Un salut

          Laudă Buşteanului de Ajun!

          Săltaţi, Flăcări, vesele.

          Slavă Cupei de Închinat!

          Spumegă, rozaliu, Vinule!

          În Iesle doarme Copilul;

          Asinii, Boii, rag, mugesc, Găinile cotcodăcesc şi cocoşii cucurigesc.

          Supraplin e Hanul astă seară, Deasupra, sus, o stea străluceşte luminos, Păstorii îngenunchează lângă turmele lor, Înţelepţii îşi aduc darurile de Aur, Îngerii din Cerul de deasupra Trâmbiţează darul de iubire al lui Dumnezeu.

          Sculaţi, copii, cu mic cu mare, Sculaţi să auziţi a trâmbiţei chemare, Lăsaţi somnul, asta e Ziua, Crăciunul, slăvita Zi de Crăciun!

          O stea deasupra Bethleemului.

          Maria se uita la pruncul din iesle. Cu excepţia animalelor, era singură în grajd. În timp ce îi zâmbea pruncului, inima îi era plină de mândrie şi de fericire.

          Apoi, deodată, auzi un fâlfâit de aripi şi, întorcându-se, văzu un Înger măreţ stând în pragul uşii.

          Îngerul avea strălucirea soarelui de dimineaţă, iar frumuseţea chipului său era atât de mare încât Maria se simţi orbită şi trebui să-şi întoarcă într-o parte capul.

          Atunci Îngerul spuse (iar glasul lui era ca o trompetă de aur):

          — Nu te teme, Maria…

          Iar Maria răspunse cu glasul ei coborât şi dulce:

          — Nu mă tem, O, Tu cel Sfânt al lui Dumnezeu, dar Lumina înfăţişării Tale mă orbeşte.

          Îngerul zise:

          — Am venit să-ţi vorbesc.

          — Vorbeşte dară, Sfinte. Lasă-mă să aud poruncile Domnului Dumnezeu.

          Îngerul spuse:

          — N-am venit cu nici o poruncă. Dar întrucât îi eşti deosebit de dragă lui Dumnezeu, îţi este permis ca, cu ajutorul meu, să priveşti în viitor…

          Atunci Maria se uită la prunc şi întrebă nerăbdătoare:

          — În viitorul lui?

          Chipul ei se lumină de bucurie la gândul că aşa avea să se întâmple.

          — Da, răspunse cu blândeţe Îngerul. În viitorul lui… Dă-mi mâna ta.

          Maria întinse mâna şi o luă pe cea a Îngerului. Era ca şi cum ar fi atins o flacără… Totuşi, acea flacără nu ardea. Se dădu puţin înapoi, iar Îngerul spuse din nou:

          — Nu te teme. Eu sunt nemuritor iar tu eşti muritoare, însă atingerea mea nu o să-ţi facă rău.

          Apoi Îngerul îşi întinse marea aripă aurie peste pruncul care dormea şi spuse:

          — Priveşte în viitor, Mamă, şi vezi-i-ţi Fiul…

          Şi Maria se uită drept în faţa ei, iar pereţii grajdului lui se topiră şi se dizolvară, şi ea se uita într-o Grădină. Era noapte, şi deasupra capului erau stele, şi un bărbat stătea în genunchi, rugându-se.

          Ceva se agită în inima Măriei, şi instinctul ei de mamă îi spuse că cel care era îngenuncheat acolo era fiul ei. Îşi spuse cu recunoştinţă: „A devenit un om bun – un om credincios – se roagă la Dumnezeu”. Iar apoi, dintr-o dată, îşi ţinu respiraţia, căci bărbatul îşi ridicase faţa şi ea văzu agonia de pe ea – disperarea şi durerea… Şi ştiu că se uita la un chin mai mare decât cunoscuse sau văzuse vreodată. Căci bărbatul era cu desăvârşire singur. El se ruga la Dumnezeu, se ruga ca această cupă de durere să-i fie luată – şi nu primea nici un răspuns la rugăciunea lui. Dumnezeu era absent şi tăcut…

          Şi Maria strigă:

          — De ce nu-i răspunde Dumnezeu şi de ce nu-i oferă alinare?

          Şi auzi glasul Îngerului spunând:

          — Scopul lui Dumnezeu nu este ca el să aibă alinare.

          Atunci Maria îşi plecă cu umilinţă capul şi spuse:

          — Nu este treaba noastră să ştim scopurile indescifrabile ale lui Dumnezeu. Însă acest bărbat – fiul meu – nu are nici un prieten. Nici un prieten binevoitor, omenos?

          Îngerul îşi fâlfâi aripa şi imaginea se dizolvă într-o alta reprezentând o altă parte a Grădinii, şi Maria văzu nişte bărbaţi care dormeau.

          Spuse cu amărăciune:

          — El are nevoie de ei – fiul meu are nevoie de ei – iar lor nu le pasă!

          Îngerul spuse:

          — Sunt numai nişte făpturi umane supuse greşelii…

          Maria îngână pentru ea:

          — Dar este un om bun, fiul meu. Un om bun şi drept.

          Atunci din nou aripa Îngerului fâlfâi, şi Maria văzu un drum care şerpuia în susul unui deal şi pe el trei bărbaţi care cărau cruci, iar în urma lor o mulţime de oameni şi nişte soldaţi romani.

          Îngerul întrebă:

          — Ce vezi acum?

          Maria răspunse:

          — Văd trei criminali mergând la execuţie.

          Bărbatul din stânga întoarse capul şi Maria îi văzu chipul crud, viclean, genul bestiei decăzute, şi se trase puţin înapoi.

          — Da, spuse ea, simt criminali.

          Atunci bărbatul din mijloc se împiedică şi aproape căzu, şi în timp ce el îşi întorcea faţa, Maria îl recunoscu şi strigă ascuţit:

          — Nu, nu, nu se poate ca fiul meu să fie un criminal!

          Însă Îngerul îşi fâlfâi aripa şi ea văzu trei cruci ridicate, iar silueta care atârna în chinuri în mijloc era a bărbatului pe care îl ştia ca fiind fiul ei. Buzele lui crăpate se desfăcură şi ea auzi vorbele care veneau de pe ele:

          — Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

          Şi Maria strigă:

          — Nu, nu, nu este adevărat! Nu se poate ca el să fi făcut ceva rău. A fost vreo confuzie de identitate; a fost confundat cu altcineva. El suferă pentru crima altcuiva.

          Dar iarăşi Îngerul îşi fâlfâi aripa, şi de data asta Maria se uita la figura omului care îl venera cel mai mult pe pământ – Marele Preot al Bisericii ei. Era un bărbat cu înfăţişare nobilă, şi acum stătea drept şi cu mâini solemne sfâşia şi rupea veşmântul pe care îl purta, şi striga cu un glas puternic:

          — Omul acesta a rostit Blasfemie!

          Şi Maria se uită dincolo de el şi văzu figura omului care rostise Blasfemie – şi era fiul ei.

          Apoi imaginile se estompară şi acolo era numai peretele de chirpici al grajdului, şi Maria tremura şi striga întretăiat:

          — Nu pot să cred asta – nu pot să cred! Noi suntem o familie cu teamă de Dumnezeu, o familie care trăieşte drept – toată familia mea. Da, şi familia lui Iosif. Şi o să-l creştem cu grijă ca să practice religia şi să respecte şi să cinstească credinţa părinţilor săi. Un fiu al nostru n-ar putea fi niciodată vinovat de Blasfemie – nu pot să cred asta! Toate acestea pe care mi le-ai arătat nu pot fi adevărate.

          Atunci Îngerul spuse:

          — Uită-te la mine, Maria.

          Şi Maria se uită la el şi văzu strălucirea care îl înconjura şi frumuseţea chipului lui.

          Şi Îngerul spuse:

          — Ceea ce ţi-am arătat este Adevărul. Căci eu sunt Îngerul Dimineţii, iar Lumina Dimineţii este Adevărul. Acum crezi?

          Şi absolut împotriva voinţei ei, Maria ştiu că ceea ce îi fusese arătat era într-adevăr Adevărul… Şi nu mai putu să nu creadă.

          Pe obraji lacrimile îi curgeau şiroaie, şi se aplecă asupra pruncului din iesle, cu braţele întinse în lături ca pentru a-l proteja. Strigă:

          — Copilul meu… Copilaşul meu neajutorat… Ce pot să fac ca să te salvez? Să te scutesc de ceea ce va să vină? Nu doar de tristeţe şi durere, ci şi de răul care va înflori în inima ta? Chiar că ar fi fost mai bine pentru tine dacă nu te-ai fi născut, sau dacă ai fi murit la prima răsuflare. Căci atunci te-ai fi întors la Dumnezeu pur şi nepătat.

          Iar Îngerul spuse:

          — De asta am venit la tine, Maria.

          Maria întrebă:

          — Ce vrei să spui?

          Îngerul răspunse:

          — Ai văzut viitorul. E în puterea ta să hotărăşti dacă pruncul să trăiască sau să moară.

          Atunci Maria îşi înclină capul şi îngână printre suspine înăbuşite:

          — Domnul mi l-a dat… Iar dacă acum Domnul mi-l ia, atunci înţeleg că într-adevăr ar putea fi îndurare, şi deşi asta îmi sfâşie inima, mă voi supune voinţei lui Dumnezeu.

          Însă Îngerul spuse cu blândeţe:

          — Nu este deloc aşa. Dumnezeu nu-ţi dă nici o poruncă. E alegerea ta. Ai văzut viitorul. Alege acum dacă pruncul să trăiască sau să moară.

          Atunci Maria rămase tăcută un timp. Era o femeie care gândea încet. Se uită o dată la Înger pentru îndurare, însă Îngerul nu-i dădu nici un sfat. Era aurit şi frumos şi extrem de îndepărtat.

          Maria se gândi la imaginile care îi fuseseră arătate – la chinul din Grădină, la moartea ruşinoasă a unui om care, în ceasul morţii, era părăsit de Dumnezeu, şi auzi din nou acel îngrozitor cuvânt Blasfemie…

          Iar acum, în clipa de faţă, pruncul care dormea era pur şi inocent şi fericit…

          Însă ea nu se hotărî pe dată, continuă să se gândească, să revadă iar şi iar acele imagini care îi fuseseră arătate. Iar în timp ce făcea asta se întâmplă un lucru ciudat, căci îşi aminti amănunte de care nu fusese conştientă că le vedea la vremea aceea. Văzu, de exemplu, chipul bărbatului de pe crucea din dreapta… Nu o faţă rea, doar una de om slab din fire, şi avea o expresie de iubire şi încredere şi adoraţie… Şi Maria îşi dădu seama, cu mirare subită: „La fiul meu se uita el aşa…”

          Şi, dintr-o dată, intens şi limpede, văzu faţa fiului său aşa cum arătase în timp ce se uita la prietenii săi care dormeau în grădină. Pe ea se citea tristeţe şi milă şi înţelegere şi o mare iubire… Şi ea se gândi: „E faţa unui om bun…” Şi văzu din nou scena acuzării. Dar de data asta se uită nu la splendidul Mare Preot, ci la faţa omului acuzat… Iar în ochii lui nu exista deloc conştienţa vinovăţiei…

          Şi pe faţa Măriei se citi o mare încurcătură.

          Atunci Îngerul întrebă:

          — Ai făcut alegerea, Maria? Îţi vei scuti fiul de suferinţă şi de facere de rău?

          Iar Maria răspunse încetişor:

          — Nu-mi stă în putere mie, o femeie simplă şi neştiutoare, să înţeleg Înaltele Scopuri ale lui Dumnezeu. Domnul mi-a dat copilul. Dacă Domnul mi-l ia, atunci asta e voinţa Lui. Dar întrucât Dumnezeu i-a dat viaţă, nu se cade ca eu să iau acea viaţă. Căci s-ar putea ca în viaţa copilului meu să existe lucruri pe care eu nu le înţeleg aşa cum trebuie… S-ar putea ca eu să fi văzut numai o parte a tabloului, nu întregul. Viaţa pruncului este a lui, nu a mea, şi nu am nici un drept să dispun de ea.

          — Mai gândeşte-te, spuse Îngerul. Nu vrei să-ţi pui copilul în braţele mele iar eu să i-l duc înapoi lui Dumnezeu?

          — Ia-l în braţele tale, dacă asta e porunca lui Dumnezeu. Dar nu eu am să îl pun acolo.

          Se auzi un puternic fâlfâit de aripi şi se văzu o lumină orbitoare şi Îngerul dispăru.

          Un moment mai târziu intră Iosif, şi Maria îi povesti ce se întâmplase. Iosif aprobă ce făcuse Maria.

          — Ai făcut bine, nevastă, spuse el. Şi, cine ştie, acesta s-ar putea să fi fost un Înger mincinos.

          — Nu, spuse Maria. Nu a minţit.

          Era sigură de asta, i-o spuneau toate instinctele ei.

          — Eu nu cred un cuvânt din toate astea, spuse Iosif cu fermitate. Ne vom creşte fiul cu mare grijă şi îi vom da o educaţie religioasă, căci educaţia este cea care contează.

          O să lucreze în atelier şi o să meargă sâmbăta cu noi la Sinagogă, şi o să ţină toate Posturile şi toate Sărbătorile.

          Uitându-se în iesle, spuse:

          — Uite Maria, fiul nostru zâmbeşte.

          Şi, într-adevăr, pruncul zâmbea şi îşi întindea mânuţele spre mama lui de parcă ar fi vrut să spună: „Bine ai făcut.”

          Dar sus, în bolţile albastre ale cerului, Îngerul tremura de mânie şi de mândrie rănită.

          „Când te gândeşti că a trebuit să dau greş cu o femeie proastă, neştiutoare! Ei bine, se va ivi altă ocazie, într-o zi, când el va fi epuizat şi flămând şi slab… Atunci îl voi lua sus pe vârful unui munte şi îi voi arăta Regatele acestei Lumi care este a mea. Îi voi oferi Domnia tuturor acestora. Să controleze Oraşe şi Regi şi Oameni… Să aibă Puterea de a face războaiele să înceteze, şi foamea şi asuprirea să dispară. Un gest de veneraţie în faţa mea, şi va fi capabil să aducă pacea şi belşugul, mulţumirea şi bunăvoinţa – să se recunoască a fi Puterea Supremă pe Vecie. Nu o să poată să reziste acestei ispite!

          Şi Lucifer, Fiul Dimineţii, râse zgomotos, arogant şi ignorant, şi părăsi fulgerător cerul ca o dâră arzândă de foc pentru a se pierde în adâncurile iadului…

          La Răsărit, trei Veghetori ai Cerului venită la Stăpânii lor şi spuseră: