abitir ca însuşi preotul. Călăuziţi de acest luminat gînd, birtaşii toţi îşi atîrnau emblemele meseriei la uşă, iar zugravii de firme dacă n-o duceau ca-n sînul lui Avram, nici nu mureau de foame.

Şi cum cred că v-am dat de înţeles, Dick Tinto se băgă ucenic la un vrednic meşter al acestei arte în decădere şi, cum se întîmplă adesea cu cei la care darul e picat cu hîr­zobul din cer, se apucă să picteze fără să aibă habar de desen.